ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4095/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016 și suspendarea executării deciziei până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1988 din data de 8 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și a respins în consecință acțiunea formulată împotriva acestei pârâte.

De asemenea, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2016.

Totodată, a suspendat executarea deciziei până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva sentinței civile nr. 1988 din data de 8 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri pârâtele Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul declarat, pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București solicită admiterea recursului și casarea sentinței recurate în sensul respingerii contestației la executare, ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2016 a fost emisă de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București în temeiul dispozițiilor art. 213 din noul Codul de procedură fiscală, prin aceasta fiind estimate obligații de plată în sumă totală de 2.444.666 RON, din care 1.438.121 RON taxă pe valoare adăugată și 1.006.545 RON impozit pe profit.

În acest sens, citează dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală și pct. 2.1. și 2.1.1. din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în raport cu care condiția esențială pentru instituirea măsurilor asiguratorii este existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale.

Consideră că dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligatia de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asiguratorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asiguratorii are un scop preventiv, astfel că susținerea contestatorului în sensul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nejustificată, este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât creanța estimată are un cuantum considerabil.

Astfel, arată că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, organele de inspecție fiscală au recomandat ca măsurilor asiguratorii să se realizeze prin: sechestru asigurator asupra bunurilor care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit; sechestru asigurator asupra masinilor-uneltelor, utilajelor, materiile prime și materialelor și altor bunuri mobile, precum și bunuri imobile ce servesc activității care constituie principala sursă de venit; poprire asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului; poprire asiguratorie asupra sumelor din conturile detinute de societate la unitățile bancare.

Mai arată că date fiind cuantumul mare al obligațiilor fiscale estimate, sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, perioada îndelungată de sustragere, continuitatea și succesivitatea actului de sustragere, a apreciat că există pericolul ca suma de 2.444.666 RON să nu mai poată fi recuperată sau recuperarea să fie îngreunată, iar măsurile asiguratorii se impun chiar și în situația în care nu suntem în prezenta unor obligații fiscale certe și scadente, fiind suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, fără a fi necesara producerea vreunuia dintre evenimentele precizate.

De asemenea, invocă prevederile pct. 5.1.1.din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și susține că organele de executare nu au emis niciun act de executare, pentru că obligația de plată datorată bugetului de stat de către reclamantă, nu a fost individualizată și nici nu a ajuns la scadență.

Precizează că nu există identitate între măsurile asiguratorii care sunt luate de către organele de executare în vederea protejării, conservării bunurilor și măsurile executorii care au ca efect valorificarea bunurilor și încasarea prețului în scopul recuperării obligațiilor datorate bugetului general de stat, sens în care invocă prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

3.2. Prin recursul declarat, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că Direcția Generală Antifraudă Fiscală- Direcția Regională Antifraudă Fiscală București a efectuat un control la S.C. A. S.R.L., având ca obiectiv verificarea documentelor justificative ale operațiunilor derulate între societatea verificată și alte societăți în perioada 2012-2014, în urma căruia s-au stabilit estimativ obligațiile de plată evidențiate în Decizia de măsuri asiguratorii nr. x, însumând un total de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 2.444.666 RON. Astfel, prin înregistrarea în evidența financiar-contabilă a facturilor emise de societățile B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. și G. S.R.L. și a bonurilor fiscale de combustibil false pe care societatea le-a înregistrat ca fiind emise de H. S.R.L., societatea A. S.R.L. a participat la o fraudă fiscală în scopul eludării plăților către bugetul general consolidat al statului a taxei pe valoarea adaugată și a impozitului pe profit.

Susține că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior, iar sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor invocate, este o dovadă suficientă că se impunea luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanța evidențiată de organele de control, conform dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015.

Mai arată că măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că până la stabilirea unei situații certe cu privire la activitățile financiare ilicite desfășurate de societatea contestatoare sau de terțe persoane cu care aceasta s-a angajat în operațiuni economice, se impune luarea măsurilor prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, cu atât mai mult cu cât societatea nu a făcut niciun fel de dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută de organele de control ce au dispus măsurile contestate deși, potrivit dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. și art. 72 alin. (2) din Codul procedură fiscală, contribuabilului îi incumbă sarcina probei.

Precizează că în speță nu se poate reține existența vreunei cauze de nulitate absolută a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel că actul în discuție se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie instituită de lege.

Recurenta-pârâtă susține că bunurile sunt doar indisponibilizate, nu urmează a se încasa vreo sumă din conturi și nici valorificarea acestora până la efectuarea unei inspecții fiscale care să individualizeze creanța estimată cu ocazia controlului inopinat, așa încât indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Consideră că prima instanță a reținut în mod eronat că nu ar exista, în cuprinsul referatului justificativ sau în decizia atacată, elemente concrete sau indicii de natură a se reține pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, întrucât decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimatei, care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligație fiscală.

Recurenta-pârâtă precizează că intimata-reclamantă a avut relații comerciale cu diversi agenți economici cu caracter fictiv, iar înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. a fost un argument suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, suspiciuni ce sunt suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei de interes a recursului declarat de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, având în vedere că împotriva acestei pârâte instanța a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pe fond, solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței recurate, apreciind în esență că prima instanță a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente la starea de fapt reținută.

Mai arată că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea procedurii aprobate prin Ordinul ANAF nr. 2605/2010, în sensul că aceasta nu are la bază referatul justificativ al luării măsurilor asiguratorii, iar pe de altă parte, în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru luarea măsurilor respective, cu atât mai mult cu cât circumstanțele concrete ce au condus la măsurile asiguratorii contestate, nici nu au fost identificate de către organul fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București este nul, iar recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016 și suspendarea executării deciziei până la soluționarea definitivă a cauzei.

2.1.1. În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, Înalta Curte constată că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, examinând cererea de recurs formulată de către pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o copie fidelă a întâmpinării depuse la filele x din vol. I al dosarului de fond, astfel că aspectele invocate au făcut obiectul analizei instanței de fond, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar care să se circumscrie motivelor de nelegalitate, apt să conducă la casarea hotărârii recurate.

Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. De aceea, nici simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Deoarece recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul de față.

În raport cu soluția dată acestui recurs, Înalta Curte apreciază că analizarea excepției lipsei de interes, invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată, este de prisos și nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București împotriva sentinței civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2.1.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că, în speță, acțiunea are ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.03.2016.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiași articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asigurătorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credință a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiași caracter de excepție al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din speță, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și că în cuprinsul deciziei contestate nu sunt individualizate în mod concret și explicit care dintre cele trei acțiuni menționate în textul legal este incidentă și de unde rezultă o atare concluzie, în condițiile în care atât referatul justificativ al măsurilor asigurătorii cât și decizia de instituire a acestora nu cuprind decât trimiterea la conținutul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de față, organul fiscal nu a indicat în concret elementele pentru care apreciază că există pericolul ca societatea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea debitelor, în eventualitatea în care acestea ar fi stabilite în sarcina sa.

În concret, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii reține, ca temei al instituirii acestor măsuri de excepție, faptul că societatea a înregistrat în perioada 2012-2014 achiziții de bunuri/prestări servicii în valoare totală de 5.992.172 RON de la diverse societăți, pentru care există indicii că nu au la bază operațiuni reale, sens în care organul fiscal a stabilit estimativ obligațiile de plată suplimentare, însumând un total de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 2.444.666 RON.

Tot corect a reținut instanța de fond și aspectul potrivit căruia necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că, din această perspectivă, este nefondată susținerea recurentei în sensul că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, câtă vreme, în considerarea naturii excepționale a măsurilor asiguratorii, acesta trebuia individualizat în mod concret, nefiind suficientă invocarea generică a acestuia.

De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată și susținerea aceleiași recurente în sensul că bunurile sunt doar indisponibilizate, ceea ce nu echivalează cu executarea lor, câtă vreme măsurile asigurătorii dispuse au constat în poprirea conturilor de disponibilități și depozitelor deținute de reclamantă la I. S.A. și J. S.A., popririi sumelor datorate cu orice titlu de terții menționați în Anexa 1 a deciziei precum și în sechestrul asupra bunurilor menționate în decizie, toate aceste măsuri fiind luate până la concurența sumei de 2.444.666 RON, reprezentând obligații fiscale estimate, și, cum activitatea curentă a unei societăți presupune rulajul unor disponibilități bănești și folosirea bunurilor deținute, este mai mult decât evident faptul că prin măsurile instituire, activitatea societății a fost prejudiciată, chiar dacă indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurente prin cererile de recurs formulate nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală București reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București împotriva sentinței civile nr. 1988 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2019.