ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5792/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 8090/2/2011 au fost respinse recursurile declarate de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 63A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei moștenitorului aparent și bunei-credințe în analiza comparativă a celor două titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și, pe de altă parte, titlul pârâților.

Din compararea titlului de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți, reprezentat de actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 și Certificatul de moștenitor nr. 149/1996 cu titlul de proprietate al pârâților, reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36 din 12 februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 București sub nr. 9997 din 14 octombrie 1996) și Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 - Judecătoria sector 1 București, s-a constatat că titlul pârâților este mai bine caracterizat. Astfel, reclamanții și intervenienții cât și pârâții au un autor comun: G.O. Așa cum s-a statuat prin Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1, C.J.

și D.M. sunt moștenitoarele lui G.O. Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și față de terți, ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică. Dreptul real al pârâților asupra imobilului a fost transcris în CF sub numărul 9191 cu Încheierea nr. 6622 din 27 iunie 2000 așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 92/2007. Sub acest aspect s-a reținut că pârâții și-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului. Acțiunea în anularea Certificatului de moștenitor nr. 1182 din 14 octombrie 1993, se afla pe rolul instanței de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, dar existența procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces și procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală moștenitoarelor inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar Certificatul de moștenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J. a fost constatat nul absolut prin Sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă. Contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în patrimoniul pârâților au fost încheiate în anii 1995 - 1996. Acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995 - 1996 a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 10122/2006 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă.

Certificatul de moștenitor nr. 149/1996 de care se prevalează reclamanții a fost emis în condițiile în care Certificatele de moștenitor nr. 232/1982 și nr. 1182/1993 nu fuseseră anulate. În acest context s-a reținut și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către reclamanți, D.M. și C.J. aveau certificat de moștenitor. Având în vedere că anularea atât a testamentului lui P.L., cât și a Certificatului de moștenitor nr. 1182/1993 sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a vânzătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâți nu pot fi considerați decât a fi de bună-credință.

Deoarece s-a anulat irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și Certificatul de moștenitor nr. 1182/1993, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea Certificatului de moștenitor nr. 149/1996 în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent, moștenitoarele aparente fiind de bună-credință la înstrăinarea bunului, aspect reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. S-a mai constatat că instanța de apel în mod corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent și a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale.

Autorul pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți (finalizată prin pronunțarea Deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți. Pentru aceste considerente comune, ambele recursuri declarate în cauză au fost respinse. Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, revizuenții P.N., P.B.G. și P.C.T. au solicitat revizuirea Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. În motivarea cererii, revizuenții au arătat că înscrisul pe care înțeleg să-l folosească în susținerea cererii este reprezentat de copia cărții funciare a imobilului situat în București, str. R., sector 1, eliberată la data de 28 mai 2013 de către O.C.P.I. București, înscris din care rezultă că, la data judecării recursului, intimații-pârâți I.P. și N.P.N. nu mai erau proprietari ai imobilului menționat anterior, deoarece aceștia îl înstrăinaseră încă din data de 15 iunie 2012, prin act notarial, numiților T.D.O.E. și N.J.A. Revizuenții au făcut o scurtă prezentare a derulării demersului lor judiciar referitor la revendicarea imobilului situat în București, str. R., arătând că în recurs au depus dovada extrasului de carte funciară din care rezultă în mod clar faptul că asupra imobilului în litigiu a fost notată interdicția de vânzare în data de 18 august 1995, deci anterior dobândirii acestuia de către autorii intimaților pârâți.

Ulterior înscrierii din 1995 a mai existat notată în cartea funciară o interdicție în anul 2001 și apoi a fost notat prezentul litigiu care a început în anul 2008 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată din cauza pendinte. Intimații-pârâți, temându-se de posibilitatea obținerii unei hotărâri defavorabile, au înțeles să înstrăineze imobilul înainte ca hotărârea să rămână definitivă și irevocabilă și înainte de a se radia litigiul din cartea funciară, făcând același lucru pe care l-au făcut și ei în anul 1995. Mai mult, aceștia cu rea-credință au ascuns acest fapt astfel că la data judecării recursului, respectiv 29 noiembrie 2012, nu au adus la cunoștința instanței faptul că nu mai aveau calitate procesuală de a sta în judecată încă din data de 15 iunie 2012, dată la care au semnat actul de vânzare-cumpărare.

Sintetizând elementele de admisibilitate a cererii de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuenții au considerat că acestea sunt îndeplinite având în vedere faptul că: - înscrisul prezentat este un înscris nou, care nu a fost folosit până în acest moment; - acest înscris are forța probantă prin el însuși provenind de la o instituție publică; - a existat la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită; - nu a fost posibilă prezentarea înscrisului la momentul judecării cauzei deoarece revizuenții nu au putut prevedea și cunoaște acest fapt, aceștia solicitând eliberarea unui extras de carte funciară în data de 9 mai 2012 și apoi în data de 8 iunie 2012, ulterior acestei date părăsind țara și revenind în luna mai 2013. Obligația de a prezenta în instanță faptul că nu mai au calitate procesuală revenea intimaților-pârâți, aceștia fiind obligați să indice noii titulari ai dreptului de proprietate, lucru pe care nu l-au făcut, deși se aflau în posesia actului; - înscrisul este determinant pentru soluționarea corectă a cauzei, deoarece prin acesta se demonstrează atât precaritatea titlului intimaților-pârâți, cât și reaua-credință a acestora.

În acest sens, revizuenții au arătat că imobilul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive, de multe ori în încercarea de a fi împiedicați să-și redobândească proprietatea pe care au moștenit-o de la autorii lor, în calitate de moștenitori legali. Pe de altă parte acest înscris dovedește faptul că, în recurs, intimații-pârâți nu mai aveau calitate procesuală, astfel că hotărârea este pronunțată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind astfel rezultatul unei erori ce nu poate fi acoperită decât prin desființarea acesteia. Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în cazurile strict determinate de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri dacă aceasta a rămas definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, sau dacă a fost dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul. Din textul citat rezultă că, pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe de recurs, legiuitorul a impus o condiție specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei. Hotărârile instanțelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit recursul și, rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată.

Cu alte cuvinte, pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurări de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese dată până la cel moment. Or, în speță, prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-au respins recursurile declarate de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C., astfel că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât, prin soluția de respingere a recursurilor, instanța nu a pronunțat ea însăși o hotărâre asupra fondului pricinii, ci numai a analizat motivele de nelegalitate invocate de recurenți.

Așa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire impusă de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și anume aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul, situație în raport de care analizarea altor condiții specifice reglementate de cazul de revizuire invocat devine inutilă. Față de considerentele expuse, cererea de revizuire formulată de revizuenții P.N., P.B.G. și P.C.T. este inadmisibilă și se va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenții P.N., P.B.G. și P.C.T. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM