ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5792/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 8090/2/2011 au fost respinse recursurile declarate de reclamanții P.N.,

P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C. împotriva Deciziei

civile nr. 63A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut că, atât instanța de fond cât și instanța

de apel au aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei

moștenitorului aparent și bunei-credințe în analiza comparativă a celor două

titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și,

pe de altă parte, titlul pârâților.

Din compararea

titlului de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți, reprezentat de

actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 și Certificatul de moștenitor nr.

149/1996 cu titlul de proprietate al pârâților, reprezentat de Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36 din 12 februarie 1996 (transcris la

Judecătoria sector 1 București sub nr. 9997 din 14 octombrie 1996) și Sentința

civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 - Judecătoria sector 1 București, s-a

constatat că titlul pârâților este mai bine caracterizat.

Astfel, reclamanții

și intervenienții cât și pârâții au un autor comun: G.O.

Așa cum s-a statuat

prin Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1, C.J.

și D.M. sunt moștenitoarele lui G.O.

Această sentință se

bucură de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și

față de terți, ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică.

Dreptul real al

pârâților asupra imobilului a fost transcris în CF sub numărul 9191 cu

Încheierea nr. 6622 din 27 iunie 2000 așa cum rezultă din Certificatul de

moștenitor nr. 92/2007. Sub acest aspect s-a reținut că pârâții și-au transcris

mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acțiunea în anularea

Certificatului de moștenitor nr. 1182 din 14 octombrie 1993, se afla pe rolul

instanței de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare

ce constituie titlul de proprietate al pârâților, dar existența procesului nu a

fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces și procesul nu a

fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală

moștenitoarelor inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar Certificatul de

moștenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor

inițiale D.M. și C.J. a fost constatat nul absolut prin Sentința civilă nr.

3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă.

Contractele de

vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în

patrimoniul pârâților au fost încheiate în anii 1995 - 1996.

Acțiunea

reclamanților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995 - 1996 a fost respinsă

prin Sentința civilă nr. 10122/2006 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă.

Certificatul de

moștenitor nr. 149/1996 de care se prevalează reclamanții a fost emis în

condițiile în care Certificatele de moștenitor nr. 232/1982 și nr. 1182/1993 nu

fuseseră anulate.

În acest context s-a

reținut și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către

reclamanți, D.M. și C.J. aveau certificat de moștenitor.

Având în vedere că

anularea atât a testamentului lui P.L., cât și a Certificatului de moștenitor

nr. 1182/1993 sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a

vânzătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale

imobilului, subdobânditorii-pârâți nu pot fi considerați decât a fi de

bună-credință.

Deoarece s-a anulat

irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și Certificatul de moștenitor nr.

1182/1993, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de

succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea Certificatului de

moștenitor nr. 149/1996 în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent,

moștenitoarele aparente fiind de bună-credință la înstrăinarea bunului, aspect

reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr.

436/2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

S-a mai constatat că

instanța de apel în mod corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent

și a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de

bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la

calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale.

Autorul pârâților nu

putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți

împotriva moștenitorilor aparenți (finalizată prin pronunțarea Deciziei civile

nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova), în condițiile în care litigiul nu a fost

notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit

imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți.

Pentru aceste

considerente comune, ambele recursuri declarate în cauză au fost respinse.

Prin cererea

înregistrată la data de 21 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, revizuenții P.N., P.B.G. și P.C.T. au solicitat

revizuirea Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ.

În motivarea cererii,

revizuenții au arătat că înscrisul pe care înțeleg să-l folosească în

susținerea cererii este reprezentat de copia cărții funciare a imobilului

situat în București, str. R., sector 1, eliberată la data de 28 mai 2013 de

către O.C.P.I. București, înscris din care rezultă că, la data judecării

recursului, intimații-pârâți I.P. și N.P.N. nu mai erau proprietari ai

imobilului menționat anterior, deoarece aceștia îl înstrăinaseră încă din data

de 15 iunie 2012, prin act notarial, numiților T.D.O.E. și N.J.A.

Revizuenții au făcut

o scurtă prezentare a derulării demersului lor judiciar referitor la

revendicarea imobilului situat în București, str. R., arătând că în recurs au

depus dovada extrasului de carte funciară din care rezultă în mod clar faptul

că asupra imobilului în litigiu a fost notată interdicția de vânzare în data de

18 august 1995, deci anterior dobândirii acestuia de către autorii intimaților

pârâți. Ulterior înscrierii din 1995 a mai existat notată în cartea funciară o

interdicție în anul 2001 și apoi a fost notat prezentul litigiu care a început

în anul 2008 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată din cauza pendinte.

Intimații-pârâți,

temându-se de posibilitatea obținerii unei hotărâri defavorabile, au înțeles să

înstrăineze imobilul înainte ca hotărârea să rămână definitivă și irevocabilă

și înainte de a se radia litigiul din cartea funciară, făcând același lucru pe

care l-au făcut și ei în anul 1995. Mai mult, aceștia cu rea-credință au ascuns

acest fapt astfel că la data judecării recursului, respectiv 29 noiembrie 2012,

nu au adus la cunoștința instanței faptul că nu mai aveau calitate procesuală

de a sta în judecată încă din data de 15 iunie 2012, dată la care au semnat

actul de vânzare-cumpărare.

Sintetizând

elementele de admisibilitate a cererii de revizuire pentru motivul prevăzut de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenții au considerat că acestea sunt

îndeplinite având în vedere faptul că:

- înscrisul prezentat

este un înscris nou, care nu a fost folosit până în acest moment;

- acest înscris are

forța probantă prin el însuși provenind de la o instituție publică;

- a existat la

momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită;

- nu a fost posibilă

prezentarea înscrisului la momentul judecării cauzei deoarece revizuenții nu au

putut prevedea și cunoaște acest fapt, aceștia solicitând eliberarea unui

extras de carte funciară în data de 9 mai 2012 și apoi în data de 8 iunie 2012,

ulterior acestei date părăsind țara și revenind în luna mai 2013. Obligația de

a prezenta în instanță faptul că nu mai au calitate procesuală revenea

intimaților-pârâți, aceștia fiind obligați să indice noii titulari ai dreptului

de proprietate, lucru pe care nu l-au făcut, deși se aflau în posesia actului;

- înscrisul este

determinant pentru soluționarea corectă a cauzei, deoarece prin acesta se

demonstrează atât precaritatea titlului intimaților-pârâți, cât și reaua-credință

a acestora. În acest sens, revizuenții au arătat că imobilul în litigiu a făcut

obiectul unor vânzări succesive, de multe ori în încercarea de a fi împiedicați

să-și redobândească proprietatea pe care au moștenit-o de la autorii lor, în

calitate de moștenitori legali. Pe de altă parte acest înscris dovedește faptul

că, în recurs, intimații-pârâți nu mai aveau calitate procesuală, astfel că

hotărârea este pronunțată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă, fiind astfel rezultatul unei erori ce nu poate fi acoperită decât prin

desființarea acesteia.

Cererea de revizuire

este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Revizuirea oferă

posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în

cazurile strict determinate de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., se poate solicita revizuirea

unei hotărâri dacă aceasta a rămas definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, sau dacă a fost dată de o instanță de recurs atunci când evocă

fondul.

Din textul citat

rezultă că, pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe de recurs,

legiuitorul a impus o condiție specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma

obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei.

Hotărârile

instanțelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit

recursul și, rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte

hotărârea recurată.

Cu alte cuvinte,

pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs,

legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce

implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută

în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurări

de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă

dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese dată până la

cel moment.

Or, în speță, prin

decizia a cărei revizuire se solicită, s-au respins recursurile declarate de

reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C.,

astfel că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât, prin soluția de

respingere a recursurilor, instanța nu a pronunțat ea însăși o hotărâre asupra

fondului pricinii, ci numai a analizat motivele de nelegalitate invocate de

recurenți.

Așa fiind, se

constată că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii

de revizuire impusă de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și anume

aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul, situație în raport de care

analizarea altor condiții specifice reglementate de cazul de revizuire invocat

devine inutilă.

Față de

considerentele expuse, cererea de revizuire formulată de revizuenții P.N., P.B.G.

și P.C.T. este inadmisibilă și se va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenții

P.N., P.B.G. și P.C.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM