ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 110/RC/2016

Asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1143 din 07 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Bistrița, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de furt de arbori, prev. de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. anterior, întrucât nu există suficiente probe că inculpatul a comis infracțiunea.

În baza art. 25 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de partea civilă B., jud. Bistrița-Năsăud.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița.

Prin Decizia penală nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița împotriva Sentinței penale nr. 1143 din 07 mai 2015 a Judecătoriei Bistrița, care a fost desființată cu privire la soluționarea laturii penale și civile a cauzei și, în consecință, a obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.

Pronunțând o nouă hotărâre, instanța a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de:

- 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt de arbori prev. și ped. de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior cu aplic. disp. art. 5 C. pen. în vigoare referitoare la legea penală mai favorabilă, constatându-se că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În baza art. 37 lit. a) din C. pen. anterior rap. la art. 61 C. pen. anterior și art. 5 C. pen. în vigoare, s-a dispus revocarea restului de pedeapsă de 511 de zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa totală de 4 ani de închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 419 din 02 aprilie 2010 a Judecătoriei Bistrița definitivă prin Decizia penală nr. 91 din 05 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj și s-a dispus contopirea acestui rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată de 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție.

S-a făcut aplic. art. 71 C. pen. anterior rap. la art. 64 alin. (1) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-a dispus confiscarea contravalorii atelajului hipo folosit de către inculpat la comiterea infracțiunii în sumă de 1200 de lei.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 741,67 de lei în favoarea părții civile B.

Împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 10 decembrie 2015.

S-a constatat că, deși Decizia penală nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu i-a fost comunicată inculpatului la locul de detenție, cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen. Curtea de Apel Cluj a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit și depus la dosar Raportul asupra cererii de recurs în casație ce formează obiectul Dosarului nr. x/190/2013, în vederea discutării admisibilității în principiu a acesteia.

Din examinarea cererii de recurs în casație a rezultat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen. fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, datele de identificare ale apărătorului ales, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia, precum și semnătura apărătorului care a exercitat calea de atac.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzuta de legea penală.

În motivarea cererii de recurs în casație, inculpatul A., prin apărătorul său, a criticat soluția de condamnare pronunțată de Curtea de Apel Cluj care a luat în considerare fișa de calcul privind valoarea pagubelor produse nr. 40 din 12 aprilie 2012 încheiată la data de 03 mai 2012 de către Ocolul Silvic Dealu Negru, din care rezulta că valoarea prejudiciului produs de inculpat este de 741,67 lei, calculat prin înmulțirea cantității de 5.829 mc cu valoarea medie a unui mc masa lemnoasă, respectiv 71 lei și prin aplicarea factorului "k".

Recurentul inculpat a susținut că acest factor "k" este prevăzut de O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalității de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, respectiv valoarea despăgubirilor pentru pagubele prevăzute în actul normativ se stabilește prin înmulțirea factorului "k" specificat în anexele 1 - 3, cu valoarea medie a unui mc de material lemnos pe picior, stabilită conform art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 96/1998 - art. 2 alin. (3) din O.U.G. 85/2006.

În acest sens, a arătat că limita valorică impusă de art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 187/2012 se calculează fără luarea în considerare a factorului "k". Această infracțiune pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată - modificată prin Legea nr. 187/2012, are ca element material furtul de arbori doborâți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini din păduri dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

În opinia recurentului inculpat, interpretând textele art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 și prevederile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 85/2006, rezultă că, prin luarea în considerare a factorului "k" se are în vedere valoarea prejudiciului total cauzat de către inculpat prin acțiunile sale, și nu valoarea strictă a materialului lemnos efectiv sustras. Or, este cert că prin modul redactării textului incriminator, legiuitorul a legat existenta infracțiunii prev. de art. 110 alin. (1) lit. a), de valoarea efectivă a materialului sustras și nu de valoarea prejudiciului, care poate fi mai mare, spre deosebire de conținutul art. 108 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, care raportează existenta infracțiunii de taiere ilegală de arbori la valoarea prejudiciului și nu la valoarea masei lemnoase efectiv tăiate.

Astfel, s-a arătat că, chiar dacă infracțiunea de tăiere ilegală de arbori nu poate fi considerată mai gravă decât infracțiunea de furt de arbori, textele legale care le incriminează, stabilesc condiții diferențiate de incriminare.

Având în vedere cele menționate mai sus, recurentul inculpat a apreciat că se impune analizarea condițiilor constitutive ale infracțiunii deduse judecății, prin raportarea strictă la valoarea masei lemnoase de 5,82 mc esență rășinoasă, calculat de către Ocolul Silvic Dealul Negrii la suma de 742 lei, având în vedere varianta rechizitoriului cu 5 arbori, deși întregul probatoriu demonstrează indubitabil că, în realitate, inculpatul a sustras doar doi arbori, în valoare de 344 lei. La data comiterii faptei limita infracțională era de 425 lei, ceea ce face ca prin raportare la acel moment, fapta inculpatului să constituie infracțiune. Conform Legii nr. 4/2015, valoarea medie a unui mc de masă lemnoasă pe picior este în prezent de 115 lei, iar limita infracțională este de 575 de lei.

În acest sens, a fost invocată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de admitere a recursului în interesul legii nr. 12/2008, respectiv modificarea, în sensul majorării prețului mediu al unui metru cub de masa lemn pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infracțiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. actual). Or, dacă se înlătură din formula de calcul al prejudiciului factorul "k", se constată că valoarea totală a masei lemnoase sustrase de către inculpat coboară sub limita minimă infracțională sus-menționată de 575 lei, ceea ce atrage, în mod necesar, achitarea inculpatului, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport de aceste aspecte, recurentul inculpat a solicitat admiterea cererii de recurs în casație formulate și achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei de condamnare formulată de inculpatul A., Înalta Curte a apreciat că se impune discutarea acesteia, în condiții de contradictorialitate, de către instanța care judecă recursul în casație, conform art. 441 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 88/RC din 18 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/190/2013, în temeiul art. 440 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Atât în C. proc. pen. din 1936, cât și în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară, și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.

Însă, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, așa cum se regăsea acesta în majoritatea legislațiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul inițial al recursului, așa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislațiilor și în concepția juridică europeană.

Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen. - nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea - în mod greșit - a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul și contestația.

Astfel, instanța constată că în materia recursului în casație nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Totodată, față de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicție, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casație nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.

Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situația de fapt.

Instanța apreciază că această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenție), atâta timp cât inculpaților li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia au putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situația de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a existat posibilitatea de reparație a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esență, acest caz de casare este o expresie a principiului legalității incriminării, prevăzut atât la nivel constituțional - art. 23 alin. (12), cât și la nivel convențional - art. 7 paragraful 1.

Tradițional, în materie procesual penală, "prevederea faptei de legea penală" și "întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii" au fost apreciate drept noțiuni distincte și au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Deși se poate susține și ideea că noțiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune cu noțiunea de conținut juridic al infracțiunii, instanța consideră că și conținutul juridic al infracțiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este și infracțiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Prin urmare, instanța constată că legiuitorul nu a avut în vedere ca în cuprinsul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. să se verifice existența întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, altfel ar fi prevăzut în mod expres un astfel de caz de casare, așa cum a făcut-o în vechea reglementare, o astfel de analiză rămânând atributul exclusiv al instanțelor de fond. Or, dacă ar fi dorit ca prin intermediul acestui caz de casare să se analizeze și întrunirea/neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, ar fi folosit sintagma "fapta nu constituie infracțiune"'' și nu "fapta nu e prevăzută de legea penală". Cum legea procesual penală este de strictă interpretare, nu se poate extrapola o prevedere legală la alte situații neprevăzute de aceasta.

De altfel, o analiză a existenței elementelor constitutive ale infracțiunii, astfel după cum solicită inculpatul, implică o cercetare în fapt, o analiză a probelor, activitate specifică judecării cauzei în fond și în căile ordinare de atac și nu a aspectelor de drept, de legalitate, așa cum este prevăzut a se proceda în cazul recursului în casație.

Critica referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni atinge starea de fapt, în drept ea vizează modul judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta interpretare a legii și mai ales prin evitarea oricăror încălcări a normelor de drept de natură a influența rezolvarea cauzei. Recursul în casație nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta își menține caracteristica de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalității hotărârii anterior pronunțate.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care prima instanță sau instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se găsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune, fiind corespondentul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior.

Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracțiuni, dar și cazul faptei care fusese prevăzută ca infracțiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală și fapta care nu constituie infracțiune sunt două noțiuni diferite, tratate distinct în C. pen. anterior [art. 10 lit. b) și 10 lit. d) C. proc. pen.], implicând situații concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curți, nu se poate extinde înțelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" și la situația când fapta nu întrunește elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracțiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenței Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ex. Încheierea nr. 131/RC din 25 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) și reconfirmat în Ședința de secție din 20 ianuarie 2015.

Prin urmare, față de considerentele teoretice mai sus prezentate, susținerea inculpatului A. în sensul că se impune analizarea condițiilor constitutive ale infracțiunii deduse judecații, prin raportarea strictă la valoarea masei lemnoase de 5,82 mc esență rășinoasă, calculat de către Ocolul Silvic Dealul Negrii la suma de 742 lei, având în vedere varianta rechizitoriului cu 5 arbori, deși întregul probatoriu demonstrează indubitabil că, în realitate, el a sustras doar doi arbori, în valoare de 344 lei, chiar reală, nu poate forma obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care nu putem vorbi în acest caz de o faptă neprevăzută de legea penală, ci de norme de procedură care țin de administrarea de probatorii și care reglementează modul de desfășurare a procesului penal în căile ordinare de jurisdicție. Totodată, o astfel de critică nu poate fi circumscrisă niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1458/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 460 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 aprilie 2016.

Procesat de GGC - GV