ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5393/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7599 din 13 decembrie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursurile

declarate de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții

P.C.M. și A.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că atât instanța de fond cât și instanța de apel au

aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei moștenitorului

aparent și bunei-credințe în analiza comparativă a celor două titluri,

respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și, pe de altă

parte, titlul pârâților.

Din compararea

titlului de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți reprezentat de

actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 (Dosar nr. 222/299/2008) și

certificatul de moștenitor nr. x/1996 (dosar) cu titlul de proprietate al

pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 12

februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 București în 14 octombrie

1996) și Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 - Judecătoria sector 1

(Dosar nr. 8090/2/2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie), se constată că titlul pârâților este mai

bine caracterizat.

Astfel, reclamanții

și intervemenții cât și pârâții au un autor comun: G.O.

Așa cum s-a statuat

prin Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J.

și D.M. sunt moștenitoarele lui G.O.

Această sentință se

bucură de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și

față de terți, ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică.

Dreptul real al

pârâților asupra imobilului a fost transcris în CF sub numărul xx cu încheierea

din 27 iunie 2000 (Dosar nr. 222/299/2008 Judecătoria sector 1) așa cum rezultă

din certificatul de moștenitor nr. y/2007. Sub acest aspect se reține că

pârâții și-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acțiunea în anularea

certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993 (Dosar nr. 37951/3/2008 al

Tribunalului București, secția a V-a civilă), se afla pe rolul instanței de

judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce

constituie titlul de proprietate al pârâților, dar existența procesului nu a

fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces și procesul nu a

fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală

moștenitoarelor inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de

moștenitor nr. z/1998, care a constituit titlul "pro herede" al

vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J. a fost constatat nul absolut prin Sentința

civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă, (Dosar nr.

37951/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă).

Contractele de

vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în

patrimoniul pârâților au fost încheiate în anii 1995 - 1996.

Acțiunea reclamanților

prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995 - 1996 a fost respinsă prin Sentința

civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei sector 1 București, irevocabilă (Dosar nr.

222/299/2008 al Judecătoriei sector 1).

Certificatul de

moștenitor nr. x/1996 de care se prevalează reclamanții a fost emis în

condițiile în care certificatele de moștenitor nr. a/1982 (Dosar nr.

37951/3/2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă) și nr. b/1993 (Dosar

nr. 37951/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă) nu fuseseră

anulate.

În acest context se

reține și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către

reclamanți, D.M. și C.J. aveau certificat de moștenitor.

Având în vedere că

anularea atât a testamentului lui P.L. cât și a certificatului de moștenitor

nr. b/1993 sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a

vânzătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale

imobilului, subdobânditorii-pârâți nu pot fi considerați decât a fi de

bună-credință.

Deoarece s-a anulat

irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și certificatul de moștenitor nr.

b/1993, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de

succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea certificatului de

moștenitor nr. x/1996 în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent,

moștenitoarele aparente fiind de bună-credință la înstrăinarea bunului, aspect

reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr.

436/2007 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă (Dosar nr. 222/299/2008

Judecătoria sector 1 București).

Instanța de apel în

mod corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent și a reținut că

pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință,

izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de

proprietar a moștenitoarelor inițiale.

Autorul-pârâților nu

putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți

împotriva moștenitorilor aparenți (finalizată prin pronunțarea Deciziei civile

nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova, Dosar nr. 222/299/2008 al Judecătoriei

sector 1 București), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în

registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul

de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți.

Împotriva acestei

decizii P.C.M. și A.B.C. au formulat contestație în anulare invocând

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea căii

extraordinare de atac s-a susținut că dezlegarea recursului este rezultatul

unor greșeli materiale constând în aprecierea eronată a probatoriului de către

instanța de recurs, în ignorarea de către instanța de recurs a unor părți din

înscrisurile depuse la dosar, care probau dincolo de orice dubiu posibilitatea

autorului pârâților de a cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994

împotriva moștenitorilor aparenți pentru anularea testamentului acestora. S-a

mai arătat că instanța de recurs a aplicat greșit principiul "error

communis facit jus". Motivul determinant pentru care instanța de recurs a

considerat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a teoriei

moștenitorului aparent îl constituie existența unei erori comune și invincibile

cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale reprezentată

de imposibilitatea pârâților de a cunoaște existența acțiunii promovate în anul

1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți pentru anularea

testamentului acestora.

