Decizia nr. 271/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 165/2014 a Tribunalului București

Curtea de apel a reținut că, față dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, prevederile art. 8, 9 și 10 din Convenție nu pot constitui temei juridic principal al soluționării unei cauze dacă nu există neconcordanță între norma internă și pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului și câtă vreme în legislația internă există un remediu legislativ efectiv - în prezenta cauză, acțiunea în răspundere civilă delictuală. Rezultă ca, instanța de apel nu a luat în considerare motivele de apel în care s-au detaliat considerentele pentru care se impune aplicarea la speță a dispozițiilor C.E.D.O., raportat la angajarea răspunderii obiective a Statului Român prin prisma acestor dispoziții internaționale, și nicidecum angajarea răspunderii subiective a Statului Român care este reglementată de dreptul intern, respectiv răspunderea civilă delictuală. În cererea de apel, dar și în acțiunea inițială, reclamantele au menționat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen., referitoare ia erorile judiciare, nu sunt aplicabile la speță, astfel încât răspunderea obiectivă a statului, fiind o răspundere specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, nu poate fi atrasă în baza acestor dispoziții din dreptul național intern. Situația de fapt invocată de reclamante, constând în arestarea și condamnarea abuzivă a autorului lor pentru o perioadă de 5 ani „temniță grea" și urmărirea și supravegherea sa permanentă de către organele securității o perioadă de aprox. 32 de ani, nu se regăsește în cele două situații prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind erorile judiciare. Astfel fiind, în mod temeinic și justificat au invocat reclamantele dispozițiile C.E.D.O., deoarece, prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 20 din Constituția României, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a Statului Român pentru faptele comise de reprezentanții săi5 care să determine angajarea răspunderii obiective a acestuia, ca efect al împrejurării că autorul lor a fost arestat și condamnat abuziv ia închisoare cu „temniță grea" pentru o perioadă de 5 ani și că a fost urmărit și supravegheat de către organele securității o perioadă de aprox. 32 de ani. Nu în ultimul rând, legislația națională nu prevede în nicio dispoziție angajarea răspunderii obleetive a statului pentru tortură, tratamente inumane sau degradante, pentru nerespectarea vieții private și de familie, pentru nerespectarea libertății de gândire, de conștiință și de religie, pentru abuzul de drept sau pentru limitarea folosirii restrângerilor drepturilor. Ca atare, analizarea faptelor imputate de reclamante Statului Român nu este numai posibilă, dar și necesară prin prisma normelor europene invocate.

Argumentul instanței de apel, în sensul că faptele imputate de reclamante reprezintă lezări ale drepturilor recunoscute de Convenție anterior ratificării acesteia de către România, este nelegală deoarece; - pe de o parte, lezarea drepturilor recunoscute de Convenție, invocată de reclamante ca temei juridic principal, nu se raportează la dispozițiile dreptului intern, ca temei juridic subsidiar, reprezentat de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci la dispozițiile dreptului Intern care vizează răspunderea obiectivă a statului, respectiv răspunderea statului pentru erorile judiciare. Or, cum dreptul intern nu prevedere nicio dispoziție aplicabilă situației de fapt prezentată, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituție urmează să fie aplicate, la speță, dispozițiile europene invocate; - pe de altă parte, Convenția a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953, Iar România a ratificat-o în baza Legii nr. 30 din 31 mai 1994, care a intrat în vigoare ia data de 20 iunie 1994. Faptul că statele membre au ratificat Convenția ulterior intrării sale în vigoare, nu împiedică pe nici unul dintre cetățenii lor ca, în cazul în care acel stat încalcă dispozițiile Convenției, să solicite instanței naționale să sancționeze statul pentru aceste încălcări și, pe cale de consecință, să fie angajată răspunderea obiectivă a statului. În această situație, este evident că aplicarea sau neaplicarea dispozițiilor Convenției se raportează la momentul introducerii acțiunii formulată de către orice cetățean al unui stat membru al Consiliului Europei, prin care se solicită sancționarea statului respectiv pentru nerespectarea drepturilor recunoscute de Convenție, și nu raportat la momentul ratificării Convenției de către statul membru al Consiliului Europei. În acest sens, semnificative sunt dispozițiile Rezoluției nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", prin care se recomandă statelor membre măsuri cu privire la compensațiile materiale care trebuie acordate foștilor deținuți politici anticomuniști. După cum reiese din „Măsurile" recomandate de Adunarea Consiliului Europei, compensațiile care urmează a fi acordate foștilor deținuți politici anticomuniști trebuie să se alinieze celor ce se acordă în mod obișnuit de către instanțele de judecată potrivit prevederilor C. proc. pen., în capitolul „Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelega!" (respectiv art. 504-507). Rezultă că, „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, statuate prin Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, sunt aplicabile atât pentru arestarea și condamnarea abuzivă a autorului reclamantelor pentru o perioadă de 5 ani „temniță grea", cât și pentru urmărirea și supravegherea acestuia pentru o perioadă de aprox. 32 de ani, în condițiile în care cea din urmă faptă încalcă dispozițiile art. 8, 9, 10, 17 și 18 din C.E.D.O. În concluzie, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri cu aplicarea greșită a normelor din dreptul intern național, deoarece, atâta timp cât aceste norme nu prevăd și situația de fapt premisă din prezenta cauză, prin mecanismul instituit de art. 20 din Constituție erau aplicabile dispozițiile C.E.D.O. II. Referitor la temeiul juridic subsidiar, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., în baza căruia este atrasă răspunderea subiectivă a statului, întemeiată pe culpa prepușilor săi, instanța de apel a preluat efectiv argumentele instanței de fond, fără să aibă în vedere motivele invocate de reclamante pentru atragerea acestei răspunderi subiective a statului, astfel că ambele hotărâri au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece: 1. În ceea ce privește prima fapta ilicită invocată - arestarea și condamnarea abuzivă a autorului reclamantelor pentru o perioadă de 5 ani „temniță grea", pentru infracțiunea de „crimă de uneltire împotriva ordinii statului", ambele instanțe apreciază, pe de o parte, că dreptul Ia despăgubirile rezultate din faptul detenției autorului este un drept patrimonial personal, născut direct în patrimoniul defunctului și netransmisibil succesorilor săi și, pe de altă parte, făcând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, 8 și 13 din Decretul nr. 167/1958, apreciază că acțiunea având ca obiect această faptă este prescrisă. 1.1. În ceea ce privește afirmația că dreptul la despăgubire, ca drept patrimonial „personal", s-a născut direct în patrimoniul autorului reclamantelor, astfel încât este netransmisibil, urmează a se constata, pe de o parte, că în clasificarea drepturilor subiective civile nu există categoria „drept patrimonial personal", iar, pe de alta parte, că drepturile patrimoniale sunt, prin definiție - ca drepturi subiective civile cu conținut economic, deci evaluabile în bani - transmisibile către alte persoane prin acte juridice, precum și pe calea moștenirii legale. De asemenea, drepturile patrimoniale pot fi exercitate nu numai personal (ele neavând caracter intuiții personae, caracteristic drepturilor personale nepatrimoniale), ci și prin reprezentare (legală sau convențională). În acest sens sunt și dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (nedeclarate neconstituționale), potrivit cărora după decesul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic, soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita obligarea statului la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare de către autorul lor. Raportat la a doua faptă ilicită invocată, și instanța de fond a apreciat că „.eventualul drept de despăgubire se naște direct în patrimoniul, reclamantelor, el nefiind transmis pe cale succesorală cât timp defunctul nu cunoștea că a fost urmărit și prin urmare nu putea suferi din acest motiv". Pentru aceleași moti\e arătate anterior, urmează a se constata că și dreptul la despăgubire pentru fapta ilicită de urmărire și supraveghere permanentă a autorului de către organele securității pe o perioada de aproximativ 32 de ani, respectiv de la eliberarea sa din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, s-a născut în patrimoniul autorului și, fund un drept patrimonial, este transmisibil succesorilor săi. În acest sens trebuie reținută Rezoluția Consiliului Europei nr. 1096 din 1996, prin care au fost adoptate „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", măsuri care vizează în mod evident toate „activitățile" fostelor sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele „specifice" organelor Securității Statului, de urmărire și supraveghere a foștilor deținuți politici anticomuniști, măsuri care, prin conținutul lor, au caracter patrimonial, astfel încât acțiunile care au ca obiect fapte „specifice" regimului totalitar comunist pot fi formulate și de succesorii celor care au suferit de pe urma acestui regim. 1.2. Este greșită susținerea ambelor instanțe că dreptul la despăgubire pentru prima faptă ilicită este prescris atât pentru reclamante, care, în calitate de moștenitoare, aveau posibilitatea să valorifice acest drept în temeiul legilor speciale, inclusiv Legea nr. 221/2009, cât și pentru autorul lor, care avea posibilitatea să valorifice acest drept până în decembrie 1992. Pe de o parte, până la apariția Legii nr. 221/2009 nu a fost adoptată o altă lege specială care să dea posibilitatea succesorilor deținuților politici să acționeze statul pentru repararea prejudiciului cauzat autorilor ce au suferit condamnări politice. Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare la data de 14 iunie 2009, iar Deciziile C.R. nr. 1358 și 1360 au fost pronunțate la data de 21 octombrie 2010, astfel încât temeiul juridic determinat de art 5 alin. (1) lit. a) teza I a putut fi invocat pe o perioadă limitată, perioadă în care reclamantele au făcut demersuri pentru a obține hotărârea penală în baza căreia a fost condamnat autorul lor. Abia la data de 24 ianuarie 2011, U.M. X Pitești le-a comunicat copie extras de pe sentința penală nr. 979/1950, pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a. Nici autorul nu a fost în posesia hotărârii de condamnare, devreme ce nu a depus-o la dosarul de indemnizație lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, după cum rezultă din conținutul Hotărârii nr. 1851 din 8 noiembrie 1990 emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Conform probelor administrate, reclamantele au luat cunoștință de conținutul sentinței penale nr. 979 din 19 octombrie 1950 la data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras al acesteia de către U.M. X Pitești, iar de traumele pe care le-a suferit autorul lor în penitenciare, precum și de faptul că autorul a mai suferit o arestare ilegală de 4 luni anterior condamnării și o prelungire a condamnării de 12 luni, au luat cunoștință abia la data de 04 octombrie 2012 când, pe bază de proces-verbal, le-au fost predate de către C.N.S.A.S. „73 de pagini executate în baza cererii din 28 mai 2012 din dosarul (dosarele) întocmite de organele de securitate privind pe C.". Rezultă că prezenta acțiune, având ca obiect fapta ilicită de condamnare a autorului, deținutul politic C., formulata de reclarname în calitate de moștenitoare ale acestuia, raportat la dreptul de reparare a prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a unei detenții de „temniță grea" pentru o perioadă de 5 ani, la care se adaugă 4 luni arestare anterioară condamnării și 12 luni ulterioare „prelungite" condamnării, este formulată în termenul legal de prescripție de 3 ani, calculat cu începere, fie de Ia data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras al sentinței penale de către U.M. X Pitești, fie de la data de 04 octombrie 2012, când au luat cunoștință de traumele suferite de autor în penitenciarele comuniste. Astfel fiind, termenul general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data Ia care reclamantele} în calitate de moștenitoare, au luat cunoștință de conținutul dosarul C.N.S.A.S., întrucât până la această dată susținerile lor nu puteau fi dovedite. 2. În ceea ce privește a doua faptă ilicită invocată - urmărirea și supravegherea permanentă a autorului de către organele securității pe o perioadă de aprox. 32 de ani. respectiv de la eliberarea din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, instanța de apei a preluat aceleași argumente ale instanței de fond. Ambele hotărâri pronunțate de instanțele anterioare sunt neconforme cu regulile de drept aplicabile, atât în ceea ce privește aplicarea la speță a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., cât și prin prisma dispozițiilor C.E.D.O., deoarece; 2.1. Reclamantele au luat cunoștință din dosarul C.N.S.A.S., pus la dispoziție la data de 04 octombrie 2012, că autorul lor, după eliberarea din anul 1954 și până în decembrie 1986, a fost în permanență și în mod continuu urmărit și supravegheat de organele de securitate, atât pe plan profesional, cât mai ales pe planul vieții private, organele de securitate mergând până într-acolo încât. au instalat și „instrumente de supraveghere" la domiciliul acestuia. A fost urmărit în ultima perioadă nu numai ca „element" ostil orânduirii comuniste. dar și ca „pericol" pe linie de contraspionaj. Deși autorul lor se pensionase încă din anul 1982 și astfel nu mai prezenta un „pericol" pentru regimul comunist, cel puțin din punct de vedere profesional, totuși organele de securitate comuniste au continuat, sub forma unei „supravegheri informative generale", să se amestece în continuare în viața privată și socială a autorului. Această „supraveghere și urmărire" permanentă și continuă a autorului, de către organele de securitate ale fostului regim totalitar comunist, demonstrează amestecul pârâtului Statul Român în viața privata și de familie a autorului, îngrădirea de către pârât, prin organele sale de securitate, a libertății de gândire șî exprimare a autorului, toate acestea încadrându-se în dispozițiile art. 8, 9 și 10 din C.E.D.O.. dispoziții care reprezintă temeiul juridic principal al acțiunii. În atare situație, privitor șl la a doua faptă imputată pârâtului Statul Român, urmează a se constata că sunt incidente. în primul rând, dispozițiile din Convenția Buropeană a Drepturilor Omului, raportat la art 20 alin. (1) din Constituție. În conformitate cu aceasta normă constituțională, drepturile și libertățile cetățenilor români prevăzute de Constituția României trebuie interpretate și aplicate la prezenta speță în concordanță cu dispozițiile C.E.D.O., respectiv art. 8 - Dreptul la respectarea vieții private și de familie, art. 9 - Libertatea de gândire, de conștiință și de religie, art. 10 - Libertatea de exprimare. Această regulă de drept, deși prevăzută de art. 20 alin. (1) din Constituție, nu a fost aplicată de către instanțele anterioare acestea apelând numai la dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol pentru a Justifica" soluția nelegală pronunțată. 2.2. În ceea ce privește dovada săvârșirii faptei ilicite, urmează a se constata că reclamantele, atât în cererea introductivă, cât și în motivele de apel, au precizat în ce constau faptele încriminate - supravegherea șî urmărirea autorului, de către organele de securitate ale statului. 2.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit/cauzat autorului, reclamantele au menționat că este evident că o persoană, față de care organele securității, în calitatea lor de prepuși ai statului, au desfășurat în mod continuu și permanent o activitate de urmărire și supraveghere, timp de 32 de ani, suportă consecințele negative atât în plan personal și profesional, dar și în plan social. Acest prejudiciu moral este cu atât mai evident cu cât Consiliul Europei, prin Rezoluția nr. 1096 din 1996, a adoptat „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", măsuri, care vizează toate „activitățile" fostelor sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele specifice organelor securității statului, de urmărire și supraveghere a foștilor deținuți politici anticomuniști. De asemenea, în ceea ce privește „evaluarea" acestui prejudiciu, făcută global la fond, reclamantele au precizat în cuprinsul apelului că, raportat la gravitatea celor 5 ani de „temniță grea" pe care autorul i-a executat în închisorile comuniste, solicită obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, iar raportat la perioada extrem de îndelungată de urmărire și supraveghere a autorului, de aprox. 32 de ani, solicită obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro. În acțiunea introductivă s-a menționat expres că fapta ilicită de urmărire și supraveghere a autorului în mod continuu și permanent, de către organele de securitate ale statului totalitar comunist, o perioadă de 32 de ani, i-au adus atingere nu numai valorilor și atributelor personale care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, dar și valorilor care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile de familie, cu prietenii, toate acestea producând grave vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă pe toată perioada existenței sale. Reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri cu scopul de a acoperi prejudiciul moral cauzat și suferii de autorul lor, prejudiciu determinat de faptele ilicite ale prepușilor pârâtului (organele de securitate ale statului totalitar comunist), care l-au urmărit și supravegheat o perioadă de 32 de ani. Or, instanțele anterioare, ambele, fac aceeași greșeală, invocând faptul că reclamantele trebuie să dovedească prejudiciul moral „personal", deci suferit de ele „personal", ca urmare a activității de supraveghere și urmărire informativă a defunctului. În ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral suferit de autor, cu referire la Rezoluția nr, 1096 din 1996 a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", s-a exemplificat în acțiunea introductivă jurisprudența C.E.D.O. în materie (cauza Bursuc vs. România, cauza Barbu Anghelescu vs. România, cauza Rupă vs. România). 2.

În ceea ce privește vinovăția prepușilor pârâtului Statul Român în activitatea lor de supraveghere și urmărire a autorului reclamantelor pentru o perioadă, de 32 de ani, urmează a se constata evidența acesteia raportat la conținutul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români consacrate, recunoscute și garantate de Constituția României, în art. 23, 26, 29 și 30. 2.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din însăși derularea activității de urmărire și supraveghere pentru o perioadă de 32 de ani a autorului reclamantelor, în raport de catalogarea acestei activități ca o „moștenire a fostului sistem totalitar comunist" din România, materializată în încălcarea atât a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului anterior menționate, cât și în încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor români statuate în Constituție. 2.

În ceea ce privește raportul de prepușenie, se reține de către instanța de fond, argumentație preluată implicit și de instanța de apel, că „reclamantele nu au dovedit nici raportul de prepușenie între persoanele care au dispus/efectuat activități specifice de supraveghere informativă și Statul Român, prin M.F.P. și cu atât mai puțin că acest pârât (și nu M.I. spre exemplu) ar fi încredințat astfel de funcții vreunui prepus de-al său". Or, reclamantele au formulat prezenta acțiune împotriva Statului Român care, în raporturile juridice litigioase, este reprezentat de M.F.P.. Prin urmare, în cauză, M.F.P. nu participă nemijlocit, în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român, ca subiect de drept civil. În atare situație, reclamantele nu trebuie să dovedească vreun raport de prepușeme între pârâtul M.F.P. - în opinia instanței de fond - și persoanele cărora acest pârât „ar fi încredințat astfel de funcții vreunui prepus al său". Este evidentă confuzia pe care o fac instanțele anterioare, în condițiile în care pârâtul Statul Român a încredințat activitatea de urmărire și cu supraveghere organelor sale specializate - prepușii săi - cu această activitate, respectiv M.I. și Securitatea Statului Român comunist". În speță, urmează a se constata că, având în vedere perioada vizată, respectiv 1954-1986, raportul de prepușenie presupune exercitarea unei anumite funcții de către prepus - milițian sau securist - încredințata de comitent - Statul Român - si posibilitatea acestuia din urmă să controleze modul de exercitare a atribuțiilor conferite de funcția respectivă către prepus. Astfel, este evident că în perioada totalitarismului comunist în România, Statui Român comunist era cel care, prin organismele sale specializate ale Miliției și Securității, proceda la urmărirea și supravegherea foștilor deținuți politici, iar în cazul neexercitării „în bune condițiuni" și cu rezultate ale acestei activități, tot Statul era cel care sancționa, prin retrogradare sau chiar eliminare, a prepușilor săi, respectiv a funcționarilor din M.I. sau „gradaților" din Securitatea comunistă. În acest context, este demn de reținut că toate „notele informative" privind urmărirea și supravegherea autorului sunt „vizate" și „supravizate" de prepușii cu grad superior ceior care au efectuai, concret, activitatea de urmărire și supraveghere a autorului reclamantelor pe perioada de 32 de ani. Față de aceste considerente, rezultă că reclamantele au dovedit că, în ceea ce privește aplicarea art, 1000 alin. (3) C. civ. la cea de-a doua faptă încriminată, respectiv activitatea de urmărire și supraveghere pe o perioadă de 32 de ani a autorului de către prepușii pârâtului de la acea vreme, sunt îndeplinite atât condițiile generale, cât și condițiile speciale impuse de textul de lege. În urma comunicării cererii de recurs, intimat ui-părât nu a depus întâmpinare, așa cum prevăd dispozițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ. În raportul întocmii potrivit art. 493 C. proc. civ., în baza rezoluției din 17 septembrie 2015, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și că recursul este admisibil în principiu, completul urmând a se pronunța asupra fondului recursului. Prin încheierea de ședința din 20 ianuarie 2016, având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond a recursuiui la data de 4 februarie 2016, cu citarea părților, în ședință pubiică. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente; În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin faptă ilicită, reclamantele solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat autorului lor prin arestarea și condamnarea sa abuzivă, din motive politice, respectiv prin urmărirea și supravegherea acestuia, de către organele securității, timp de 32 de ani de la eliberarea din închisoare. Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretui nr. 167/1958 privitor la prescripția axtmctivă, potrivit cărora „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege". Indiferent de natura răspunderii - obiectivă sau subiectivă, de temeiul juridic invocat - dispozițiile C.E.D.O. sau cele de drept intern, de transmisibilitatea sau nu a drepturilor patrimoniale, acțiunea dedusă judecății este o acțiune supusă prescripției extinctive, raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat. De aceea, criticile din recurs vizând natura răspunderii ce s-a cerut a fi angajată, temeiul juridic al pretențiilor formulate, transmisibilitatea drepturilor patrimoniale nu se impune a fi analizate, neputând influența soluția dată, pe excepția de prescripție, cererii de chemare în judecată cu privire la pretențiile patrimoniale derivate din arestarea și condamnarea autorului reclamantelor. Așa cum s-a arătat deja, dreptul de creanță valorificat în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripuei extinctive. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr, 167/1958, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât: și pe cel care răspunde de ea", iar art. 13 lit. a) din același decret prevede că, „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să tacă acte de întrerupere". Raportat la natura patrimoniala a dreptului valorificat în prezenta cauză și la dispozițiile legale privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată a reclamantelor, cu privire la pretențiile derivate din arestarea și condamnarea autorului lor. Recurentele susțin că, pentru aceste pretenții, termenul generai de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data la care ele, în calitate de moștenitoare ale celui prejudiciat, deținutul politic C., au luat cunoștință fie de conținutul hotărârii penale de condamnare a autorului (24 ianuarie 2011), fie de conținutul dosarului C.N.S.A.S. (04 octombrie 2012), întrucât până atunci susținerile lor privind detenția politică a autorului și traumele suferite de acesta în penitenciarele comuniste nu puteau fi dovedite. Raționamentul recurentelor, potrivit căruia termenul de prescripție ar începe să curgă de Ia data la care ele au luat cunoștință, fie de hotărârea penală de condamnare a autorului, fie de dosarul C.N.S.A.S. al acestuia, este greșit, criticile în acest sens fiind nefondate. Astfel, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civila pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că. legiuitorul leagă începutul prescripției de momentul cunoașterii, de către cel prejudiciat, a pagubei și a celui care răspunde de ea. În speță, se reclamă repararea prejudiciului moral cauzat autorului reclamantelor prin arestarea și condamnarea sa politică. Ca atare, cel pretins prejudiciat fiind autorul