ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2020

Tribunalul Dolj - Secția penală, prin Încheierea din 17 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 4.686/63/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 475 și 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept:

Prin cererea din data de 1 iulie 2019, petenta, persoană fizică - titular al unui cabinet individual de psihologie, a solicitat abilitarea pentru desfășurarea de programe de reintegrare socială și alte activități specifice de asistență și consiliere pentru persoanele aflate în evidența serviciilor de probațiune.

În motivarea cererii sale, petenta a arătat că are experiență în a lucra cu grupuri pe diverse probleme, fiind atestată de Colegiul Psihologilor din România pentru psihologie clinică, psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și psihologie aplicată în apărare, ordine publică și siguranță națională, anexând documente care atestă capacitatea cabinetului de a presta servicii într-un mod profesionist.

Prin Încheierea din 2 iulie 2019, judecătorul delegat a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) lit. c), d) și e) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 253/2013) și a dispus completarea cererii cu documentele prevăzute de art. 20 alin. (2) lit. a) și b) din aceeași lege, respectiv: a) o copie de pe încheierea privind înregistrarea societății comerciale la registrul comerțului, respectiv înscrierea asociației sau a fundației în Registrul asociațiilor și fundațiilor și b) o copie de pe actul constitutiv și statutul persoanei juridice, acordându-se termen pe 3 septembrie 2019.

La 28 august 2019, petenta a depus la dosar cerere de amânare a judecății în vederea angajării unui apărător, atașând și următoarele înscrisuri: copie Registrul Unic al Psihologilor partea a II-a, unde apare înregistrat cabinetul individual de psihologie al cărui titular este, precum și dovada că la nivelul țării există cabinete individuale de psihologie abilitate să desfășoare programe de reintegrare socială și alte activități, conform art. 20 din Legea nr. 253/2013.

Prin Încheierea din 3 septembrie 2019, judecătorul delegat a încuviințat cererea de amânare și a acordat termen la 12 septembrie 2019, când, prin încheierea cu aceeași dată, având în vedere că petenta a solicitat din nou amânarea judecății în vederea angajării unui apărător, precum și faptul că nu s-a prezentat nimeni la termenul de judecată, a amânat cauza și a acordat termen de judecată la 17 septembrie 2019, pentru când i s-a pus în vedere petentei să se prezinte la instanță asistată de apărătorul ales.

La termenul din 17 septembrie 2019 s-a prezentat petenta, care a fost de acord cu sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menționate în preambul.

Legea nr. 253/2013:

Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, cu modificările ulterioare (Legea nr. 213/2004):

Din încheierea de sesizare nu rezultă dacă părțile și-au exprimat punctul de vedere în legătură cu întrebarea formulată de instanța de trimitere.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru declanșarea acestei proceduri.

S-a arătat astfel că judecătorul delegat cu executarea este învestit să soluționeze o cerere, în primă și ultimă instanță, așa cum rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (6) din Legea nr. 253/2013, că problema de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar de modul de dezlegare a respectivei probleme depinde soluționarea fondului cererii formulate în fața judecătorului delegat cu executarea.

Cu privire la fondul chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a apreciat că un cabinet individual de psihologie, înregistrat în temeiul art. 13-15 din Legea nr. 213/2004, nu constituie asociație, fundație sau societate comercială dintre cele prevăzute de art. 21 din Legea nr. 253/2013, însă o astfel de interpretare ar duce la o stare de discriminare față de celelalte cabinete individuale de psihologie deja abilitate, conform unei practici judiciare pe care, deși o invocă, nu o anexează cererii de sesizare.

În sprijinul opiniei exprimate, instanța de trimitere redă dispozițiile art. 1-5 și art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 26/2000), art. 77 din Codul de procedură civilă, art. 2 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 31/1990), art. 13-15 din Legea nr. 213/2004 și Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 788/2005, precum și dispozițiile art. 5 alin. (2) din Hotărârea Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2006.

Raportat la aceste dispoziții legale și normative, autorul sesizării arată că - deși asemănător, ca mod de funcționare, cu asociațiile, fundațiile sau societățile comerciale, prin necesitatea declarării unui sediu, a unei denumiri, prin alocarea unui cod de înregistrare, precum și prin obligația de a ține o evidență contabilă și fiscală - cabinetul individual de psihologie constituie o formă distinctă de organizare și exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică.

Instanța de trimitere consideră că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 trebuie raportate strict la reglementările cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 și Legea nr. 31/1990, care constituie legi speciale ce reglementează distinct forme de organizare menite să ocrotească dreptul la asociere și să instituie un cadru legislativ pentru ocrotirea interesului general și respectarea ordinii publice.

În urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, în jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat puncte de vedere sau simple opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, din analiza cărora rezultă următoarele orientări:

O orientare potrivit căreia cabinetul individual de psihologie nu se înscrie în sfera entităților expres enunțate de art. 20 alin. (1) și art. 21 din Legea nr. 253/2013.

S-a susținut în sprijinul acestei opinii că, în temeiul Legii nr. 213/2004, cabinetul individual de psihologie reprezintă o formă de exercitare a profesiei de psiholog (asemenea altor profesii liberale, regimul său juridic fiind similar avocaților, notarilor publici etc.), care nu se încadrează în niciuna dintre entitățile prevăzute de art. 20 și 21 din Legea nr. 253/2013 - asociație, fundație sau societate.

Asociațiile și fundațiile sunt forme de organizare reglementate distinct prin Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, modalitatea de înființare și scopul acestora fiind diferite de cele ale cabinetului individual de psihologie, reglementat de Legea nr. 213/2004.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 13-15 din Legea nr. 213/2004 și ale art. 21 din Legea nr. 253/2013 rezultă că numai societățile civile profesionale, ca formă de exercitare a profesiei de psiholog, pot presta activitățile care formează obiectul de reglementare al Legii nr. 253/2013.

A fost opțiunea legiuitorului de a stabili, în concret, posibilitatea exercitării activităților specifice referitoare la executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri prevăzute la art. 1 din Legea nr. 253/2013, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, numai de către asociații, fundații sau societăți comerciale care au concesionat un serviciu public.

Asociațiile și fundațiile sunt reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, iar, conform art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 253/2013, la cererea de abilitare pentru organizarea executării muncii neremunerate în folosul comunității trebuie atașată dovada înscrierii asociației și fundației în Registrul asociațiilor și fundațiilor.

De asemenea, societățile comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990, iar conform acelorași dispoziții - ale art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 253/2013, la cererea de abilitare pentru organizarea executării muncii neremunerate în folosul comunității trebuie atașată dovada înregistrării societății comerciale în registrul comerțului.

Or, cabinetul individual de psihologie nu se înscrie nici în Registrul asociațiilor și fundațiilor și nici în registrul comerțului, ci doar se declară la Colegiul Psihologilor din România, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2004, și se înscrie în Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică în România, în temeiul art. 56 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, ceea ce înseamnă că nu este vizat de prevederile art. 20 din Legea nr. 253/2013.

Și-au exprimat opinia în acest sens următoarele instanțe:

O altă orientare, potrivit căreia, în interpretarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, cabinetul individual de psihologie înregistrat în baza dispozițiilor art. 13-15 din Legea nr. 213/2004 poate fi asimilat unei societăți comerciale, asociații sau fundații, dintre cele prevăzute de art. 20 și 21 din Legea nr. 253/2013.

S-a susținut astfel că este posibilă abilitarea cabinetului individual de psihologie pentru desfășurarea de programe de reintegrare socială și alte activități specifice de asistență și consiliere pentru persoanele aflate în evidența serviciilor de probațiune, chiar dacă textul art. 20 din Legea nr. 253/2013 se referă la abilitarea asociațiilor, fundațiilor și societăților comerciale, iar cabinetul individual de psihologie constituie o formă distinctă de organizare.

S-a apreciat că modul de organizare a cabinetului individual de psihologie se aseamănă din mai multe puncte de vedere cu cel al asociațiilor, fundațiilor sau al societăților comerciale.

Ceea ce prezintă interes este posibilitatea cabinetului individual de psihologie de a desfășura activități specifice de asistență și consiliere pentru persoanele aflate în evidența serviciilor de probațiune, respectiv de a desfășura programe de reintegrare socială, iar, din acest punct de vedere, forma de organizare a cabinetului de psihologie este aptă să desfășoare activitățile arătate.

Lipsa enumerării exprese în cuprinsul art. 20 din Legea nr. 253/2013 a cabinetului individual de psihologie se apreciază ca fiind o simplă omisiune, interpretarea restrictivă putând duce la situații discriminatorii față de cabinetele individuale de psihologie deja abilitate.

S-a apreciat că abilitarea cabinetelor individuale de psihologie pentru programe de reintegrare nu presupune verificarea condițiilor prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, aceste condiții fiind prevăzute expres pentru organizarea executării muncii neremunerate în folosul comunității.

Și-au exprimat opinia în acest sens următoarele instanțe:

Tribunalul Timiș - Secția penală a apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, întrucât problema de drept vizată nu este una veritabilă, a cărei reală dificultate să necesite intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, care este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți reale de interpretare pe cale judecătorească. Or, susține Tribunalul Timiș, ipoteza menționată de lege nu se regăsește în obiectul sesizării, unde noțiunile de asociație, fundație și societate comercială sunt clar definite în legile speciale care le reglementează.

Prin Adresa nr. 2.913/C/3.190/III-5/2019 din 31 ianuarie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării; de asemenea, prin punctul de vedere formulat, Ministerul Public apreciază că dispozițiile legale supuse interpretării sunt clare, univoce, neputând duce la o interpretare diferită, iar prin sesizare nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la soluționarea fondului cauzei.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, întrebarea ce face obiectul acesteia și raportul întocmit în cauză, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale citate, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite decât parțial.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Tribunalului Dolj - Secția penală, iar titularul sesizării, învestit cu judecarea cererii de abilitare, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care nu este supusă niciunei căi de atac.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja asupra sa printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate, în absența unei definiții legale a acestei noțiuni, verificarea îndeplinirii ei ține de exercitarea atributului de apreciere al completului învestit cu soluționarea unei astfel de sesizări.

Pentru a se conchide asupra noutății chestiunii de drept este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară, deja intervenită în practica instanțelor judecătorești (control a posteriori).

Examenul jurisprudențial efectuat în speță evidențiază faptul că instanțele nu s-au confruntat cu problema de drept în discuție, nefiind înaintate hotărâri relevante din care să rezulte o cristalizare a unei jurisprudențe în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită; se constată, așadar, că și această condiție este îndeplinită.

Cererea cu care este învestită instanța de sesizare are ca obiect o procedură de abilitare a persoanelor juridice de drept privat în vederea implicării în organizarea și desfășurarea executării pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 253/2013, urmărindu-se a se stabili măsura în care dispozițiile legale menționate, care reglementează abilitarea asociațiilor, fundațiilor și societăților, ar putea fi aplicabile și unui cabinet individual de psihologie.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită se referă la stabilirea titularilor cererilor de abilitare, astfel cum rezultă din enumerarea conținută în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, care reglementează procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor și societăților, enumerare care se regăsește, de altfel, și în cuprinsul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 604/2016, precum și în cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 818/2018 privind aprobarea standardelor minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate.

Asupra condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că obiectul și scopul sesizării trebuie să aibă în vedere fie o normă de drept îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, de natură să atragă o problemă veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textul de lege, fie o normă cutumiară neclară, incompletă sau incertă ori incidența unor principii generale de drept al căror conținut sau sferă de acțiune sunt discutabile.

Se reține că sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secția penală, în ceea ce privește problema de drept supusă discuției, este inadmisibilă, întrucât aceasta nu constituie o veritabilă "chestiune de drept" de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, condiție ce reiese din economia dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015) a statuat că "este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței".

Înțelesul sintagmei "chestiuni de drept", la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, a fost, de asemenea, stabilit în jurisprudența recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018), arătându-se că se impune examinarea acesteia fie din perspectiva cerinței "noutății" problemei de drept ridicate, fie a existenței unei neclarități, ambiguități a dispoziției legale supuse interpretării. Și prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că "sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate".

Instanța supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate, încât nu ar permite instanței de trimitere ca, prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conținutul și sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile.

Această cerință rezultă din dispozițiile art. 476 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată care astfel este ținut să stabilească mai întâi dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare. Finalitatea demersului o reprezintă împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, instanța supremă nefiind învestită, în cadrul acestei proceduri, cu aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective.

Or, prin sesizarea formulată, instanța de trimitere reține, pe de o parte, că titularul cererii de abilitare este un cabinet individual de psihologie înregistrat în temeiul art. 13-15 din Legea nr. 213/2004, care reprezintă o formă de organizare distinctă, iar, pe de altă parte, că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, ce reglementează procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor și societăților, se raportează strict la reglementările cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 și, respectiv, la Legea nr. 31/1990.

De altfel, niciun raționament juridic al instanței de trimitere nu justifică, raportat la conținutul normei legale, necesitatea unei dezlegări de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, ci instanța solicită a se lămuri în ce măsură cabinetul individual de psihologie, ca formă de organizare specifică a titularului cererii, abilitată să funcționeze în temeiul altor dispoziții legale decât cele menționate în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, ar putea fi asimilat persoanelor juridice avute în vedere de legiuitor în reglementarea procedurii de abilitare, pornind de la similarități de organizare și înregistrare.

Cu această motivare, prin întrebarea formulată, instanța de trimitere propune o interpretare extensivă a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, care să lămurească dacă textul legal menționat poate fi aplicat și altor categorii de persoane decât celor menționate expres și limitativ în textul de lege în discuție.

Însă, în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept dacă, prin sesizarea formulată, nu se urmărește stabilirea înțelesului sau conținutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării extensive a dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză.

Prin urmare, dificultatea sesizată nu privește interpretarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, care reglementează abilitarea asociațiilor, fundațiilor și societăților, ci aplicarea acestor dispoziții legale în circumstanțele particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței învestite (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluții este atributul exclusiv al judecătorului (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).

Trebuie subliniat că mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi deturnat de la scopul său firesc, acela al preîntâmpinării apariției unei practici neunitare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase cu care se confruntă instanța de trimitere.

Argumentația instanței de trimitere în legătură cu justificarea necesității pronunțării unei hotărâri prealabile se îndepărtează de la scopul legii, pentru că asigurarea unei practici unitare pe calea mecanismului hotărârii prealabile presupune identificarea unei chestiuni de drept care ridică dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare sau contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a acesteia, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare.

Textul dispoziției legale cuprinse în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, referitor la procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor și societăților, este redactat într-o formă simplă, suficient de clară pentru ca, pe calea unei interpretări gramaticale, să se determine, dincolo de orice echivoc, înțelesul său.

Prin întrebarea formulată se urmărește rezolvarea problemei generate de incidența acestui text de lege, în contextul particular al cauzei. Or, operațiunea de interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Pe cale de consecință, întrucât mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 475-476 din Codul de procedură penală, nu poate fi valorificat atâta vreme cât legiuitorul a instituit anumite condiții restrictive și cumulative de admisibilitate, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475-476 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 alin. (1) din același cod,