ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2015

Decizia

nr. 2774/2015

După deliberare, asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin

cererea, de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș,

secția civilă, la data de 31 martie 2015, sub nr. x/102/2015t reclamanta A.,

domiciliată în Brașov, jud. Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.,

cu sediul în București, sector 2, obligarea acesteia la plata sumelor reținute

cu titlu de contribuție individuală de asigurări sociale, peste plafonul

prevăzut de lege. În perioada 2011-2015 (sumă estimată provizoriu la valoarea

de 5.000 lei, actualizată cu rata inflației), până la data plății efective,

precum și Ia plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că în

perioada cuprinsă între anii 2010-2015, a funcționat ca judecător la

Judecătoria Sibiu, după care, în anul 2010 a fost transferată Ia Tribunalul

Brașov, iar din 2011 activează în cadrul Curții de Apel Brașov.

A susținut că In această perioadă i-au

fost achitate diferențele rezultate din drepturile salariate constatate prin

hotărâri judecătorești, plățile fiind efectuate de Tribunalul Sibiu și Curtea

de Apel Brașov. Așa cum rezultă din adeverința eliberată de Serviciul

contabilitate al Tribunalului Sibiu și din adeverințele privind stagiul de

cotizare, comunicate de Direcția informatică și Evidența Stagii de Cotizare a

B., în lunile în care s-au făcut plățile drepturilor salariale mai sus

menționate, cota de contribuție a fost calculată la. fiecare din sumele

achitate, fiind, practic, reținută de două ori.

Reclamanta a opinat că modul în care a

operat pârâta este nelegal, întrucât nu se află în situația de a avea două

contracte individuale de muncă, încheiate cu angajatori diferiți, așa cum se

stipulează în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, referitoare la aplicarea art. 296

18

alin. (6)

din C. fisc.

În drept, acțiunea civilă a fost

întemeiată pe dispozițiile legale mai sus menționate și pe cele ale art. 2963 lit.

a) și b și art. 296

4

alin. (3) din C. fisc.

Prin sentința nr. 747 din 18 iunie

2015, pronunțată în Dosarul nr. x/102/2015, Tribunalul Mureș, secția civila, a

admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Pentru a dispune astfel, instanța a

constatat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (3)

coroborate cu cele ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât petenta nu

are calitatea de reclamantă într-o cerere care este de competența instanței la

care își desfășoară activitatea, respectiv Curtea de Apel Brașov.

Astfel, instanța a apreciat că

prevederile art. 127 C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt de

excepție și de strictă interpretare, astfel încât acestea nu pot fi extinse,

prin analogie, la ipoteze ce vizează alte instanțe decât cele la care

reclamanta își desfășoară activitatea, indiferent dacă acestea au sau nu în

raza teritorială de competență instanța la care reclamanta activează. O astfel

de interpretare echivalează cu adăugarea la lege, operațiune prohibită de art. 5

alin. (4) C. proc. civ.

Ca atare, instanța a reținut că,

potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 153 lit.

a) și j) din Legea nr. 263/2010, cererile îndreptate împotriva B. se îndreaptă,

în mod imperativ, instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau

sediul reclamantul.

La rândul său, Tribunalul Brașov,

secția I civila, prin sentința nr. 2027/IMAS din 6 octombrie 2015, a admis

excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a

pricinii în favoarea Tribunalului Mureș, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a suspendai judecarea cauzei și a sesizat Înalta Curte de Casație

și Justiție cu rezolvarea acestuia.

În motivare, instanța, în considerarea

dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că, deși acestea

reglementează competența facultativă, în realitate, sunt norme imperative,

textul de lege utilizând expresia „va sesiza". Prin urmare, judecătorul

este obligat să sesizeze, altă instanță de același grad, aflată în

circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei în care

activează.

Tribunalul Brașov a opinat că

legiuitorul nu a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea îa care

funcționează reclamantul, ci a avut în vedere și posibilitatea exercitării

căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care a (acut trimitere la

circumscripția curții de apel în care se află instanța unde se introduce

cererea de chemare în judecată.

Un alt argument pentru care a stabilit

competența teritorială privind soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului

Mureș a constat și în faptul că. în speță, competența în primă instanță

aparține tribunalului, potrivit ari. 154 alin. (1) coroborat cu art. 153 lit.

a) și j) din Legea nr. 263/2010, iar caiea de atac urmează a fi soluționată Ia

curtea de apel la care activează reclamanta, aspect ce contravine prevederilor art.

127 alin. (1) C. proc. civ. și garanțiilor instituite de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Dreptului Omului privind judecarea cauzei de o instanță imparțială

și independentă.

Ca atare, instanța a statuat ea în

analiza competenței prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie avută

în vedere nu numai instanța la care funcționează reclamantul, ci și curtea de

apel în circumscripția căreia se află aceasta.

Pentru motivele expuse, a apreciat eă

Tribunalul Mureș este competent să judece litigiul dedus judecății.

Examinând conflictul de competență,

Înalta Curte va reține ca, în cauză, competența soluționării pricinii în primă

instanța revine Tribunalului Mureș, pentru considerentele ce succed:

În conformitate cu dispozițiile art.

127 alin. (1) C. proc. civ. „dacă un judecător are calitatea de reclamant

într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va

sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în

circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în

a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară

activitatea".

Din interpretarea textului legal mai

sus menționat rezultă că judecătorul care are calitatea de reclamant trebuie să

se adreseze uneia dintre instanțele menționate în art. 127 alin. (1) C. proc.

civ. Rațiunea normei rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare

părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Prin urmare, norma de competență

reglementată de textul legal mai sus menționat obligă reclamantul, în calitatea

sa de judecător, care își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente

să soluționeze cauza, să sesizeze una dintre instanțele de același grad aflate

în circumscripția unei curți de apel învecinate.

Acest aspect rezultă și din faptul că art.

127 alin. (1) din C. proc. civ. folosește expresia „va sesiza", care nu

acordă dreptul de opțiune reclamantului de a introduce cererea de chemare în

judecată la instanța menționată în textul de lege sau la instanța la care

funcționează.

Pe de altă parte, noțiunea de

„instanța la care își desfășoară activitatea" la care face referire art. 127

alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate

ciclurile procesuale ale judecații, deoarece finalitatea acestei dispoziții

legale este aceea de a înlătura cazurile de bănuială legitimă care ar fi condus

la formularea unei cereri de strămutare, conform C. proc. civ. adoptat prin

Legea nr. 134/2010, republicat.

În acest sens, în considerentele

Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională,

publicată în M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin.

(1) și ale art. 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. s-a reținut că norma

cuprinsă în art. 127 alin. (1) din acest act normativ este un mijloc procedural

care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a

cauzei datorate calității părții. Astfel, s-a statuat că norma cuprinsă în

acest text legal apare ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza

aplicării sale nefiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței

supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a

procesului cîvil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de

imparțialitate a judecătorilor din pricina calității părților.

În cauză, deși reclamanta nu își

desfășoară activitatea la Tribunalul Brașov, competent matenal să soluționeze

litigiul dedus judecății în primă instanță, ci la Curtea de Apel Brașov, calea

de atac care ar putea fi promovată împotriva sentinței ar urma să se judece la

această instanța, conform art. 214 și 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011,

coroborate cu prevederile art. 96 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, norma cuprinsă în art.

127 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sens restrictiv,

deoarece efectele acesteia se extind și la instanțele de control judiciar,

competente să soluționeze căile de atac prevăzute de lege.

În considerarea acestor argumente,

competența soluționării litigiului dedus judecății revine Tribunalului Mureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

4 decembrie 2015.