ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 și art. 426 C. proc. pen. invocată de condamnata A.G.V.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, în conformitate cu art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.: Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: lit. a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond.

De asemenea, Curtea a mai reținut că, în conformitate cu art. 426 C. proc. pen., se poate promova calea de atac a contestației în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc jură participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Totodată, s-a reținut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din. oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată"- cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Curtea a apreciat că, în raport de condițiile cumulative impuse de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/2014, excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind inadmisibilă.

A constatat că dispozițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) și art. 426 C. proc. pen. sunt în vigoare, nu au mai făcut obiectul unei decizi anterioare a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea lor, iar excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fața instanței de judecată de către una dintre părți, fiind îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) teza întâi alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, însă, Curtea a considerat că textele de lege invocate de către contestatoare nu au legătură cu soluționarea cauzei, prin raportare atât la motivele de neconstituționalitate, cât și la obiectul cauzei deduse judecății.

În acest sens, Curtea a reținut că se invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. deoarece ar contraveni art. 20 din Constituție, întrucât acestea nu prevăd cazul de contestație în anulare, constând în posibilitatea contestării unei decizii a instanței de apel care a pronunțat direct în apel o hotărâre de condamnare, deși în primă instanță, inculpatul a fost achitat.

Curtea a constatat că obiectul excepției de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei, atât timp cât contestatoarea a invocat dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., drept caz care justifică în opinia acesteia anularea Deciziei penale nr. 1156/A din 07 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 30041.01/3/2006*. Astfel, în opinia Curții, soluția Curții Constituționale cu privire la excepția invocată nu poate afecta în niciun mod soluția instanței cu privire la cazul de contestație în anulare invocat de către contestatoare, obiectul analizei fiind exclusiv existența unei cauze de încetare a procesului penal neavută în vedere de instanța de apel care a pronunțat decizia penală contestată. Curtea a menționat că, nu prezintă importanță faptul că instanța de apel ar fi pronunțat o soluție de condamnare, după ce anterior condamnata fusese achitată de prima instanță, deoarece soluționarea căii extraordinare de atac depinde exclusiv de existența unei cauze de încetare a procesului penal neavută în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției de condamnare, iar nu de modalitatea în care instanța de apel a procedat la rejudecarea în fond a dosarului.

Totodată, Curtea a precizat că petenta nu a invocat o veritabilă excepție de neconstituționalitate, neprecizând expres care dispoziție din art. 426 C. proc. pen. încalcă Constituția României, ci s-a limitat în a critica modalitatea în care legiuitorul procesual penal a înțeles să legifereze cazurile de contestație în anulare, solicitând practic Curții Constituționale să se transforme într-un legiuitor pozitiv și să reglementeze un nou caz de contestație în anulare în sensul celor precizate.

De asemenea, Curtea a mai precizat că solicitarea contestatoarei nu putea fi primită cât timp aceasta viza inițierea unui proces legislativ prin care, substituindu-se Parlamentului României, Curtea Constituțională ar trebui să realizeze o modificare a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.

Referindu-se la dispozițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea a opinat că acestea reglementează modalitatea de soluționare a apelului, neavând legătură cu soluția în prezenta cale de atac, în faza admisibilității în principiu, procedură reglementată de art. 431 C. proc. pen.

Împotriva acestei soluții, condamnata A.G.V. a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 ianuarie 2015, când s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2015, ocazie cu care, apărătorul ales al condamnatei a solicitat, în esență, desființarea deciziei penale atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale așa cum aceasta a fost formulată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Analizând apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziției cuprinse în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 421 și art 426 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, se referă, în esență, la modul de soluționare a căii de atac a apelului și la cazurile de contestație în anulare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere că dispozițiile art. 426 C. proc. pen. invocate de către apelanta condamnată ar fi neconstituționale, prin raportare la art. 20 din Constituția României, deoarece acestea nu au prevăzut un nou caz de contestație în anulare, respectiv posibilitatea contestării unei decizii a instanței de apel care a pronunțat direct în apel o hotărâre de condamnare, deși în primă instanță, inculpatul a fost achitat, precum și dispozițiile art. 421 C. proc. pen. care reglementează modalitatea de soluționare a apelului.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de apelanta condamnată A.G.V., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...) privind neconstituționalitatea (...) unei dispoziții dintr-o lege (...) în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre parți sau, din oficiu, de către instanța de judecată.

Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Este incontestabil că excepția a fost invocată de către apelanta condamnată A.G.V., prin apărător ales, în fața unei instanțe judecătorești și vizează dispoziții din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.:

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia, utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Având în vedere cele menționate mai sus, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate invocată de către apelanta condamnată A.G.V. nu are legătură cu soluționarea cauzei. În acord cu prima instanță, se arată că sintagma "legătura cu soluționarea cauzei privește, incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existența unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză".

Or, având în vedere cadrul procesual, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către apelanta condamnată A.G.V. cu referire la cazurile de contestație în anulare, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză, în calea extraordinară de atac, întrucât contestația în anulare promovată de aceasta s-a întemeiat pe cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ("când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal"), iar excepția de neconstituționalitate susținută de parte vizează omisiunea legiuitorului de a acorda posibilitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac într-o anumită situație juridică, și anume când instanța de apel dispune condamnarea după soluția de achitare pronunțată de prima instanță.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu situația juridică a condamnatei ci doar urmărește o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.

Așadar, în condițiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluționarea excepției de neconstituționalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a apelantei condamnate A.G.V., Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

De asemenea, este evident că nu are legătură cu soluționarea cauzei excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. care reglementează modalitatea de soluționare a căii ordinare de atac a apelului, din moment ce apelanta condamnată a promovat o cale extraordinară de atac, respectiv contestație în anulare, care este reglementată de art. 426 și următoarele C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziției cuprinsă în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind excepția de neconstituționalitate invocată de aceasta.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta condamnată la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnata A.G.V. împotriva dispoziției cuprinsă în Decizia penală nr. 1573/A din data de 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind excepția de neconstituționalitate invocată de aceasta.

Obligă apelanta condamnată la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 06 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV