ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 186 din data de 31 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. raportat la art. 6 C. proc. pen.., a art. 20 din Constituția României raportat la art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, prin Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, prin Ocolul Silvic C., ca fiind lipsită de interes, iar cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul emis la data de 3 octombrie 2016 în Dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș, a fost trimis în judecată inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut, sub aspectul situației de fapt, că, la data de 24 decembrie 2014, în jurul orelor 09:00, inculpatul A. s-a deplasat în pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., județul Argeș, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", județul Argeș, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

Ulterior, la data de 11 iulie 2015, în jurul orelor 09:30, același inculpat s-a deplasat, din nou, în pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., județul Argeș, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", județul Argeș, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat, fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag și un arbore specia cătină. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

Din adresele Ocolului Silvic C., județul Argeș, a rezultat că pădurea de unde au fost tăiați și sustrași arborii de către inculpatul A. face parte din fondul forestier național, proprietate privată a numitei B.; volumul celor 7 arbori tăiați și sustrași de către inculpat este de 3,261 mc; valoarea celor 5 arbori este de 838 RON fără TVA; prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptelor este de 85 RON/mc, respectiv 115 RON/mc; valoarea prejudiciului produs este de 7,29 ori mai mare decât prețul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă.

În probațiune au fost reținute: procesul-verbal de cercetare la fața locului; adresele nr. x/2015, nr. x1/2016, nr. x2/2016 și nr. x3/2016 ale Ocolului Silvic C.; declarațiile inculpatului, ale martorilor și ale persoanei vătămate; procesele-verbale de constatate a contravenției nr. x și x4; fișa de cazier judiciar a inculpatului; caracterizarea privind pe inculpat.

Prin încheierea din data de 17 noiembrie 2016, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul întocmit în data de 3 octombrie 2016, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cauzei.

La termenul din data de 20 aprilie 2017, inculpatul, prezent personal, a arătat că recunoaște faptele pentru care a fost trimis în judecată, dorește soluționarea cauzei în procedura simplificată și este de acord să presteze muncă în folosul comunității.

La același termen, instanța, din oficiu, a pus în discuție aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 6 C. proc. pen. și art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul ne bis in idem.

În acest sens, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut, în esență, în cursul anului 2015, inculpatul a fost surprins de două ori de organele silvice de control tăind ilegal și sustrăgând material lemnos din fondul forestier național. De fiecare dată, organele silvice au procedat la întocmirea unui proces-verbal de contravenție, aplicând sancțiuni pecuniare pentru faptele de tăiere și ridicare de arbori.

Din înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală s-a reținut că au fost emise Procesele-verbale de contravenție nr. x (nr. x) din 9 ianuarie 2015 - prejudiciu 419,4 RON (sub pragul prevăzut de art. 107 alin. (1) lit. a) din Codul silvic) și seria DSA nr. 0007316 (nr. 2) din 22 iulie 2015 - prejudiciu 418,6 RON (sub pragul prevăzut de art. 107 alin. (1) lit. a) din Codul silvic), ambele fiind comunicate contravenientului, unul sub semnătură la momentul întocmirii acestuia, iar altul prin intermediul poștei române.

Analizând comparativ cele două procese-verbale și actul de sesizare a instanței, judecătorul fondului a constatat că sancțiunile contravenționale au fost aplicate pentru aceleași fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză. Astfel, s-a apreciat că există identitate între numărul de arbori tăiați și sustrași, prejudiciul produs, iar încadrarea juridică a infracțiunii vizează art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, respectiv valoarea prejudiciului produs nu depășește limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută la lit. a). S-a mai reținut că răspunderea contravențională a fost antrenată, cele două procese-verbale fiind trimise în debit la autoritatea administrativă.

În raport cu aceste aspecte, prima instanță a pus în discuție principiul ne bis in idem.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 6 C. proc. pen., nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Protocolul 7 la Convenția europeană asupra drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acelui Stat.

S-a mai arătat că sistemul european de protecție nu este compus doar din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, ci și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea formând împreună un bloc de convenționalitate care, potrivit legii fundamentale a Statului Român (art. 20 din Constituție), are prioritate față de dreptul intern, în sensul că urmează a fi aplicat ca atare de către instanțele de judecată. Prin prisma jurisprudenței CEDO, articolul 4 din Protocolul 7 are ca și finalitate interzicerea repetării urmăririlor penale definitiv încheiate (hot. CEDO în cauza Gradinger vs. Austria).

În ceea ce privește noțiunea de procedură penală și urmărire penală, Curtea europeană a reținut în mod constant în jurisprudența sa că textul art. 4 al Protocolului nr. 7 trebuie interpretat în lumina principiilor generale care privesc termenii de acuzație penală și pedeapsă prevăzute la art. 6 și 7 ale Convenției (vz. hot. CEDO în cauza Ruotsalainen vs. Finlanda).

S-a arătat că incidența într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune așadar întrunirea a trei elemente: a) determinarea naturii primului set de sancțiuni: dacă acestea se circumscriu sau nu noțiunii de "acuzație penală"; b) identificarea elementului idem: dacă faptele din prima procedură și cele din a doua procedură sunt identice; c) cercetarea elementului bis: dacă a existat o dublare a procedurilor.

Analizându-se cele trei elemente, în raport de specificul prezentei cauze, s-au reținut următoarele:

În dreptul intern, anumite fapte care deși au o conotație penală, datorită gradului scăzut de pericol social nu sunt calificate drept infracțiuni, ci doar contravenții. În categoria acestora se înscriu și contravențiile incriminate art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 171/2010. Valoarea socială ocrotită prin prevederea acestor contravenții este tocmai protecția integrității fondului forestier național, similară celei a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 46/2008. Așadar, aceeași valoare socială este protejată și penal și contravențional.

În același timp, s-a reținut că norma contravențională asemenea celei penale a fost direcționată către toate categoriile de destinatari și nu doar către un grup cu statut special, iar scopul său primar a fost pedepsirea și sancționarea, trăsături care sunt caracteristice pedepselor penale.

Or, tocmai această dublă ocrotire a valorii sociale și direcționare generală a normei contravenționale către toți cetățenii, impunându-le un anumit comportament și alăturând acestei cerințe o sancțiune, a determinat Curtea a asimila procedura contravențională celei penale (hot. CEDO în cauzele Anghel vs. România; Ezeh vs. Regatul Unit; Uzturk vs. Germania).

În consecință, s-a apreciat că natura faptelor pentru care inculpatul a fost sancționat contravențional prin cele 2 procese-verbale se încadrează în sfera expresiei de acuzație penală, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană.

Potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 171/2010, constituie contravenții silvice următoarele fapte:

a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum și distrugerea ori vătămarea de arbori, puieți, pomi de Crăciun ori lăstari din fondul forestier național sau tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum și distrugerea ori vătămarea de arbori de pe terenurile cu vegetație forestieră din afara fondului forestier național, dacă valoarea prejudiciului, stabilită potrivit legii, este de până la de 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Se exceptează semințișul utilizabil vătămat în parchetele autorizate la exploatare în limitele de suprafață admise, prevăzute în instrucțiunile privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport al materialului lemnos;

b) furtul ori însușirea arborilor tăiați cu drept sau fără drept, a puieților, pomilor de Crăciun ori a lăstarilor din fondul forestier național sau a pomilor de Crăciun din culturi specializate sau furtul ori însușirea arborilor tăiați cu drept sau fără drept de pe terenurile cu vegetație forestieră din afara fondului forestier național, dacă valoarea prejudiciului, stabilită conform legii, este de până la de 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Potrivit art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depășește limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută la lit. a)";

Potrivit art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, "furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depășește valoarea prevăzută la lit. a)".

Comparând textele care consacră răspunderea contravențională cu normele penale din legea specială, instanța de fond a apreciat că faptele care au dat naștere amenzilor contravenționale sunt, în esență, aceleași cu cele pentru care s-au declanșat procedurile penale împotriva inculpatului, ambele caracterizându-se prin acțiunile de tăiere, rupere sau scoatere din rădăcini a arborilor, fără drept, respectiv furtul de arbori doborâți, rupți de fenomene naturale ori tăiați, scoși din rădăcini.

În cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, Curtea europeană a statuat irelevanța unor abordări diferite a faptelor în dreptul intern, diversitatea abordărilor fiind doar o sursă de incertitudine juridică incompatibilă cu dreptul fundamental garantat de art. 4 din Protocolul nr. 7. Ca atare, identitatea de infracțiuni urmează a fi stabilită pe criteriul identității dintre fapte, indiferent de statutul lor juridic. S-a constatat, așadar, îndeplinirea acestei condiții.

Sub acest aspect, s-a arătat că scopul art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția europeană este de a interzice repetarea procedurilor care s-au concretizat cu o hotărâre definitivă. Hotărârea este definitivă în sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat, adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă exercitarea căilor legale ordinare sau părțile au epuizat aceste căi ori au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (hot. CEDO în cauza Tsonyo Tsonev vs. Bulgaria).

În speța de față, ambele procese-verbale au fost comunicate inculpatului-contravenient, primul prin intermediul serviciilor poștale, iar cel de al doilea sub semnătură. Niciunul din procesele-verbale de contravenție nu a fost atacat în instanță în termenul de 15 zile de la comunicarea lor către inculpat, astfel că, la expirarea termenelor, procesele-verbale, căpătând valoarea de titluri executorii, au devenit definitive. Condamnarea administrativă suferită de inculpat a devenit, astfel, definitivă în înțelesul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană anterior declanșării procedurilor penale împotriva inculpatului.

Instanța de fond a mai reținut și faptul că legislația în vigoare interzice atât tăierea fără drept a arborilor, cât și furtul ori însușirea arborilor tăiați fără drept, însă răspunderea care urmează a se antrena în sarcina autorului este diferită, în raport de valoarea prejudiciului.

Astfel, în măsura în care prejudiciu este de până la de 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se va antrena răspunderea contravențională, în timp ce răspunderea penală se antrenează pentru fapte care generează un prejudiciu superior valorii menționate anterior.

Încadrarea juridică a faptelor săvârșite cade în sarcina agenților statului și nicidecum a inculpatului, acesta având doar obligația de a respecta legea, în speță de a se abține de la săvârșirea de fapte care constituie încălcări la normele legale. Așadar, încadrarea juridică eronată a faptei săvârșite nu poate fi imputată autorului acesteia. În atare condiții, cade în sarcina organului silvic care constată săvârșirea unei fapte de natura celei descrise la art. 108 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 46/2008 de a verifica în ce măsură aceasta constituie contravenție sau, după caz, infracțiune.

De altfel, chiar în cuprinsul Legii nr. 171/2010, s-a dispus în sensul că pentru a asigura posibilitatea identificării de către agenții constatatori a situațiilor de repetare a aceleiași fapte de către contravenient, pentru aplicarea sancțiunilor majorate/complementare, după caz, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură asigură, în cadrul SUMAL, realizarea și funcționarea Sistemului național de evidență informatizată a contravențiilor silvice, denumit în continuare SNEICS. Agenții constatatori prevăzuți la art. 24 alin. (1) au drept de interogare a SNEICS (art. 43).

Ca urmare, s-a arătat că, în speță, în mod corect, organul silvic a încheiat primul proces-verbal, reținând că, în raport cu valoarea prejudiciului creat, nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii penale.

Tot în mod corect, același organ silvic nu a emis la momentul constatării celei de a doua faptă procesul-verbal de contravenție, însă, în mod eronat, nu a procedat de îndată la efectuarea de cercetări pentru a identifica fapte similare săvârșite în ultimele 12 luni de același autor și care, prin prisma prejudiciului creat, implicau antrenarea răspunderii penale.

În măsura în care se efectuau asemenea verificări, s-ar fi constatat că faptele inculpatului întruneau elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. a) și 109 alin. (1) lit. a) din Codul silvic și s-ar fi întocmit în locul celui de al doilea proces-verbal un act de sesizare al organelor competente. Lipsa de diligențe a organului de control silvic a condus, așadar, la emiterea unui act sancționator definitiv care, în lumina legislației comunitare și nu numai, împiedică o nouă judecare a acelorași fapte, chiar și pe un alt temei de drept.

Susținerile Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 6 C. proc. pen. și art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care inculpatul nu a fost sancționat anterior printr-o hotărâre penală definitivă, nu au putut fi primite de către prima instanță.

Instanța a reținut, raportându-se la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, că autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și independent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte, o combinație de sancțiuni fiscale și penale. Însă, atunci când sancțiunea fiscală îmbracă un caracter penal și este rămasă definitivă, nu se mai poate desfășura o urmărire penală împotriva aceleiași persoane. C.J.U.E. a susținut că, pentru a determina dacă o sancțiune are caracter penal se vor avea în vedere criteriile Engel din jurisprudența CEDO (C.J.U.E., Marea cameră, Aklagaren c. Hans Akerberg Fransson).

Nu în ultimul rând, s-a notat că principiul ne bis in idem își găsește aplicabilitatea chiar și în situațiile în care s-au dispus soluții de încetare a procesului penal (netrimitere în judecată) de către organele judiciare ale unui stat membru al Uniunii Europene. Astfel, s-a apreciat că soluția pronunțată de procuror, prin care s-a evocat fondul cauzei, rămasă definitivă, chiar și fără intervenția instanței, este asimilată unei hotărâri penale definitive și atrage incidența principiului ne bis in idem (C.J.U.E., hotărârile nr. C-187/01 și C385/01 din 11 februarie 2003 pronunțate în cazurile reunite Gozutok și Brugge).

Or, dacă răspunderea penală nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane cercetate anterior și față de care procurorul a dispus o măsură de netrimitere în judecată, fără impunerea vreunei obligații, cu atât mai mult această răspundere nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane care a fost cercetată anterior și sancționată, chiar și de către o autoritate administrativă.

În concluzie, apreciind întrunite, în cauză, toate cele trei componente ale principiului ne bis in idem, având în vedere prevederile art. 6 C. proc. pen., ale art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul priorității tratatelor internaționale privind drepturile omului în fața legislației naționale, consacrat de art. 20 din Constituție, judecătorul fondului a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracțiunilor de tăiere ilegală de arbori și furt de arbori, reținând ca temei al încetării procesului penal dispozițiile art. 16 lit. h) C. proc. pen. cu referire la art. 6 din C. proc. pen.

În ce privește latura civilă a cauzei, prima instanță a reținut că, în faza de urmărire penală, s-a constituit parte civilă Statul Român, prin Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, prin Ocolul Silvic C., cu suma de 1.039,06 RON.

Potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În raport de soluția pronunțată, s-a constatat că instanța rămâne învestită cu soluționarea laturii civile.

La termenul din data de 18 mai 2015, inculpatul a recunoscut pretențiile părții civile, arătând că este de acord să le achite, condiții în care, în temeiul art. 23 alin. (3) C. proc. pen., s-a apreciat că s-ar impune admiterea acțiunii civile formulată de Statul Român, prin Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, prin Ocolul Silvic C., în sensul obligării inculpatului la plata sumei de 1.039,06 RON.

Pe de altă parte, însă, instanța de fond a reținut că aceleași despăgubiri au fost menționate și prin cele două procese-verbale de contravenție, rămase definitive. În aceste condiții, s-a considerat că partea civilă are la îndemână un titlu executoriu care îl poate opune inculpatului pentru a-și recupera prejudiciul, motiv pentru care s-a apreciat că acțiunea civilă este lipsită de interes, fiind respinsă ca atare.

Împotriva sentinței penale mai sus menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș și partea civilă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș.

În motivarea apelului procurorul a arătat că soluția instanței de judecată este nelegală întrucât dispozițiile art. 6 C. proc. pen. condiționează aplicarea principiului non bis in idem de preexistența unei hotărâri penale definitive (în sensul legii române), discuția neputând fi purtată decât pe tărâmul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, criteriile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene în aprecierea caracterului penal al unei sancțiuni diferind de cele naționale. Totodată, s-a arătat că trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al răspunderii contravenționale, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, legea contravențională apărând valori sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Așa fiind, în condițiile în care există probe cu privire la caracterul infracțional al unei fapte, o persoană ar putea fi urmărită și condamnată pentru aceasta chiar dacă anterior a fost sancționată contravențional, demarcația clară dintre ilicitul penal și cel contravențional excluzând posibilitatea reținerii, în același timp, a celor două forme de răspundere. Subsidiaritatea dreptului contravențional față de dreptul penal rezultă și din normele speciale de stabilire și sancționare a contravențiilor. De fiecare dată se prevede expres că faptele descrise constituie contravenții dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni.

În plus, s-a apreciat că trebuie avute în vedere și circumstanțele cauzelor în care Curtea Europeană a statuat cu privire la caracterul penal, în sensul autonom al Convenției, al procedurii contravenționale din dreptul român, precum și drepturile reclamate a fi încălcate. În aceste condiții, s-a considerat că sancțiunea aplicată printr-un proces-verbal de contravenție pentru o faptă care, de fapt, întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, nu se bucură de autoritate de lucru judecat și nu poate fi opozabilă instanței penale.

În motivarea apelului, Regina Națională a Pădurilor - Romsilva a menționat că faptele săvârșite de inculpat constituie infracțiunile prevăzute de art. 107 și 109 din Legea nr. 46/2008 și că, în mod greșit, prima instanță a respins acțiunea civilă.

Prin Decizia penală nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș și de partea civilă Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Argeș, împotriva Sentinței penale nr. 186 din data de 31 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în Dosarul nr. x/2016, intimat inculpat fiind A., dispunându-se ca cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.

Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 și urm. C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este legală și temeinică, iar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș și de partea civilă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Astfel, Curtea a arătat că prima instanță a analizat temeinic mijloacele de probă administrate în cauză, reținând în mod corect situația de fapt și aplicând în mod judicios jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care și-a însușit în totalitate argumentele expuse în sentință, urmând doar să răspundă punctual criticilor aduse de procuror prin motivele de apel.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat deseori cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, statuând, printre altele, că autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției europene, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și independent dacă sancțiunea este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (cauza Franz Fischer c. Austriei). Din această jurisprudență rezultă că aplicarea unei amenzi contravenționale pentru o faptă nu mai permite ulterior desfășurarea unui proces penal și condamnarea autorului, dacă fapta respectivă constituie în același timp și o infracțiune.

În accepțiunea Curții Europene, o hotărâre este definitivă, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, atunci când acea hotărâre a intrat sub autoritatea lucrului judecat (cauzele Tsonyo Tsonev c Bulgariei și Sergey Zolotukhin c Rusiei). Astfel, o sentință deja pronunțată pentru soluționarea unei fapte penale are caracter de obstrucționare a urmăririi. Dacă infracțiunile săvârșite pe teritoriul unui stat pot fi judecate atât de o instanță, cât și de autoritățile administrative (de exemplu, jandarmerie sau poliție), atunci hotărârile judecătorești pot constitui, conform procedurii penale, o piedică pentru procedurile administrative ulterioare, așa cum și sancțiunile dictate de jandarmerie sau poliție pot avea ca efect obstrucția procedurilor judiciare pentru aceeași faptă.