reclamantelor, în determinarea începutului prescripției extinctive interesează, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data ia care autorul - iar nu reclamantele - a luat cunoștință de paguba și de cei răspunzător de ea. Or, nu se poate susține ca autorul reclamantelor, privat fiind de libertate pentru convingerile sale politice, nu a cunoscut, încă de atunci, consecințele negative, de natură nepatrimonială, pe care privarea de libertate le-a avut asupra sa și cine se face vinovat de această situație. Rezultă ca, prescripția dreptului ia repararea pagubei pricinuite autorului reclamantelor prin detenția politică ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv de ia data eliberării din închisoare - 05 iunie 1954, acesta fiind momentul la care cel prejudiciat a cunoscut atât paguba - prejudiciul moral inerent lipsirii de libertate, cât și pe cel răspunzător de ea - statul. Regimul politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la Revoluția din decembrie 1989 se constituie, însă, într-un caz de forță majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantelor să promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin detenția politică la care a fost suspus de regimul statului totalitar comunist. A operat astfel cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul căreia cursul prescripției a fost suspendat până în decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul prescripției a fost reluat, așa încât termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a-împlinit în decembrie 1992, când autorul reclamantelor era în viață (decesul acestuia intervenind în anul 2008). În consecință, în mod legal instanțele anterioare au apreciat că pretențiile bănești derivând din arestarea și condamnarea autorului reclamantelor, formulate prin acțiunea dedusă judecății la data de 13 mai 2013, sunt prescrise, termenul de prescripție împlinindu-se în decembrie 1992. Întrucât pe cale succesorală nu se pot transmite mai multe drepturi decât are de cujus, lat" dreptul la repararea pagubei cauzate autorului reclamantelor prin arestare și condamnare s-a stins prin neexercitarea lui în termenul general de prescripție, împlinit în timpul vieții autorului (efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului ia acțiune neexercitat în termenul de prescripție), acțiunea având ca obiect acest drept, dedusă judecății de către moștenitoare, este prescrisă. În concluzie, menținând soluția dată în primă instanță, aceea de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantelor cu privire la pretențiile derivate din arestarea și condamnarea autorului, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în maierie de prescripție - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 8 alin. (1) și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. În ce privește argumentul instanței de apel privind posibilitatea succesorilor de a valorifica, în temeiul legilor speciale, inclusiv Legea nr. 221/2009. dreptul la repararea pagubei pricinuite autorului prin arestarea și condamnarea sa politică, acesta este străin de natura pricinii, fundamentata pe dispozițiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, așa încât va fi înlăturat, situație în care criticile din recurs pe acest aspect au rămas fără obiect și nu se mai impune a fi analizate. Criticile vizând n el egalitatea deciziei recurate, sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantelor în ceea ce privește pretențiile bănești derivate din urmărirea și supravegherea autorului, de către organele de securitate, sunt nefondate. Astfel, împrejurarea relevată de către reclamante, prin motivele de recurs, în sensul că au indicat, ca temei juridic principal al acestor pretenții, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la respectarea vieții private, libertatea de gândire și exprimare, și numai în subsidiar dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., nu este de natură să modifice izvorul pretențiilor lor, care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s~a reclamat săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu. Ca atare, contrar susținerilor din recurs, dispozițiile invocate ale Convenției Europene a Drepturilor Omului nu își pot avea justificare și incidență pentru stabilirea sediului materiei, ci numai în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere unui drept subiectiv. Așa fiind, în mod legal instanța de apel, ca și prima instanță, a apreciat că pretențiile deduse judecății se circumscriu unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun, pentru care sediul materiei este dat de dispozițiile art. 1000 alin. (3) raportat la art. 998-999 C. civ. Prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat, într-adevăr, repararea prejudiciului moral pretins cauzat autorului lor prin fapta ilicită de urmărire și supraveghere a acestuia, de către organele de securitate ale statului comunist, iar nu repararea unui prejudiciu propriu decurgând din urmărirea și supravegherea informativă a autorului. Ca atare, aprecierile instanțelor anterioare referitoare la necesitatea demonstrării, de către reclamante, a unui prejudiciu moral personal sunt greșite, dar această greșeală nu este de natură să determine schimbarea soluției pronunțate în cauză, care este corectă, față de inexistența prejudiciului reclamat în persoana autorului, raportat ia circumstanțele factuale ale cauzei. Astfel, potrivit situației de fapt reținută la fond și neschimbată în apel, reclamantele au hiat cunoștință despre faptul că autorul lor a fost urmărit de organele de securitate când li s-au comunicat relațiile de la C.N.S.A.S., și anume în anul 2012. după decesul autorului, intervenit în anul 2008, defunctul necunoscând că a fost urmărit. Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în, recurs față de structura art. 488 C. proc. civ., nu se poate reține că autorul reclamantelor ar ii suferit un prejudiciu moral prin săvârșirea faptei ilicite constând în urmărirea și supravegherea sa, de către organele de securitate, pentru că atâta timp cât nu a cunoscut că a fost urmărit și supravegheat nu se poate justifica o suferință morală din această cauză. Susținerile recurentelor în sensul că activitatea de urmărire și supraveghere realizată de organele securității statului totalitar comunist este de natură să lezeze drepturi și libertăți fundamentale ale omului (dreptul la viață privată, libertatea de gândire și de exprimare) șl că vătămarea ce se poate astfel produce rezidă în durerea morală încercată de victimă, sunt corecte, dar ele nu justifică, în circumstanțele concrete ale cauzei, existența prejudiciului moral reclamat. Prejudiciul moral constă în efectul negativ, de natură nepatrimonială, suferit de o anumită persoana, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, prin care se aduce atingere unor drepturi personal nepatrimoniale. Fără prejudiciu nu poate lua naștere obligația de despăgubire. Simpla atingere adusă dreptului unei persoane nu îndreptățește nașterea dreptului la reparație dacă printr-o asemenea atingere nici un prejudiciu nu a fost pricinuit. Este și situația din speță întrucât, deși autorul reclamantelor a fost urmărit și supravegheat de organele de securitate ale statului, în perioada regimului totalitar comunist, necunoscând această situație, nu se poate susține că a încercat o suferință morală din această cauză, în absența suportării, de către autorul reclamantelor, a unui asemenea rezultat negativ al faptei ilicite, prejudiciul reclamat nu există. Condițiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie și numai a uneia dintre ele face imposibilă angajarea acestei răspunderi, iară a mai fi necesară verificarea celorlalte, motiv pentru care, în speță, în absența îndeplinirii condiției prejudiciului, devine inutilă analiza criticilor din recurs referitoare la vinovăție, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, raportul de prepușenie. De asemenea, în absența îndeplinirii condiției prejudiciului, susținerile recurentelor referitoare la criteriile de evaluare a prejudiciului moral sunt inutil de analizat. În concluzie, având în vedere că, în speță, nu este întrunită condiția existenței prejudiciului, pentru considerentele arătate în precedent și care vor complini motivarea din decizia recurată, soluția de respingere, ca neîntemeiata, a acțiunii reclamantelor, în ceea ce privește pretențiile bănești derivate din urmărirea și supravegherea autorului, pronunțată în prima instanță și menținută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente - art. 1000 alin. (3) raportat Ia art. 998-999 C. civ. Fața de toate considerentele prezentate, recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi respins ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.