ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

271/2016

Asupra recursului civil de fața,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 13 mai 2013, sub nr. xxx/3/2013, reclamantele A. și B. au chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la

plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului

cauzat autorului lor, C., prin:

- arestarea și condamnarea sa abuzivă

pentru o perioadă de 5 ani „temniță grea", pentru infracțiunea de „crimă

de uneltire împotriva ordinii statului";

- urmărirea și supravegherea sa

permanentă de către organele securității pe o perioadă de aprox. 32 ani,

respectiv de ia eliberarea din închisoare până la data de 23 decembrie 1986.

Prin sentința civilă nr. 165 din 17

februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile

derivate din arestarea și condamnarea defunctului C. și a respins, ca

prescrisă, cererea de chemare în judecată cu privire la aceste pretenții; a

respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 140/A din 27

martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante

împotriva sentinței sus-menționate.

Împotriva Deciziei nr. 140/A din 27

martie 201S a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantele, invocând motivul de

casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia au arătat următoarele;

I. Referitor la temeiul juridic

principal invocat, respectiv dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului:

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, prevederile art. 8, 9

și 10 din Convenție nu pot constitui temei juridic principal al soluționării

unei cauze dacă nu există neconcordanță între norma internă și pactele și

tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului și

câtă vreme în legislația internă există un remediu legislativ efectiv - în

prezenta cauză, acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Rezultă ca, instanța de apel nu a luat

în considerare motivele de apel în care s-au detaliat considerentele pentru

care se impune aplicarea la speță a dispozițiilor C.E.D.O., raportat la angajarea

răspunderii obiective a Statului Român prin prisma acestor dispoziții

internaționale, și nicidecum angajarea răspunderii subiective a Statului Român

care este reglementată de dreptul intern, respectiv răspunderea civilă

delictuală.

În cererea de apel, dar și în acțiunea

inițială, reclamantele au menționat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen.,

referitoare ia erorile judiciare, nu sunt aplicabile la speță, astfel încât

răspunderea obiectivă a statului, fiind o răspundere specială, sui generis,

întemeiată pe ideea de garanție, nu poate fi atrasă în baza acestor dispoziții

din dreptul național intern.

Situația de fapt invocată de

reclamante, constând în arestarea și condamnarea abuzivă a autorului lor pentru

o perioadă de 5 ani „temniță grea" și urmărirea și supravegherea sa

permanentă de către organele securității o perioadă de aprox. 32 de ani, nu se

regăsește în cele două situații prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind

erorile judiciare.

Astfel fiind, în mod temeinic și

justificat au invocat reclamantele dispozițiile C.E.D.O., deoarece, prin

aplicarea mecanismului prevăzut de art. 20 din Constituția României, în dreptul

intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii

obiective a Statului Român pentru faptele comise de reprezentanții săi5 care să

determine angajarea răspunderii obiective a acestuia, ca efect al împrejurării

că autorul lor a fost arestat și condamnat abuziv ia închisoare cu „temniță

grea" pentru o perioadă de 5 ani și că a fost urmărit și supravegheat de către

organele securității o perioadă de aprox. 32 de ani.

Nu în ultimul rând, legislația

națională nu prevede în nicio dispoziție angajarea răspunderii obleetive a

statului pentru tortură, tratamente inumane sau degradante, pentru

nerespectarea vieții private și de familie, pentru nerespectarea libertății de

gândire, de conștiință și de religie, pentru abuzul de drept sau pentru

limitarea folosirii restrângerilor drepturilor.

Ca atare, analizarea faptelor imputate

de reclamante Statului Român nu este numai posibilă, dar și necesară prin

prisma normelor europene invocate.

sensul că faptele imputate de reclamante reprezintă lezări ale drepturilor

recunoscute de Convenție anterior ratificării acesteia de către România, este

nelegală deoarece;

- pe de o parte, lezarea drepturilor

recunoscute de Convenție, invocată de reclamante ca temei juridic principal, nu

se raportează la dispozițiile dreptului intern, ca temei juridic subsidiar,

reprezentat de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci la dispozițiile dreptului Intern

care vizează răspunderea obiectivă a statului, respectiv răspunderea statului

pentru erorile judiciare. Or, cum dreptul intern nu prevedere nicio dispoziție

aplicabilă situației de fapt prezentată, prin mecanismul prevăzut de art. 20

din Constituție urmează să fie aplicate, la speță, dispozițiile europene

invocate;

- pe de altă parte, Convenția a intrat

în vigoare la data de 3 septembrie 1953, Iar România a ratificat-o în baza

Legii nr. 30 din 31 mai 1994, care a intrat în vigoare ia data de 20 iunie

1994.

Faptul că statele membre au ratificat

Convenția ulterior intrării sale în vigoare, nu împiedică pe nici unul dintre

cetățenii lor ca, în cazul în care acel stat încalcă dispozițiile Convenției,

să solicite instanței naționale să sancționeze statul pentru aceste încălcări

și, pe cale de consecință, să fie angajată răspunderea obiectivă a statului.

În această situație, este evident că

aplicarea sau neaplicarea dispozițiilor Convenției se raportează la momentul

introducerii acțiunii formulată de către orice cetățean al unui stat membru al

Consiliului Europei, prin care se solicită sancționarea statului respectiv

pentru nerespectarea drepturilor recunoscute de Convenție, și nu raportat la

momentul ratificării Convenției de către statul membru al Consiliului Europei.

În acest sens, semnificative sunt

dispozițiile Rezoluției nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei privind

„Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste", prin care se recomandă statelor membre măsuri cu privire la

compensațiile materiale care trebuie acordate foștilor deținuți politici

anticomuniști.

După cum reiese din „Măsurile"

recomandate de Adunarea Consiliului Europei, compensațiile care urmează a fi

acordate foștilor deținuți politici anticomuniști trebuie să se alinieze celor

ce se acordă în mod obișnuit de către instanțele de judecată potrivit prevederilor

C. proc. pen., în capitolul „Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în

cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în

mod nelega!" (respectiv art. 504-507).

Rezultă că, „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, statuate prin Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Consiliului Europei, sunt aplicabile atât pentru arestarea și condamnarea

abuzivă a autorului reclamantelor pentru o perioadă de 5 ani „temniță

grea", cât și pentru urmărirea și supravegherea acestuia pentru o perioadă

de aprox. 32 de ani, în condițiile în care cea din urmă faptă încalcă

dispozițiile art. 8, 9, 10, 17 și 18 din C.E.D.O.

În concluzie, atât instanța de fond,

cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri cu aplicarea greșită a normelor

din dreptul intern național, deoarece, atâta timp cât aceste norme nu prevăd și

situația de fapt premisă din prezenta cauză, prin mecanismul instituit de art.

20 din Constituție erau aplicabile dispozițiile C.E.D.O.

II. Referitor la temeiul juridic

subsidiar, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., în baza căruia este atrasă

răspunderea subiectivă a statului, întemeiată pe culpa prepușilor săi, instanța

de apel a preluat efectiv argumentele instanței de fond, fără să aibă în vedere

motivele invocate de reclamante pentru atragerea acestei răspunderi subiective

a statului, astfel că ambele hotărâri au fost date cu aplicarea greșită a

normelor de drept material, deoarece:

ilicită invocată - arestarea și condamnarea abuzivă a autorului reclamantelor

pentru o perioadă de 5 ani „temniță grea", pentru infracțiunea de „crimă

de uneltire împotriva ordinii statului", ambele instanțe apreciază, pe de

o parte, că dreptul Ia despăgubirile rezultate din faptul detenției autorului

este un drept patrimonial personal, născut direct în patrimoniul defunctului și

netransmisibil succesorilor săi și, pe de altă parte, făcând aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 3, 8 și 13 din Decretul nr. 167/1958, apreciază că

acțiunea având ca obiect această faptă este prescrisă.

1.1. În ceea ce privește afirmația că

dreptul la despăgubire, ca drept patrimonial „personal", s-a născut direct

în patrimoniul autorului reclamantelor, astfel încât este netransmisibil,

urmează a se constata, pe de o parte, că în clasificarea drepturilor subiective

civile nu există categoria „drept patrimonial personal", iar, pe de alta

parte, că drepturile patrimoniale sunt, prin definiție - ca drepturi subiective

civile cu conținut economic, deci evaluabile în bani - transmisibile către alte

persoane prin acte juridice, precum și pe calea moștenirii legale. De asemenea,

drepturile patrimoniale pot fi exercitate nu numai personal (ele neavând

caracter intuiții personae, caracteristic drepturilor personale

nepatrimoniale), ci și prin reprezentare (legală sau convențională).

În acest sens sunt și dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (nedeclarate neconstituționale),

potrivit cărora după decesul persoanei care a suferit condamnări cu caracter

politic, soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita obligarea statului la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare

de către autorul lor.

Raportat la a doua faptă ilicită

invocată, și instanța de fond a apreciat că „.eventualul drept de despăgubire

se naște direct în patrimoniul, reclamantelor, el nefiind transmis pe cale

succesorală cât timp defunctul nu cunoștea că a fost urmărit și prin urmare nu

putea suferi din acest motiv".

Pentru aceleași moti\e arătate

anterior, urmează a se constata că și dreptul la despăgubire pentru fapta

ilicită de urmărire și supraveghere permanentă a autorului de către organele

securității pe o perioada de aproximativ 32 de ani, respectiv de la eliberarea

sa din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, s-a născut în patrimoniul

autorului și, fund un drept patrimonial, este transmisibil succesorilor săi.

În acest sens trebuie reținută

Rezoluția Consiliului Europei nr. 1096 din 1996, prin care au fost adoptate

„Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste", măsuri care vizează în mod evident toate „activitățile"

fostelor sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele „specifice" organelor

Securității Statului, de urmărire și supraveghere a foștilor deținuți politici

anticomuniști, măsuri care, prin conținutul lor, au caracter patrimonial,

astfel încât acțiunile care au ca obiect fapte „specifice" regimului totalitar

comunist pot fi formulate și de succesorii celor care au suferit de pe urma

acestui regim.

1.2. Este greșită susținerea ambelor

instanțe că dreptul la despăgubire pentru prima faptă ilicită este prescris

atât pentru reclamante, care, în calitate de moștenitoare, aveau posibilitatea

să valorifice acest drept în temeiul legilor speciale, inclusiv Legea nr.

221/2009, cât și pentru autorul lor, care avea posibilitatea să valorifice

acest drept până în decembrie 1992.

Pe de o parte, până la apariția Legii

nr. 221/2009 nu a fost adoptată o altă lege specială care să dea posibilitatea

succesorilor deținuților politici să acționeze statul pentru repararea

prejudiciului cauzat autorilor ce au suferit condamnări politice. Pe de altă

parte, Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare la data de 14 iunie 2009, iar

Deciziile C.R. nr. 1358 și 1360 au fost pronunțate la data de 21 octombrie

2010, astfel încât temeiul juridic determinat de art 5 alin. (1) lit. a) teza I

a putut fi invocat pe o perioadă limitată, perioadă în care reclamantele au

făcut demersuri pentru a obține hotărârea penală în baza căreia a fost

condamnat autorul lor.

Abia la data de 24 ianuarie 2011, U.M.

X Pitești le-a comunicat copie extras de pe sentința penală nr. 979/1950,

pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a. Nici autorul nu a

fost în posesia hotărârii de condamnare, devreme ce nu a depus-o la dosarul de

indemnizație lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, după cum

rezultă din conținutul Hotărârii nr. 1851 din 8 noiembrie 1990 emisă în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Conform probelor administrate,

reclamantele au luat cunoștință de conținutul sentinței penale nr. 979 din 19

octombrie 1950 la data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras

al acesteia de către U.M. X Pitești, iar de traumele pe care le-a suferit

autorul lor în penitenciare, precum și de faptul că autorul a mai suferit o

arestare ilegală de 4 luni anterior condamnării și o prelungire a condamnării

de 12 luni, au luat cunoștință abia la data de 04 octombrie 2012 când, pe bază

de proces-verbal, le-au fost predate de către C.N.S.A.S. „73 de pagini

executate în baza cererii din 28 mai 2012 din dosarul (dosarele) întocmite de

organele de securitate privind pe C.".

Rezultă că prezenta acțiune, având ca

obiect fapta ilicită de condamnare a autorului, deținutul politic C., formulata

de reclarname în calitate de moștenitoare ale acestuia, raportat la dreptul de

reparare a prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a unei detenții de

„temniță grea" pentru o perioadă de 5 ani, la care se adaugă 4 luni arestare

anterioară condamnării și 12 luni ulterioare „prelungite" condamnării, este

formulată în termenul legal de prescripție de 3 ani, calculat cu începere, fie

de Ia data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras al sentinței

penale de către U.M. X Pitești, fie de la data de 04 octombrie 2012, când au

luat cunoștință de traumele suferite de autor în penitenciarele comuniste.

Astfel fiind, termenul general de

prescripție de 3 ani începe să curgă de la data Ia care reclamantele} în

calitate de moștenitoare, au luat cunoștință de conținutul dosarul C.N.S.A.S.,

întrucât până la această dată susținerile lor nu puteau fi dovedite.

ilicită invocată - urmărirea și supravegherea permanentă a autorului de către

organele securității pe o perioadă de aprox. 32 de ani. respectiv de la

eliberarea din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, instanța de apei a

preluat aceleași argumente ale instanței de fond.

Ambele hotărâri pronunțate de

instanțele anterioare sunt neconforme cu regulile de drept aplicabile, atât în

ceea ce privește aplicarea la speță a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C.

civ., cât și prin prisma dispozițiilor C.E.D.O., deoarece;

2.1. Reclamantele au luat cunoștință

din dosarul C.N.S.A.S., pus la dispoziție la data de 04 octombrie 2012, că

autorul lor, după eliberarea din anul 1954 și până în decembrie 1986, a fost în

permanență și în mod continuu urmărit și supravegheat de organele de securitate,

atât pe plan profesional, cât mai ales pe planul vieții private, organele de

securitate mergând până într-acolo încât. au instalat și „instrumente de

supraveghere" la domiciliul acestuia. A fost urmărit în ultima perioadă nu

numai ca „element" ostil orânduirii comuniste. dar și ca „pericol" pe

linie de contraspionaj. Deși autorul lor se pensionase încă din anul 1982 și

astfel nu mai prezenta un „pericol" pentru regimul comunist, cel puțin din

punct de vedere profesional, totuși organele de securitate comuniste au

continuat, sub forma unei „supravegheri informative generale", să se

amestece în continuare în viața privată și socială a autorului.

Această „supraveghere și

urmărire" permanentă și continuă a autorului, de către organele de

securitate ale fostului regim totalitar comunist, demonstrează amestecul

pârâtului Statul Român în viața privata și de familie a autorului, îngrădirea

de către pârât, prin organele sale de securitate, a libertății de gândire șî

exprimare a autorului, toate acestea încadrându-se în dispozițiile art. 8, 9 și

10 din C.E.D.O.. dispoziții care reprezintă temeiul juridic principal al

acțiunii.

În atare situație, privitor șl la a

doua faptă imputată pârâtului Statul Român, urmează a se constata că sunt

incidente. în primul rând, dispozițiile din Convenția Buropeană a Drepturilor Omului,

raportat la art 20 alin. (1) din Constituție.

În conformitate cu aceasta normă

constituțională, drepturile și libertățile cetățenilor români prevăzute de

Constituția României trebuie interpretate și aplicate la prezenta speță în

concordanță cu dispozițiile C.E.D.O., respectiv art. 8 - Dreptul la respectarea

vieții private și de familie, art. 9 - Libertatea de gândire, de conștiință și

de religie, art. 10 - Libertatea de exprimare. Această regulă de drept, deși

prevăzută de art. 20 alin. (1) din Constituție, nu a fost aplicată de către

instanțele anterioare acestea apelând numai la dispozițiile alin. (2) al

aceluiași articol pentru a Justifica" soluția nelegală pronunțată.

2.2. În ceea ce privește dovada

săvârșirii faptei ilicite, urmează a se constata că reclamantele, atât în

cererea introductivă, cât și în motivele de apel, au precizat în ce constau

faptele încriminate - supravegherea șî urmărirea autorului, de către organele

de securitate ale statului.

2.3. În ceea ce privește prejudiciul

moral suferit/cauzat autorului, reclamantele au menționat că este evident că o

persoană, față de care organele securității, în calitatea lor de prepuși ai

statului, au desfășurat în mod continuu și permanent o activitate de urmărire

și supraveghere, timp de 32 de ani, suportă consecințele negative atât în plan

personal și profesional, dar și în plan social.

Acest prejudiciu moral este cu atât

mai evident cu cât Consiliul Europei, prin Rezoluția nr. 1096 din 1996, a adoptat

„Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste", măsuri, care vizează toate „activitățile" fostelor

sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele specifice organelor securității

statului, de urmărire și supraveghere a foștilor deținuți politici

anticomuniști.

De asemenea, în ceea ce privește

„evaluarea" acestui prejudiciu, făcută global la fond, reclamantele au

precizat în cuprinsul apelului că, raportat la gravitatea celor 5 ani de

„temniță grea" pe care autorul i-a executat în închisorile comuniste,

solicită obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum

de 250.000 euro, iar raportat la perioada extrem de îndelungată de urmărire și

supraveghere a autorului, de aprox. 32 de ani, solicită obligarea pârâtului

Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro.

În acțiunea introductivă s-a menționat

expres că fapta ilicită de urmărire și supraveghere a autorului în mod continuu

și permanent, de către organele de securitate ale statului totalitar comunist,

o perioadă de 32 de ani, i-au adus atingere nu numai valorilor și atributelor

personale care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, dar și

valorilor care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile de

familie, cu prietenii, toate acestea producând grave vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă pe toată

perioada existenței sale.

Reclamantele au solicitat obligarea

pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri cu scopul de a acoperi

prejudiciul moral cauzat și suferii de autorul lor, prejudiciu determinat de

faptele ilicite ale prepușilor pârâtului (organele de securitate ale statului

totalitar comunist), care l-au urmărit și supravegheat o perioadă de 32 de ani.

Or, instanțele anterioare, ambele, fac

aceeași greșeală, invocând faptul că reclamantele trebuie să dovedească

prejudiciul moral „personal", deci suferit de ele „personal", ca

urmare a activității de supraveghere și urmărire informativă a defunctului.

În ceea ce privește evaluarea

prejudiciului moral suferit de autor, cu referire la Rezoluția nr, 1096 din

1996 a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste", s-a exemplificat în acțiunea introductivă

jurisprudența C.E.D.O. în materie (cauza Bursuc vs. România, cauza Barbu

Anghelescu vs. România, cauza Rupă vs. România).

2.4. În ceea ce privește vinovăția

prepușilor pârâtului Statul Român în activitatea lor de supraveghere și

urmărire a autorului reclamantelor pentru o perioadă, de 32 de ani, urmează a

se constata evidența acesteia raportat la conținutul drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor români consacrate, recunoscute și

garantate de Constituția României, în art. 23, 26, 29 și 30.

2.5. În ceea ce privește legătura de

cauzalitate, aceasta rezultă din însăși derularea activității de urmărire și

supraveghere pentru o perioadă de 32 de ani a autorului reclamantelor, în

raport de catalogarea acestei activități ca o „moștenire a fostului sistem

totalitar comunist" din România, materializată în încălcarea atât a

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului anterior menționate, cât

și în încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor români statuate în

Constituție.

2.6. În ceea ce privește raportul de

prepușenie, se reține de către instanța de fond, argumentație preluată implicit

și de instanța de apel, că „reclamantele nu au dovedit nici raportul de

prepușenie între persoanele care au dispus/efectuat activități specifice de

supraveghere informativă și Statul Român, prin M.F.P. și cu atât mai puțin că

acest pârât (și nu M.I. spre exemplu) ar fi încredințat astfel de funcții

vreunui prepus de-al său".

Or, reclamantele au formulat prezenta acțiune

împotriva Statului Român care, în raporturile juridice litigioase, este

reprezentat de M.F.P.. Prin urmare, în cauză, M.F.P. nu participă nemijlocit,

în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român, ca subiect de drept

civil.

În atare situație, reclamantele nu

trebuie să dovedească vreun raport de prepușeme între pârâtul M.F.P. - în

opinia instanței de fond - și persoanele cărora acest pârât „ar fi încredințat

astfel de funcții vreunui prepus al său".

Este evidentă confuzia pe care o fac

instanțele anterioare, în condițiile în care pârâtul Statul Român a încredințat

activitatea de urmărire și cu supraveghere organelor sale specializate -

prepușii săi - cu această activitate, respectiv M.I. și Securitatea Statului

Român comunist".

În speță, urmează a se constata că,

având în vedere perioada vizată, respectiv 1954-1986, raportul de prepușenie

presupune exercitarea unei anumite funcții de către prepus - milițian sau

securist - încredințata de comitent - Statul Român - si posibilitatea acestuia

din urmă să controleze modul de exercitare a atribuțiilor conferite de funcția

respectivă către prepus. Astfel, este evident că în perioada totalitarismului

comunist în România, Statui Român comunist era cel care, prin organismele sale

specializate ale Miliției și Securității, proceda la urmărirea și supravegherea

foștilor deținuți politici, iar în cazul neexercitării „în bune

condițiuni" și cu rezultate ale acestei activități, tot Statul era cel

care sancționa, prin retrogradare sau chiar eliminare, a prepușilor săi,

respectiv a funcționarilor din M.I. sau „gradaților" din Securitatea

comunistă.

În acest context, este demn de reținut

că toate „notele informative" privind urmărirea și supravegherea autorului

sunt „vizate" și „supravizate" de prepușii cu grad superior ceior

care au efectuai, concret, activitatea de urmărire și supraveghere a autorului

reclamantelor pe perioada de 32 de ani.

Față de aceste considerente, rezultă

că reclamantele au dovedit că, în ceea ce privește aplicarea art, 1000 alin.

(3) C. civ. la cea de-a doua faptă încriminată, respectiv activitatea de

urmărire și supraveghere pe o perioadă de 32 de ani a autorului de către

prepușii pârâtului de la acea vreme, sunt îndeplinite atât condițiile generale,

cât și condițiile speciale impuse de textul de lege.

În urma comunicării cererii de recurs,

intimat ui-părât nu a depus întâmpinare, așa cum prevăd dispozițiile art. 490

alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

În raportul întocmii potrivit art. 493

C. proc. civ., în baza rezoluției din 17 septembrie 2015, s-a reținut că

cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și că recursul este admisibil în

principiu, completul urmând a se pronunța asupra fondului recursului.

Prin încheierea de ședința din 20

ianuarie 2016, având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.,

completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată

pe fond a recursuiui la data de 4 februarie 2016, cu citarea părților, în

ședință pubiică.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente;

În speță, acțiunea dedusă judecății

este o acțiune în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin faptă ilicită,

reclamantele solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești

pentru repararea prejudiciului moral cauzat autorului lor prin arestarea și

condamnarea sa abuzivă, din motive politice, respectiv prin urmărirea și

supravegherea acestuia, de către organele securității, timp de 32 de ani de la

eliberarea din închisoare.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil

valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare,

are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este

și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției

extinctive, sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretui nr.

167/1958 privitor la prescripția axtmctivă, potrivit cărora „Dreptul la

acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul prevăzut de lege".

Indiferent de natura răspunderii -

obiectivă sau subiectivă, de temeiul juridic invocat - dispozițiile C.E.D.O.

sau cele de drept intern, de transmisibilitatea sau nu a drepturilor

patrimoniale, acțiunea dedusă judecății este o acțiune supusă prescripției

extinctive, raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat.

De aceea, criticile din recurs vizând

natura răspunderii ce s-a cerut a fi angajată, temeiul juridic al pretențiilor

formulate, transmisibilitatea drepturilor patrimoniale nu se impune a fi

analizate, neputând influența soluția dată, pe excepția de prescripție, cererii

de chemare în judecată cu privire la pretențiile patrimoniale derivate din

arestarea și condamnarea autorului reclamantelor.

Așa cum s-a arătat deja, dreptul de

creanță valorificat în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un

asemenea drept este supus prescripuei extinctive.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din

Decretul nr, 167/1958, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de

lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din același decret, „Termenul de

prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 prevede că „prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât: și pe cel care

răspunde de ea", iar art. 13 lit. a) din același decret prevede că,

„cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este

împiedicat de un caz de forță majoră să tacă acte de întrerupere".

Raportat la natura patrimoniala a

dreptului valorificat în prezenta cauză și la dispozițiile legale privind

prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în

mod legal curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca

prescrisă, a cererii de chemare în judecată a reclamantelor, cu privire la

pretențiile derivate din arestarea și condamnarea autorului lor.

Recurentele susțin că, pentru aceste

pretenții, termenul generai de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data

la care ele, în calitate de moștenitoare ale celui prejudiciat, deținutul

politic C., au luat cunoștință fie de conținutul hotărârii penale de condamnare

a autorului (24 ianuarie 2011), fie de conținutul dosarului C.N.S.A.S. (04

octombrie 2012), întrucât până atunci susținerile lor privind detenția politică

a autorului și traumele suferite de acesta în penitenciarele comuniste nu

puteau fi dovedite.

Raționamentul recurentelor, potrivit

căruia termenul de prescripție ar începe să curgă de Ia data la care ele au

luat cunoștință, fie de hotărârea penală de condamnare a autorului, fie de

dosarul C.N.S.A.S. al acestuia, este greșit, criticile în acest sens fiind

nefondate.

Astfel, în privința momentului de la

care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere

civila pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de

prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că. legiuitorul leagă

începutul prescripției de momentul cunoașterii, de către cel prejudiciat, a

pagubei și a celui care răspunde de ea.

În speță, se reclamă repararea

prejudiciului moral cauzat autorului reclamantelor prin arestarea și

condamnarea sa politică.

Ca atare, cel pretins prejudiciat

fiind autorul reclamantelor, în determinarea începutului prescripției

extinctive interesează, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, data ia care autorul - iar nu reclamantele - a luat cunoștință de

paguba și de cei răspunzător de ea.

Or, nu se poate susține ca autorul

reclamantelor, privat fiind de libertate pentru convingerile sale politice, nu

a cunoscut, încă de atunci, consecințele negative, de natură nepatrimonială, pe

care privarea de libertate le-a avut asupra sa și cine se face vinovat de

această situație.

Rezultă ca, prescripția dreptului ia

repararea pagubei pricinuite autorului reclamantelor prin detenția politică ar

fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite,

respectiv de ia data eliberării din închisoare - 05 iunie 1954, acesta fiind

momentul la care cel prejudiciat a cunoscut atât paguba - prejudiciul moral

inerent lipsirii de libertate, cât și pe cel răspunzător de ea - statul.

Regimul politic dictatorial care a

subzistat în țara noastră până la Revoluția din decembrie 1989 se constituie,

însă, într-un caz de forță majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe

autorul reclamantelor să promoveze acțiune în justiție împotriva statului,

pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin detenția

politică la care a fost suspus de regimul statului totalitar comunist. A operat

astfel cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1958, în temeiul căreia cursul prescripției a fost suspendat până în decembrie

1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul

prescripției a fost reluat, așa încât termenul de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a-împlinit în decembrie 1992,

când autorul reclamantelor era în viață (decesul acestuia intervenind în anul

2008).

În consecință, în mod legal instanțele

anterioare au apreciat că pretențiile bănești derivând din arestarea și

condamnarea autorului reclamantelor, formulate prin acțiunea dedusă judecății

la data de 13 mai 2013, sunt prescrise, termenul de prescripție împlinindu-se

în decembrie 1992.

Întrucât pe cale succesorală nu se pot

transmite mai multe drepturi decât are de cujus, lat" dreptul la repararea

pagubei cauzate autorului reclamantelor prin arestare și condamnare s-a stins

prin neexercitarea lui în termenul general de prescripție, împlinit în timpul

vieții autorului (efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului

ia acțiune neexercitat în termenul de prescripție), acțiunea având ca obiect

acest drept, dedusă judecății de către moștenitoare, este prescrisă.

În concluzie, menținând soluția dată

în primă instanță, aceea de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantelor

cu privire la pretențiile derivate din arestarea și condamnarea autorului,

curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept

material incidente în maierie de prescripție - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 8

alin. (1) și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În ce privește argumentul instanței de

apel privind posibilitatea succesorilor de a valorifica, în temeiul legilor

speciale, inclusiv Legea nr. 221/2009. dreptul la repararea pagubei pricinuite

autorului prin arestarea și condamnarea sa politică, acesta este străin de

natura pricinii, fundamentata pe dispozițiile dreptului comun în materie de

răspundere civilă delictuală, așa încât va fi înlăturat, situație în care

criticile din recurs pe acest aspect au rămas fără obiect și nu se mai impune a

fi analizate.

Criticile vizând n el egalitatea

deciziei recurate, sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de

respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantelor în ceea ce privește

pretențiile bănești derivate din urmărirea și supravegherea autorului, de către

organele de securitate, sunt nefondate.

Astfel, împrejurarea relevată de către

reclamante, prin motivele de recurs, în sensul că au indicat, ca temei juridic

principal al acestor pretenții, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului referitoare la dreptul la respectarea vieții private, libertatea de

gândire și exprimare, și numai în subsidiar dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.

civ., nu este de natură să modifice izvorul pretențiilor lor, care se situează

în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s~a reclamat săvârșirea

unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Ca atare, contrar susținerilor din

recurs, dispozițiile invocate ale Convenției Europene a Drepturilor Omului nu

își pot avea justificare și incidență pentru stabilirea sediului materiei, ci

numai în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere

unui drept subiectiv.

Așa fiind, în mod legal instanța de

apel, ca și prima instanță, a apreciat că pretențiile deduse judecății se

circumscriu unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun, pentru

care sediul materiei este dat de dispozițiile art. 1000 alin. (3) raportat la

art. 998-999 C. civ.

Prin acțiunea formulată, reclamantele

au solicitat, într-adevăr, repararea prejudiciului moral pretins cauzat

autorului lor prin fapta ilicită de urmărire și supraveghere a acestuia, de

către organele de securitate ale statului comunist, iar nu repararea unui

prejudiciu propriu decurgând din urmărirea și supravegherea informativă a

autorului. Ca atare, aprecierile instanțelor anterioare referitoare la

necesitatea demonstrării, de către reclamante, a unui prejudiciu moral personal

sunt greșite, dar această greșeală nu este de natură să determine schimbarea

soluției pronunțate în cauză, care este corectă, față de inexistența prejudiciului

reclamat în persoana autorului, raportat ia circumstanțele factuale ale cauzei.

Astfel, potrivit situației de fapt

reținută la fond și neschimbată în apel, reclamantele au hiat cunoștință despre

faptul că autorul lor a fost urmărit de organele de securitate când li s-au

comunicat relațiile de la C.N.S.A.S., și anume în anul 2012. după decesul

autorului, intervenit în anul 2008, defunctul necunoscând că a fost urmărit.

Or, raportat la această situație de

fapt, ce nu poate fi reevaluată în, recurs față de structura art. 488 C. proc.

civ., nu se poate reține că autorul reclamantelor ar ii suferit un prejudiciu

moral prin săvârșirea faptei ilicite constând în urmărirea și supravegherea sa,

de către organele de securitate, pentru că atâta timp cât nu a cunoscut că a

fost urmărit și supravegheat nu se poate justifica o suferință morală din

această cauză.

Susținerile recurentelor în sensul că

activitatea de urmărire și supraveghere realizată de organele securității

statului totalitar comunist este de natură să lezeze drepturi și libertăți

fundamentale ale omului (dreptul la viață privată, libertatea de gândire și de

exprimare) șl că vătămarea ce se poate astfel produce rezidă în durerea morală

încercată de victimă, sunt corecte, dar ele nu justifică, în circumstanțele

concrete ale cauzei, existența prejudiciului moral reclamat.

Prejudiciul moral constă în efectul

negativ, de natură nepatrimonială, suferit de o anumită persoana, ca urmare a

faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, prin care se aduce atingere unor

drepturi personal nepatrimoniale.

Fără prejudiciu nu poate lua naștere

obligația de despăgubire. Simpla atingere adusă dreptului unei persoane nu

îndreptățește nașterea dreptului la reparație dacă printr-o asemenea atingere

nici un prejudiciu nu a fost pricinuit.

Este și situația din speță întrucât,

deși autorul reclamantelor a fost urmărit și supravegheat de organele de

securitate ale statului, în perioada regimului totalitar comunist, necunoscând

această situație, nu se poate susține că a încercat o suferință morală din

această cauză, în absența suportării, de către autorul reclamantelor, a unui

asemenea rezultat negativ al faptei ilicite, prejudiciul reclamat nu există.

Condițiile răspunderii civile delictuale

sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie și numai a uneia dintre ele face

imposibilă angajarea acestei răspunderi, iară a mai fi necesară verificarea

celorlalte, motiv pentru care, în speță, în absența îndeplinirii condiției

prejudiciului, devine inutilă analiza criticilor din recurs referitoare la

vinovăție, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, raportul de

prepușenie.

De asemenea, în absența îndeplinirii

condiției prejudiciului, susținerile recurentelor referitoare la criteriile de

evaluare a prejudiciului moral sunt inutil de analizat.

În concluzie, având în vedere că, în

speță, nu este întrunită condiția existenței prejudiciului, pentru

considerentele arătate în precedent și care vor complini motivarea din decizia

recurată, soluția de respingere, ca neîntemeiata, a acțiunii reclamantelor, în

ceea ce privește pretențiile bănești derivate din urmărirea și supravegherea

autorului, pronunțată în prima instanță și menținută în apel, apare ca fiind

dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente - art. 1000 alin.

(3) raportat Ia art. 998-999 C. civ.

Fața de toate considerentele

prezentate, recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi respins ca atare,

potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite

cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele B. și A. împotriva Deciziei nr. 140/A din 27 martie

2015 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 februarie 2016.