Austria a depus o declarație referitoare la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, conform căreia acest articol este aplicabil în Austria doar pentru procedurile penale judiciare, însă Curtea Europeană a decretat această declarație ca nevalabilă. Curtea Europeană a atras atenția asupra faptului că, în cazul obstrucției unei sentințe penale, nu contează cine pronunță sentința mai întâi: instanța sau autoritatea administrativă (poliția, jandarmerie sau, în cauza de față, organul silvic). Astfel, Curtea a constatat o violare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție din partea Austriei, deoarece, în urma unei pedepse aplicate de către organele administrative (poliție), pentru conducerea autoturismului sub influența alcoolului, a fost pronunțată și o sentință judecătorească pentru aceeași faptă - ucidere din culpă ca urmare a conducerii unui autoturism sub influența alcoolului (cauza Franz Fischer c. Austriei).

În consecință, din moment ce autoritățile statului l-au sancționat contravențional pe inculpatul A. pentru săvârșirea la data de 11 iulie 2015 a faptei de tăiere, fără drept, a trei arbori specia fag și a unui arbore specia cătină, această faptă nu poate fi ulterior încadrată de alte organe ale statului român ca fiind infracțiune, iar inculpatul să fie din nou sancționat.

Aceste considerente nu se opun atragerii răspunderii penale față de persoanele care săvârșesc faptele incriminate ca infracțiuni de art. 107 alin. (1) lit. b) și 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, însă, obligă organele silvice ca, la momentul constatării abaterilor la regimul silvic, să verifice dacă persoana respectivă a mai săvârșit alte contravenții în interval de un an, iar în cazul în care constată că prejudiciul produs de ultima faptă cumulat cu cel produs de faptele anterioare depășește valoarea prevăzută de lege, să constate că fapta constituie infracțiune și să sesizeze organele competente, fără ca pentru ultima faptă să mai încheie și un proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

Curtea de apel a arătat că argumentele expuse anterior sunt aplicabile și în ceea ce privește apelul părții civile vizând soluționarea acțiunii penale.

Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că partea civilă deține deja un titlu executoriu întrucât despăgubirile solicitate în procesul penal au fost acordate prin cele două procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. și arătând, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), nefiind incident principiul non bis in idem și nici dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7, având în vedere că respectivele infracțiuni prezintă caracteristici relativ asemănătoare unor infracțiuni de obicei, reprezentând infracțiuni de simplă repetare, când legiuitorul prevede expres câte acte de executare trebuie comise pentru ca fapta să aibă relevanță penală. Cu privire la acest aspect, s-a mai arătat că, în cazul infracțiunilor de simplă repetare, intră în conținutul infracțiunii unice ambele acte de executare realizate succesiv de aceeași persoană, situație în care legiuitorul stabilește caracterul infracțional al ansamblului faptic repetitiv, iar nu al ultimei fapte.

Totodată s-a arătat că, în mod greșit, instanțele inferioare au apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7, având în vedere că într-o anumită perioadă de timp au fost săvârșite mai multe acte materiale de tăiere sau sustragere de arbori, prin care s-a produs prejudiciul stabilit de norma de incriminare, împrejurare în care respectivele acte, în mod cumulat, denotă periculozitatea activităților făptuitorului și îmbracă caracter infracțional. Ca urmare, acuzația penală în cazul infracțiunilor indicate poate fi formulată doar ulterior săvârșirii celui de-al doilea act de executare și în condițiile de incriminare prevăzute de lege.

De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere caracterul subsidiar al răspunderii contravenționale, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legea contravențională apărând valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.

În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte, prin încheierea din 29 martie 2018, a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva Deciziei penale nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunând trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la completul competent și fixând termen de judecată în ședință publică la data de 10 mai 2018, cu citarea părților.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În speță, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), dat fiind faptul că, în raport cu natura juridică a acestor fapte penale (infracțiuni unice de obicei, care capătă caracter penal doar prin realizarea succesivă a două activități imputabile de către aceeași persoană și numai în măsura în care se produce prejudiciul stabilit de norma de incriminare) și față de caracterul subsidiar al răspunderii contravenționale (reglementat de art. 1 din O.G. nr. 2/2001), în cauză nu este incident principiul non bis in idem și nici dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Înalta Curte reține că, prin prisma cazului de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal. Pentru a se constata incidența acestui motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Se observă, așadar, că se circumscrie acestui caz de recurs în casație critica soluției de încetare a procesului penal întemeiată greșit pe existența autorității de lucru judecat.

Prin autoritate de lucru judecat se înțelege puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă. Așadar, autoritatea de lucru judecat are, ca și consecințe, un efect pozitiv, dând hotărârii caracter executoriu, și unul negativ, constituind o piedică în calea exercitării acțiunii penale.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune incidența principiului ne bis in idem, prevăzut explicit de actualul legiuitor în cuprinsul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică, acest text de lege transpunând, la nivel național, reglementările internaționale în materie, respectiv Capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem și art. 4 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Se constată, astfel, că, la nivel național, principiul ne bis in idem este constituit pe baza unei duble identități, de persoană și de faptă, în sens material, identitatea de cauză (de temei juridic) fiind înlăturată prin efectul dispozițiilor art. 6 C. proc. pen., ce prevăd expres că regula funcționează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică. În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care a stabilit că, pentru aplicarea acestui principiu, se impune ca faptele materiale și inculpatul să fie aceleași în ambele proceduri desfășurate în fața instanțelor (cauza C-467/04, Gasparini și alții), coincidența faptelor trebuind înțeleasă nediferențiat de circumstanțe și independent de încadrarea lor juridică (cauza C-436/04, Leopold Henri van Esbroek).

În jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că pentru a se reține aplicabilitatea principiului ne bis in idem trebuie verificate trei aspecte (condiții), respectiv dacă primul set de sancțiuni se circumscrie sau nu noțiunii de "acuzație penală", folosindu-se, în acest sens, criteriile "Engel", dacă faptele din cele două proceduri sunt identice (elementul idem) și dacă a existat o dublare a procedurilor (elementul bis).

Procedând la verificarea incidenței în cauză a principiului ne bis in idem, în raport cu reglementările interne și internaționale, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, că cele trei condiții statuate în jurisprudența europeană în materie și preluate apoi în legislația internă, nu sunt întrunite în privința inculpatului A., având în vedere că acesta nu a mai fost anterior cercetat/judecat/sancționat pentru săvârșirea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2015 din 3 octombrie 2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș.

Astfel, prin rechizitoriul mai sus menționat, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), constând în aceea că, în zilele de 24 decembrie 2014 și 11 iulie 2015, a tăiat, fără drept (fără a fi marcați de către organele silvice), și, ulterior, a sustras, 7 arbori (6 specia fag și unul specia cătină) din pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., județul Argeș, ce face parte din fondul forestier național, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", județul Argeș, UP II, ua 87, rezultând un prejudiciu de 7,29 ori mai mare decât prețul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă, respectiv în valoare de 838 RON fără TVA.

În urma acestei sesizări, procedând la analizarea înscrisurilor de la dosar, instanța de fond a reținut, în esență, că, în cursul anului 2015, inculpatul a fost surprins, de două ori, de organele de control tăind ilegal și sustrăgând material lemnos din fondul forestier național, de fiecare dată fiind întocmit câte un proces-verbal de contravenție (nr. x/2015, seria DSA nr. 0007292, și nr. 2/2015 nr. x) prin care s-au aplicat sancțiuni pecuniare pentru faptele de tăiere și ridicare de arbori. S-a reținut, totodată, că sancțiunile contravenționale au fost aplicate pentru aceleași fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză, precum și că răspunderea contravențională a fost antrenată, cele două procese-verbale fiind trimise în debit la autoritatea administrativă. Instanța de apel și-a însușit atât situația de fapt reținută de prima instanță, cât și argumentația acesteia.

Făcând propria verificare a actelor dosarului, Înalta Curte constată că, prin procesele-verbale de constatare a contravențiilor nr. x/2015 (nr. x din 9 ianuarie 2015) și nr. 2/2015 (seria DSA nr. 0007316 din 22 iulie 2015), inculpatul A. a fost sancționat contravențional, potrivit art. 8 lit. c) din Legea nr. 171/2010, pentru aceea că, la datele de 24 decembrie 2014 și 11 iulie 2015, a tăiat și ridicat 3 și, respectiv, 4 arbori, din pădurea privată situată în comuna Sălătrucu, județul Argeș, UP II, ua 87.

Examinând dispozițiile legale incidente, se constată că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 171/2010, privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, constituie contravenții silvice: a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, precum și distrugerea ori vătămarea de arbori, puieți sau lăstari, dacă valoarea prejudiciului adus pădurii, stabilită conform legii, este de până la 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, și b) sustragerea ori însușirea fără drept a materialului lemnos, a puieților ori lăstarilor din fondul forestier național, dacă valoarea prejudiciului stabilită conform legii este de până la de 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, aceste fapte sancționându-se, conform alin. (2) lit. c) al aceluiași text de lege, cu amendă de la 2000 RON la 5000 RON.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), sancționează "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depășește limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută la lit. a) (respectiv de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei)", iar art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 09 septembrie 2015), prevede ca infracțiune "furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depășește valoarea prevăzută la lit. a) (respectiv de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei)".

Așadar, pentru a constitui infracțiune este necesar ca activitatea imputabilă să aibă caracter de repetabilitate, să fie săvârșită într-un anumit interval de timp, iar prejudiciul produs să aibă un cuantum expres prevăzut de lege, care este mai mare decât cel stabilit în cazul contravenției. Prin urmare, Înalta Curte reține că săvârșirea faptelor descrise mai sus o singură dată în decursul unui an calendaristic, cu producerea unui prejudiciu mai mic decât de 5 ori valoarea prețului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, constituie contravenție, iar comiterea acelorași fapte de cel puțin două ori în decursul aceluiași an, cu producerea unor prejudicii a căror valoare cumulată depășește limitele arătate în normele incriminatoare (respectiv de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei), constituie infracțiune și se pedepsește cu sancțiunile prevăzute de lege.

Totodată, verificând adresa din 11 mai 2017 transmisă de Primăria Comunei Sălătrucu, județul Argeș, Compartimentul Impozite și taxe locale, la solicitarea Judecătoriei Curtea de Argeș, Înalta Curte constată că doar procesul-verbal de contravenție silvică nr. x din 9 ianuarie 2015 a fost luat în debit de compartimentul menționat, iar nu și procesul-verbal nr. x din 22 iulie 2015, acesta nefiind transmis la registratura unității administrativ teritoriale. Acest aspect rezultă și din adresa din 12 mai 2017, transmisă de Ocolul Silvic C. aceleiași instanțe, la care s-a anexat confirmarea nr. 330313054969 din 12 februarie 2015 (Agenția Națională de Administrare Fiscală) de luare în debit a primului proces-verbal de contravenție, cu privire la cel de-al doilea (nr. x/2015, nr. x din 22 iulie 2015) precizându-se că nu a fost transmis în debit întrucât a fost transformat în infracțiune (art. 108 lit. b) din Legea nr. 46/2008) și trimis la parchet.

Așadar, contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, doar primul proces-verbal de contravenție a căpătat valoare de titlu executoriu și a fost pus în executare, devenind, astfel, definitiv, iar nu și cel de-al doilea, acesta din urmă fiind transmis, în conformitate cu dispozițiile art. 113 din Legea nr. 46/2008 cu referire la art. 291 C. proc. pen., unității de parchet competente, în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), și art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015).

Or, raportat la aceste aspecte, Înalta Curte observă că, în speță, nu există identitate între faptele ce au format obiectul celor două proceduri, contravențională și penală, infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judec