Atât în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 21 august 1995 cât și în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 februarie 1996 este menționat

ca element al titlului de proprietate al vânzătoarelor Sentința civilă nr. 2993

din 28 martie 1994 pronunțată de Judecătoria sector 1 București și care

cuprinde în practica informația despre existența unui litigiu succesoral între

intervenienți și moștenitoarele aparente.

Instanța de recurs nu

a avut în vedere Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 pronunțată de

Judecătoria sector 1 în întregul ei, care vorbea de existența litigiului

succesoral, ceea ce reprezintă o eroare materială.

Eroarea materială

este esențială și a determinat soluția eronată a instanței de recurs, care în

mod greșit a reținut că instanța de apel a tăcut în mod corect aplicația

teoriei moștenitorului aparent. Instanța de recurs a reținut greșit că lipsa

notării litigiului în cartea funciară și faptul că autorul pârâților a dobândit

imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți probează

imposibilitatea obiectivă a acestora în sensul cerut de principiul "error

communis facit jus" de a cunoaște existența litigiului succesoral inițiat

în anul 1994.

Contestația în

anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac de retractare.

Potrivit art. 318 (1)

teza a doua C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare".

Prin urmare, acest

text de lege reglementează situația în care instanța de recurs prin hotărârea

contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greșeală, să

analizeze unul sau mai multe motive de recurs.

În speță instanța de

recurs a analizat recursurile cu care a fost învestită, răspunzând criticilor

formulate.

Considerentele

deciziei acoperă întreaga problematică juridică a cauzei și nu este necesar ca

instanța să nominalizeze fiecare motiv de recurs sau critică, neputându-se

confunda argumentele instanței cu motivele de recurs. De asemenea, instanța de

recurs este îndreptățită să răspundă unor critici printr-un considerent comun,

scop în care poate grupa diferite argumente.

Din analiza deciziei

contestate rezultă că instanța de recurs a avut în vedere și a analizat Sentința

civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1, contractele de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. xx/1995 și sub nr. x/1996 precum și

întregul material probator al cauzei fiind evident că instanța a cunoscut

existența probatoriului cauzei, a făcut o apreciere asupra acestuia, motiv

pentru care nu mai poate fi vorba de o greșeală materială și, sub acest aspect,

nu se poate reține existența vreunei erori materiale.

Cât privește pretinsa

greșită aplicare a principiului "error communis facit jus" nici

aceasta nu poate fi primită ca motiv al contestației în anulare, deoarece

textul de lege invocat, respectiv art. 318 (1) C. proc. civ. nu permite

remedierea unor greșeli de judecată.

Eroarea materială în

sensul acestui articol trebuie să fie evidentă și în legătură cu aspectele

formale ale judecății. Judecarea contestației în anulare nu trebuie să necesite

o reapreciere a probelor și nu poate avea ca scop un nou control judiciar cu

privire la aprecierea probelor sau cu privire la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale.

În realitate,

contestatorii sunt nemulțumiți de modul cum au fost soluționate recursurile,

dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de

retractare.

Textul de lege evocat

nu permite interpretarea extensivă a noțiunii de greșeală materială. Instituind

acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile

materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori

confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea

eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale

judecății, așa cum am mai arătat, ceea ce, din verificarea deciziei contestate

nu se constată.

Greșeala materială nu

trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să

interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ar duce la

transformarea acestei căi de atac la un nou recurs, iar, recursul la recurs

este inadmisibil.

Așa fiind,

contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de

contestatori P.C.M. și A.B.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL