ÎCCJ, Secția penală

Prin sentința penală nr. 2166 din 18 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, secția I penală s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților B.D.F. și B.B.I. din infracțiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior în infracțiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.D.F. la 3 ani 6 luni închisoare.

În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare.

S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior a fost menținută starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenția de la 5 noiembrie 2012 la zi.

În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.B.I. la 3 ani 6 luni închisoare

În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare

S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior s-a mențme starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenția de la 5 noiembrie 2012 la zi.

Au fost respinse pretențiile părții civile V.N. ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în data de 3 noiembrie 2012, în jurul orei 10:00 între martora V.I.F., fiica părții vătămate V.N. și numitul B.M., tatăl inculpaților, însoțit de mai mulți angajați ai spălătoriei auto pe care acesta o deține pe str. M., a avut loc un conflict privind autoturismul marca V. aparținând martorei și despre care aceasta a susținut că a fost zgâriat și mutat de respectivele persoane, iar membrii familiei inculpaților au arătat că a fost parcat în așa fel încât a blocat în mod intenționat accesul în respectiva spălătorie, fiind nevoiți astfel să-l mute.

Instanța a reținut din cele menționate în declarațiile martorilor V.I.F., S.V.M. și ale părții vătămate V.N., existența conflictului, aceasta fiind confirmată și de către inculpații B.D.F. și B.B.I. și de martorul G.G., însă susținerile acestora din urmă, în sensul că urmare a conflictului verbal, ulterior în cursul datei de 4 noiembrie 2012 martorul G.G. ar fi fost agresat de 2 persoane care îl însoțeau pe S.V.M., nu au fost confirmate de probele administrate.

Astfel, martorul G.G. a susținut în declarația dată la data de 5 noiembrie 2012 că în seara zilei de 4 noiembrie 2012, orele 21:00, în timp ce se deplasa pe str. M. s-a întâlnit cu S.V.M. care „era însoțit de mai mulți băieți și 2 dintre aceștia au venit” la martor și l-au agresat fizic lovindu-l cu pumnii în față și în stomac. Martorul a arătat că nu îi cunoaște pe agresori, că nu dorește să fie examinat la I.N.M.L. și nici să depună plângere pentru agresiunea suferită.

Instanța a constatat că martorul G.G., deși legal citat și cu mandat de aducere, nu a putut fi adus în cursul cercetării judecătorești pentru a fi audiat, iar din declarația dată în cursul urmăririi penale nu rezultă în nici un fel, admițând că agresiunea relatată ar fi avut loc, implicarea martorului S.V.M., nici a părții vătămate sau a vreunui membru al familiei acestuia și nici legătura între pretinsa agresiune și incidentul din data de 3 noiembrie 2013 între V.I.F. și B.M.

Față de cele arătate, instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea inculpaților în sensul că angajatul spălătoriei lor, G.G., ar fi fost bătut de familia V. și ar fi reprezentat motivul convorbirilor telefonice, mesajelor scrise, conținând cuvinte și expresii jignitoare, prin care membri ai familiei părții vătămate i-ar fi amenințat.

Instanța a mai reținut că urmare a conflictului dintre martora V.I.F. și B.M. din data de 3 noiembrie 2013, în data de 4 noiembrie 2013 între martorul S.V.M. și inculpați au avut loc mai multe convorbiri telefonice precum și schimburi de SMS-uri, după cum a rezultat din declarațiile martorilor S.V.M. și G.G. și din cele ale inculpaților B.D.F., B.B.I., în care aceștia și-au adresat cuvinte cu caracter provocator.

În contextul evenimentelor descrise mai sus, în data de 4 noiembrie 2012, în jurul orei 23:00, inculpații B.D.F., B.B.I. împreună cu mai multe persoane rămase neidentificate, dintre care o parte aveau fețele acoperite de cagule, s-au deplasat la locuința părții vătămate V.N. din București, str. M. sector 5, unde la momentul respectiv se aflau mai multe persoane: partea vătămată împreună cu martorii S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. și I.I.G. precum și mai mulți copii.

Acolo, inculpații și persoanele care îi însoțeau au spart cu bâte de baseball mai multe geamuri de la spațiul comercial aflat la parterul imobilului precum și o fereastra de la etajul acestuia și au aruncat cu sticle conținând substanțe inflamabile și care au produs incendierea imobilului și a unor bunuri aflate în interiorul acestuia.

Astfel, din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit în cauză și din planșele foto realizate cu ocazia cercetării la fața locului instanța a reținut că una din ușile de acces în imobil era înnegrită de fum, cele două geamuri aflate de o parte și de alta a ușii respective fiind sparte, iar în fața casei, pe mocheta de pe treptele de acces, precum și pe grămezile de varză depozitate acolo, au fost descoperite mai multe cioburi de sticlă și bucăți de material textil parțial carbonizate, cu miros puternic de substanțe inflamabile. În interiorul spațiului comercial, pe o suprafață de aproximativ 10 m în fața ușii de acces, s-au găsit mai multe cioburi de sticlă, un aparat pentru cafea cu carcasa carbonizată, iar lângă acesta se afla un gât de sticla ce prezenta urme de funingine, o cască de protecție moto era parțial carbonizată, iar la etajul imobilului, una din ferestrele aflată deasupra ușii de acces era spartă.

Cele reținute mai sus, descrise în procesul verbal și susținute de planșele foto au fost confirmate de declarațiile părții vătămate V.N. și cele ale martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. și I.I.G., P.M.A., P.V., B.C. și B.E.

Toți martorii audiați în cauză au arătat că faptele inculpaților și persoanelor ce îi însoțeau le-au creat un puternic sentiment de teama și nesiguranță.

La fața locului s-au deplasat din partea S.N.U.A.U. 3 autospeciale cu apă și spumă, o autospecială de descarcerare și un echipaj S.M.U.R.D., a căror intervenție nu a mai fost necesară întrucât în momentul în care acestea au ajuns la fața locului incendiul era stins, după cum a rezultat din procesul verbal întocmit de către lucrătorii de politie, aspect confirmat de declarațiile părții vătămate și ale martorilor audiați în cauză.

Susținerea apărării în sensul că declarațiile martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., P.G. și I.I.G. ar fi mincinoase întrucât aceștia au declarat și că în cursul incidentului a fost folosit un pistol cu care au fost trase mai multe focuri, motiv pentru care se impune înlăturarea în întregime a declarațiilor acestora și reținerea ca fiind corespunzătoare realității numai a susținerilor inculpaților, respectiv cele conținute în declarațiile date în cursul cercetării judecătorești nu a fost primită de către prima instanță.

Astfel, în aceste declarații, inculpații au arătat că fiecare dintre ei, independent și fără vreo înțelegere prealabilă, motivat de cearta avută de G.G. cu S.V.M. și de temerea că „vor veni țiganii peste ei” au trecut cu autoturismele pe str. M. prin fața imobilului unde locuiește partea vătămată. Mai mult, B.B.I. a arătat că s-a deplasat la domiciliul părții vătămate pentru că auzise că familia V. va veni peste ei (neprezentând nici o motivație pentru alegerea făcută în loc de a apela la organele de poliție) și a putut observa din autoturism că familia V. făcea grătar, iar B.D.F. a observat și că aveau în mâini pahare.

Instanța a apreciat că, față de procesul verbal de cercetare la fața locului și de declarațiile celorlalți martori audiați în cauză, susținerile referitoare la folosirea unei arme în timpul incidentului se datorează stării de temere în care se aflau martorii, nejustificând calificarea declarațiilor acestora ca fiind mincinoase, cu atât mai mult cu cât acestea sunt susținute de celelalte probe administrate în cauză.

Instanța a apreciat că, susținerea apărării în sensul că declarațiile date de martori în cursul cercetării judecătorești le contrazic pe cele date în cursul urmării penale, martora S.G. declarând chiar că este în relații de dușmănie cu inculpații, iar aceste aspecte ar trebui să conducă la înlăturarea tuturor acestor declarații și, în consecință și la înlăturarea declarațiilor părții vătămate ca nefiind susținute de alte mijloace de probă, și la reținerea ca reală a situație prezentată de inculpați, nu poate fi acceptată.

Astfel, în ceea ce privește starea de dușmănie a martorei S.G., s-a constatat că aceasta nu exista la momentul primei declarații (la urmărire penală) martora justificând această stare în cursul cercetării judecătorești printr-un incident ulterior audierii sale în cursul urmăririi penale.

Referitor la contradicțiile punctuale între cele declarate de martori în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești (excepție făcând martorul B.F. pentru care reprezentantul Parchetului s-a sesizat sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă) instanța a apreciat că acestea nu au nici amploarea și nici aptitudinea de a conduce la constatarea unui caracter mincinos al tuturor declarațiilor date de martori, atât la urmărire penală cât și în cursul cercetării judecătorești, ținând seama de art. 63 alin. (2) C. proc. pen. și de împrejurarea că la un interval mic de timp de la consumarea incidentului la care au asistat, relatările martorilor sunt, în mod firesc, mai puțin estompate de trecerea timpului.

Referitor la declarațiile date de inculpați în prezenta cauză, instanța având în vedere pe de o parte disp. art. 69 C. proc. pen., iar pe de altă parte împrejurarea că inculpații au declarat că au circulat, fără vreo înțelegere prealabilă, pe str. M., cu puțin timp înainte de incident, fără a avea cunoștință despre cele întâmplate, a apreciat că susținerile acestora sunt neverosimile.

În mod constant, inculpații B.D.F. și B.B.I. nu au recunoscut comiterea faptelor precizând ca în noaptea de 4 noiembrie 2012 în jurul orei 23:00 se aflau în alte locuri și nu au participat la incendierea și distrugerile provocate locuinței părții vătămate V.N., însă aceste susțineri nu sunt confirmate de celelalte mijloace de probă.

În ceea ce privește susținerea apărării în sensul că s-a început urmărirea penală împotriva părții vătămate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj constând în aceea că ar fi pretins suma de 50.000 euro de la familia inculpaților pentru a declara că aceștia nu au participat la săvârșirea faptelor din data de 4 noiembrie 2012, instanța de fond a constatat, pe de o parte, că această susținere nu a fost dovedită cu toate că s-a pus în vedere apărătorului să depună la dosar rezoluția de începere a urmăririi penale invocate, iar, pe de altă parte, această împrejurare prin ea însăși nu poate constitui, singură, dovada că inculpații nu au comis faptele pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lor.

În speță, judecătorul cauzei a apreciat că în mod cert, distrugerea s-a produs prin incendiere, fapta fiind săvârșită de inculpați și dovedită prin procesul verbal de intervenție, procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele foto, declarațiile martorilor audiați în cauză, împrejurarea că incendiul a fost stins de partea vătămată și persoanele aflate la fața locului neconducând automat la concluzia că nu s-a produs pericol public.

S-a statuat în jurisprudență că pericolul public trebuie să se producă în mod efectiv, în sensul că trebuie să amenințe în mod direct și imediat bunuri sau persoane, situație care a fost dovedită de probele analizate în cauză pe larg mai sus.

În ceea ce privește încadrarea juridică, instanța, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior a înlăturat aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, apreciind că nu a fost dovedită existența mai multor fapte de distrugere în formă agravată, ci mai multe acțiuni (lovire, spargere, aruncare de sticle cu substanțe inflamabile) ce constituie elementul material al infracțiunii prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior.

În drept, s-a apreciat că faptele inculpaților B.D.F. și B.B.I. constând în aceea că în noaptea de 4 noiembrie 2012, împreună cu alte persoane neidentificate, au provocat distrugeri la imobilul aparținând părții vătămate V.N. situat în București str. M. sector 5, spărgând mai multe geamuri și aruncând cu sticle conținând substanțe inflamabile și care au produs incendierea imobilului și a unor bunuri aflate în interior, fapte prin care a fost tulburată grav ordinea și liniștea publică, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior, pentru care instanța i-a condamnat la pedepse cu închisoarea.

Instanța nu a făcut aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, față de prevederile acestui text, respectiv persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și pct. 2, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege raportat la lit. h) a aceluiași articol.

La individualizarea pedepselor aplicate, instanța a ținut seama de limitele speciale ale acestora, de gradul de pericol social concret relativ ridicat al faptelor, de modalitatea de săvârșire, de persoanele inculpaților, care nu se află la prima încălcare a legii penale, fiind în curs de judecată pentru alte infracțiun, inculpatul B.B.I. aflându-se chiar sub incidența art. 145

1

C. proc. pen. anterior în Dosarul nr. 8147/302/2008 al aceleiași instanțe și B.D.F. fiind judecat în Dosarul nr. 31209/302/2012 al Judecătoriei sector 5 București.

Privitor la latura civilă a cauzei, prima instanță a respins pretențiile părții civile V.N. ca neîntemeiate, față de împrejurarea că aceasta nu a administrat nicio probă în dovedirea cuantumului prejudiciului pretins, nefiind astfel îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul dovedirii cuantumului prejudiciului, existența acestuia fiind dovedită de probele administrate pe latură penală (planșe foto, proces-verbal de cercetare la fața locului ș.a.).

Împotriva sentinței penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 au declarat recurs, în termen legal, inculpații B.D.F. și B.B.I., cale de atac care în lumina prevederilor cuprinse în legea de punere în aplicare a C. proc. pen. a fost calificată ca fiind apel.

Totodată, sentința primei instanțe a fost atacată la data de 14 noiembrie 2014 de partea civilă V.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 326 din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva sentinței penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și în fond rejudecând:

Au fost repuse în individualitatea lor pedepsele aplicate fiecărui inculpat în 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 217 alin. (1) și alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 321 alin. (1) și alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 253 alin. (1) și alin. (4) din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. și art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 371 din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. și art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost dată spre executare fiecărui inculpat pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare.

A fost scăzută din pedepsele aplicate fiecărui inculpat durata prevenției de la 5 noiembrie 2012 la zi.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins, ca tardiv formulat apelul introdus de partea civilă V.N. împotriva aceleiași sentințe penale.

A fost respinsă cererea procurorului de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

A fost obligată partea civilă la plata a 10 RON cheltuieli judiciare în apel.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea de apel a apreciat apelul formulat de inculpați ca fiind fondat doar sub aspectul incidenței legii penale mai favorabile, în sensul art. 5 C. pen.

Astfel, instanța de control judiciar și-a însușit, în totalitate, situația de fapt reținută de prima instanță, aceasta făcând o judicioasă apreciere asupra materialului probator administrat.

Inculpații au criticat soluția de condamnare învederând că martorii audiați în primă instanță sunt inconsecvenți și lipsiți de credibilitate.

În vederea clarificării acestui aspect, Curtea de apel a dispus reaudierea martorilor S.G. și P.M., martori direcți, probă administrată în data de 13 martie 2014. Din audierea nemijlocită a acestora, a rezultat cu certitudine că martorii susțin teza probatorie a procurorului, din declarațiile lor rezultând mai presus de orice îndoială rezonabilă vinovăția făptuitorilor.

S-a menționat că observațiile apelanților potrivit cărora declarațiile martorilor nu sunt identice sunt întemeiate, existând diferențe între acestea numai că acestea nu sunt de substanță și sunt normale având în vedere timpul scurs de la săvârșirea faptelor.

Inculpații au mai criticat lipsa de rol activ a primei instanțe. Acest argument nu a fost primit de Curtea de apel, instanța de fond administrând toate probele necesare justei soluționări a cauzei, neexistând vreo obligație de a administra toate probele propuse de inculpați sau de procuror, ci doar pe cele utile aflării adevărului judiciar. Instanța de control judiciar a procedat la rândul sau la audierea inculpaților, administrarea probei cu martori și înscrisuri astfel încât nu se poate pune problema unei cercetări judecătorești incomplete.

Motivul de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe a fost considerat vădit nefondat, având în vedere conținutul considerentelor hotărârii primei instanțe. Aceasta a analizat în mod corect situația de fapt, explicitând clar probele pe care își întemeiază soluția de condamnare.

Cu privire la neaplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în speță, Curtea de Apel a reținut că poziția primei instanțe apare ca fiind corectă, inculpații neaflându-se în situația premisă de a fi săvârșit infracțiuni grave în accepțiunea Legii nr. 682/2002.

Excepția de neconstiruționalitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu a fost primită, întrucât aceasta este voința legiuitorului de a acorda o stare de atenuare specială pentru cei ce denunță anumite infracțiuni, iar Curtea Constituțională nu este legiuitor pozitiv pentru a putea extinde sfera subiecților care ar putea beneficia de aceste dispoziții de favoare. Practica Curții Constituționale în acest sens este constantă și nu s-a impus sesizarea Curții, având în vedere și cauza Ivanciuc împotriva României.

În ceea ce privește redozarea pedepselor aplicate, Curtea a primit acest motiv de apel doar în condițiile intervenirii legii penale mai favorabile și a avut în vedere limitele prevăzute de aceasta.

Nu s-a impus o schimbare a modalității de executare a pedepselor, având în vedere agresivitatea deosebită a inculpaților și rezonanța socială majoră a faptelor săvârșite, iar eliberarea intempestivă a acestora ar produce o vădită stare de temere în comunitate. Curtea a apreciat, în acord cu opinia primei instanțe, că doar pedepse ce executate în regim de detenție ar putea atinge scopul și funcțiile pedepsei.

Față de data formulării căii de atac, apelul părții civile a fost respins ca fiind tardiv formulat.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație inculpații B.D.F. și B.B.I., prin avocat V.L., la data de 9 aprilie 2014.

Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva deciziei nr. 326 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Curtea de Apel București, secția I penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație, completului C7.

Pentru a se pronunța această încheiere, s-a reținut că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., că hotărârea face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, conform art. 434 alin. (2) C. proc. pen., că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) și lit. d) C. proc. pen. S-a constatat totodată că s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpații arătând că instanța de apel a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin încălcarea principiului neagravării situației în propra cale de atac, menținându-se aceleași pedepse ca cele stabilite de instanța de fond, deși prin legea nouă, care a fost considerată mai favorabilă, limitele au fost semnificativ reduse. În ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 371 C. pen. s-a arătat că pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul special. În raport de acestea s-a apreciat că cererea de recurs în casație nu este în mod vădit nefondată, fiind astfel îndeplinite toate condițiile pentru admisibilitatea în principiu.

Analizând decizia recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și a criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptei și de incidența unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reținute prin hotărârea definitivă, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului sancțiunii aplicate.

În cauză, instanța de apel a reținut în sarcina ambilor inculpați săvârșirea infracțiunilor de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) și alin. (4) C. pen. faptă comisă în condițiile art. 77 lit. a) C. pen., pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, și de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen. săvârșită în condițiile aceleiași circumstanțe agravante, pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 6 luni închisoare.

Înalta Curte reține că limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) și alin. (4) C. pen. sunt cuprinse între 2 și 7 ani închisoare [9 ani cu reținerea art. 77 lit. a) și art. 78 alin. (1) C.pen.], astfel că, în mod evident, pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, stabilită de către instanța de apel se situează între aceste limite.

În ceea ce privește infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este cuprinsă între 3 luni și 2 ani, alternativ cu amenda. În cauză a fost însă reținută și circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen., și, ca atare, maximul la care se putea ajunge potrivit art. 78 alin. (1) C. pen., era de 2 ani și 8 luni închisoare (pedeapsa se aplică spre maximul ei special, iar dacă maximul este neîndestulător, în cazul închisorii se poate aplica un spor de până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din maximul special). Rezultă așadar că și pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare se situează în limitele prevăzute de lege, fiind egală cu maximul la care se putea ajunge urmare a incidenței agravantei atrasă de săvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună, criticile recurenților fiind nefondate.

De asemenea, pedeapsa rezultantă, stabilită conform dispozițiilor care reglementau aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni în C. pen. anterior (decizia atacată fiind pronunțată anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014), de 3 ani și 6 luni închisoare, se situează în limitele prevăzute de art. 34 lit. b) C. pen. anterior.

Cealaltă critică a recurenților vizează faptul că instanța de apel a aplicat pedepse în același cuantum ca și tribunalul, deși a apreciat că legea nouă este lege penală mai favorabilă, arătându-se că, în condițiile în care au fost singurii care au apelat hotărârea, li s-a îngreunat situația în propria cale de atac, întrucât s-a procedat la o reindividualizare a pedepselor fără a se respecta principiul proporționalității, respectiv fără a se reducere pedepsele proporțional cu reducerea limitelor acestora, ce a intervenit odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal.

Înalta Curte constată că ceea ce se invocă este nerespectarea dispozițiilor art. 418 alin. (1) C. proc. pen. privind neagravarea situației în propriul apel, motiv ce nu poate fi analizat din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.; aceste din urmă dispoziții, astfel cum s-a arătat anterior, sunt de strictă interpretare și vizează exclusiv situarea sancțiunii aplicate în cadrul limitelor stabilite de norma de incriminare și nu permit verificarea tuturor aspectelor de nelegalitate care, în final, au produs consecințe asupra cuantumului pedepsei.

În raport de considerentele anteriore, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile în casație formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. ca nefondate, și, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva deciziei penale nr. 326 din data de 14 martie 2014, pronunțată de a Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 25 noiembrie 2014.