ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2015

Decizia nr. 2774/2015 După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea, de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 31 martie 2015, sub nr. x/102/2015t reclamanta A., domiciliată în Brașov, jud. Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., cu sediul în București, sector 2, obligarea acesteia la plata sumelor reținute cu titlu de contribuție individuală de asigurări sociale, peste plafonul prevăzut de lege. În perioada 2011-2015 (sumă estimată provizoriu la valoarea de 5.000 lei, actualizată cu rata inflației), până la data plății efective, precum și Ia plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că în perioada cuprinsă între anii 2010-2015, a funcționat ca judecător la Judecătoria Sibiu, după care, în anul 2010 a fost transferată Ia Tribunalul Brașov, iar din 2011 activează în cadrul Curții de Apel Brașov. A susținut că In această perioadă i-au fost achitate diferențele rezultate din drepturile salariate constatate prin hotărâri judecătorești, plățile fiind efectuate de Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Brașov. Așa cum rezultă din adeverința eliberată de Serviciul contabilitate al Tribunalului Sibiu și din adeverințele privind stagiul de cotizare, comunicate de Direcția informatică și Evidența Stagii de Cotizare a B., în lunile în care s-au făcut plățile drepturilor salariale mai sus menționate, cota de contribuție a fost calculată la.

fiecare din sumele achitate, fiind, practic, reținută de două ori. Reclamanta a opinat că modul în care a operat pârâta este nelegal, întrucât nu se află în situația de a avea două contracte individuale de muncă, încheiate cu angajatori diferiți, așa cum se stipulează în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, referitoare la aplicarea art. 296 18 alin. (6) din C. fisc. În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe dispozițiile legale mai sus menționate și pe cele ale art. 2963 lit. a) și b și art. 296 4 alin. (3) din C. fisc. Prin sentința nr. 747 din 18 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/102/2015, Tribunalul Mureș, secția civila, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât petenta nu are calitatea de reclamantă într-o cerere care este de competența instanței la care își desfășoară activitatea, respectiv Curtea de Apel Brașov. Astfel, instanța a apreciat că prevederile art. 127 C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt de excepție și de strictă interpretare, astfel încât acestea nu pot fi extinse, prin analogie, la ipoteze ce vizează alte instanțe decât cele la care reclamanta își desfășoară activitatea, indiferent dacă acestea au sau nu în raza teritorială de competență instanța la care reclamanta activează.

O astfel de interpretare echivalează cu adăugarea la lege, operațiune prohibită de art. 5 alin. (4) C. proc. civ. Ca atare, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 153 lit. a) și j) din Legea nr. 263/2010, cererile îndreptate împotriva B. se îndreaptă, în mod imperativ, instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul. La rândul său, Tribunalul Brașov, secția I civila, prin sentința nr. 2027/IMAS din 6 octombrie 2015, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Mureș, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendai judecarea cauzei și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu rezolvarea acestuia.

În motivare, instanța, în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că, deși acestea reglementează competența facultativă, în realitate, sunt norme imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza". Prin urmare, judecătorul este obligat să sesizeze, altă instanță de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei în care activează. Tribunalul Brașov a opinat că legiuitorul nu a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea îa care funcționează reclamantul, ci a avut în vedere și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care a (acut trimitere la circumscripția curții de apel în care se află instanța unde se introduce cererea de chemare în judecată.

Un alt argument pentru care a stabilit competența teritorială privind soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Mureș a constat și în faptul că. în speță, competența în primă instanță aparține tribunalului, potrivit ari. 154 alin. (1) coroborat cu art. 153 lit. a) și j) din Legea nr. 263/2010, iar caiea de atac urmează a fi soluționată Ia curtea de apel la care activează reclamanta, aspect ce contravine prevederilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. și garanțiilor instituite de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului privind judecarea cauzei de o instanță imparțială și independentă. Ca atare, instanța a statuat ea în analiza competenței prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc.

civ. trebuie avută în vedere nu numai instanța la care funcționează reclamantul, ci și curtea de apel în circumscripția căreia se află aceasta. Pentru motivele expuse, a apreciat eă Tribunalul Mureș este competent să judece litigiul dedus judecății. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține ca, în cauză, competența soluționării pricinii în primă instanța revine Tribunalului Mureș, pentru considerentele ce succed: În conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

„dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea". Din interpretarea textului legal mai sus menționat rezultă că judecătorul care are calitatea de reclamant trebuie să se adreseze uneia dintre instanțele menționate în art. 127 alin. (1) C. proc. civ. Rațiunea normei rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Prin urmare, norma de competență reglementată de textul legal mai sus menționat obligă reclamantul, în calitatea sa de judecător, care își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să soluționeze cauza, să sesizeze una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate. Acest aspect rezultă și din faptul că art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. folosește expresia „va sesiza", care nu acordă dreptul de opțiune reclamantului de a introduce cererea de chemare în judecată la instanța menționată în textul de lege sau la instanța la care funcționează. Pe de altă parte, noțiunea de „instanța la care își desfășoară activitatea" la care face referire art. 127 alin. (1) C. proc.

civ. trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate ciclurile procesuale ale judecații, deoarece finalitatea acestei dispoziții legale este aceea de a înlătura cazurile de bănuială legitimă care ar fi condus la formularea unei cereri de strămutare, conform C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicat. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin. (1) și ale art. 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. s-a reținut că norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din acest act normativ este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții.

Astfel, s-a statuat că norma cuprinsă în acest text legal apare ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nefiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului cîvil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din pricina calității părților. În cauză, deși reclamanta nu își desfășoară activitatea la Tribunalul Brașov, competent matenal să soluționeze litigiul dedus judecății în primă instanță, ci la Curtea de Apel Brașov, calea de atac care ar putea fi promovată împotriva sentinței ar urma să se judece la această instanța, conform art. 214 și 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 96 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sens restrictiv, deoarece efectele acesteia se extind și la instanțele de control judiciar, competente să soluționeze căile de atac prevăzute de lege. În considerarea acestor argumente, competența soluționării litigiului dedus judecății revine Tribunalului Mureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2015.