ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5393/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 7599 din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursurile declarate de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei moștenitorului aparent și bunei-credințe în analiza comparativă a celor două titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și, pe de altă parte, titlul pârâților.

Din compararea titlului de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți reprezentat de actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 (Dosar nr. 222/299/2008) și certificatul de moștenitor nr. x/1996 (dosar) cu titlul de proprietate al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 12 februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 București în 14 octombrie 1996) și Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 - Judecătoria sector 1 (Dosar nr. 8090/2/2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie), se constată că titlul pârâților este mai bine caracterizat. Astfel, reclamanții și intervemenții cât și pârâții au un autor comun: G.O.

Așa cum s-a statuat prin Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J. și D.M. sunt moștenitoarele lui G.O. Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și față de terți, ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică. Dreptul real al pârâților asupra imobilului a fost transcris în CF sub numărul xx cu încheierea din 27 iunie 2000 (Dosar nr. 222/299/2008 Judecătoria sector 1) așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. y/2007. Sub acest aspect se reține că pârâții și-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acțiunea în anularea certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993 (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă), se afla pe rolul instanței de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, dar existența procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces și procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală moștenitoarelor inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de moștenitor nr. z/1998, care a constituit titlul "pro herede" al vânzătoarelor inițiale D.M.

și C.J. a fost constatat nul absolut prin Sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă, (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă). Contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în patrimoniul pârâților au fost încheiate în anii 1995 - 1996. Acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995 - 1996 a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei sector 1 București, irevocabilă (Dosar nr. 222/299/2008 al Judecătoriei sector 1). Certificatul de moștenitor nr. x/1996 de care se prevalează reclamanții a fost emis în condițiile în care certificatele de moștenitor nr. a/1982 (Dosar nr. 37951/3/2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă) și nr. b/1993 (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă) nu fuseseră anulate.

În acest context se reține și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către reclamanți, D.M. și C.J. aveau certificat de moștenitor. Având în vedere că anularea atât a testamentului lui P.L. cât și a certificatului de moștenitor nr. b/1993 sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a vânzătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâți nu pot fi considerați decât a fi de bună-credință.

Deoarece s-a anulat irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și certificatul de moștenitor nr. b/1993, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea certificatului de moștenitor nr. x/1996 în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent, moștenitoarele aparente fiind de bună-credință la înstrăinarea bunului, aspect reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă (Dosar nr. 222/299/2008 Judecătoria sector 1 București). Instanța de apel în mod corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent și a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale.

Autorul-pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți (finalizată prin pronunțarea Deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova, Dosar nr. 222/299/2008 al Judecătoriei sector 1 București), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți. Împotriva acestei decizii P.C.M. și A.B.C. au formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac s-a susținut că dezlegarea recursului este rezultatul unor greșeli materiale constând în aprecierea eronată a probatoriului de către instanța de recurs, în ignorarea de către instanța de recurs a unor părți din înscrisurile depuse la dosar, care probau dincolo de orice dubiu posibilitatea autorului pârâților de a cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 împotriva moștenitorilor aparenți pentru anularea testamentului acestora.

S-a mai arătat că instanța de recurs a aplicat greșit principiul "error communis facit jus". Motivul determinant pentru care instanța de recurs a considerat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a teoriei moștenitorului aparent îl constituie existența unei erori comune și invincibile cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale reprezentată de imposibilitatea pârâților de a cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți pentru anularea testamentului acestora.

Atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 21 august 1995 cât și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 februarie 1996 este menționat ca element al titlului de proprietate al vânzătoarelor Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 pronunțată de Judecătoria sector 1 București și care cuprinde în practica informația despre existența unui litigiu succesoral între intervenienți și moștenitoarele aparente. Instanța de recurs nu a avut în vedere Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 pronunțată de Judecătoria sector 1 în întregul ei, care vorbea de existența litigiului succesoral, ceea ce reprezintă o eroare materială. Eroarea materială este esențială și a determinat soluția eronată a instanței de recurs, care în mod greșit a reținut că instanța de apel a tăcut în mod corect aplicația teoriei moștenitorului aparent.

Instanța de recurs a reținut greșit că lipsa notării litigiului în cartea funciară și faptul că autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți probează imposibilitatea obiectivă a acestora în sensul cerut de principiul "error communis facit jus" de a cunoaște existența litigiului succesoral inițiat în anul 1994. Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare. Potrivit art. 318 (1) teza a doua C. proc.

civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Prin urmare, acest text de lege reglementează situația în care instanța de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greșeală, să analizeze unul sau mai multe motive de recurs. În speță instanța de recurs a analizat recursurile cu care a fost învestită, răspunzând criticilor formulate. Considerentele deciziei acoperă întreaga problematică juridică a cauzei și nu este necesar ca instanța să nominalizeze fiecare motiv de recurs sau critică, neputându-se confunda argumentele instanței cu motivele de recurs.

De asemenea, instanța de recurs este îndreptățită să răspundă unor critici printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferite argumente. Din analiza deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a avut în vedere și a analizat Sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. xx/1995 și sub nr. x/1996 precum și întregul material probator al cauzei fiind evident că instanța a cunoscut existența probatoriului cauzei, a făcut o apreciere asupra acestuia, motiv pentru care nu mai poate fi vorba de o greșeală materială și, sub acest aspect, nu se poate reține existența vreunei erori materiale. Cât privește pretinsa greșită aplicare a principiului "error communis facit jus" nici aceasta nu poate fi primită ca motiv al contestației în anulare, deoarece textul de lege invocat, respectiv art. 318 (1) C. proc.

civ. nu permite remedierea unor greșeli de judecată. Eroarea materială în sensul acestui articol trebuie să fie evidentă și în legătură cu aspectele formale ale judecății. Judecarea contestației în anulare nu trebuie să necesite o reapreciere a probelor și nu poate avea ca scop un nou control judiciar cu privire la aprecierea probelor sau cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale. În realitate, contestatorii sunt nemulțumiți de modul cum au fost soluționate recursurile, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Textul de lege evocat nu permite interpretarea extensivă a noțiunii de greșeală materială. Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, așa cum am mai arătat, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată. Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ar duce la transformarea acestei căi de atac la un nou recurs, iar, recursul la recurs este inadmisibil.

Așa fiind, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatori P.C.M. și A.B.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL