ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2017

Decizia nr. 366/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Soluția instanței de fond:

Prin Sentința civilă nr. 2881 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 2.490 RON reprezentând daune materiale, la plata, fiecăruia dintre reclamanții B. și A. a sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale și a sumei de 250.000 lei reprezentând daune morale către C..

Soluția instanței de apel:

Prin Decizia nr. 838 A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtei SC D. SA, a schimbat în parte sentința instanței de fond și a obligat pârâta să plătească: reclamantei A. suma de 85.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantului B. suma de 85.000 RON cu titlu de daune morale și reclamantului C. suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate privind daunele materiale, ce nu au fost criticate.

Recursul și considerentele instanței de recurs:

Împotriva Deciziei nr. 838 A din 12 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții B., C. și A.

Reclamanții își întemeiază primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ. susținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, în susținerea primului motiv de recurs care privește nemotivarea deciziei recurate, recurenții reclamanți aduc următoarele argumente:

Victima directă a acestui accident și implicit victimele indirecte sunt terțe persoane în raport de asigurarea de răspundere civilă, reglementată de Capitolul III din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Redând dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, recurenții susțin că rezultă fără dubiu că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Victima pentru care se solicită daune era pasager în mașină, iar reclamanții care solicită daune sunt terțe persoane față de contractul de asigurare.

Critica pe care recurenții o aduc instanței de apel are în vedere faptul că aceasta, fără o argumentație clară, raportată la normele legale, dispune diminuarea daunelor morale. Astfel, cu privire la diminuarea cuantumului daunelor morale, motivarea instanței de apel este una lacunară, care nu exemplifică în mod concret de ce s-au diminuat drastic sumele acordate de instanța fond.

Consideră ca instanța de control judiciar era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator și că nu a făcut o evaluare asupra părților, asupra situației de fapt deduse judecății.

Recurenții solicită să se constate că în decizia dată nu se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate toate apărările lor cu privire la menținerea sentinței instanței de fond. Instanța de apel face referire la faptul că, cuantumul daunelor morale duce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, fără nici un argument și fără să se fi administrat vreo probă din care să reiasă că suma acordata de instanța de fond constituie pentru reclamanți o îmbogățire fără justă cauză.

Mai arată că, prin decizia recurată, se încalcă principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, la diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, respectiv venitul personal al reclamanților sau pârâților singurul criteriu avut în vedere de către instanță, prin raportare la faptul că sumele duc la o îmbogățire fără just temei.

Susțin că, în doctrină și în practică, s-a statuat că "în stabilirea întinderii despăgubirii nu se ia în considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei. Daunele morale nu trebuie stabilite în funcție de posibilitățile financiare ale reclamanților (victimelor indirecte), nici ale persoanei vinovate de producerea accidentului, și în niciun caz ale asigurătorului.

Daunele trebuie să reprezinte o compensare morala efectivă, care să dea substanță și să valideze dreptul constituțional la viața. Nu trebuie mers pe principiul ocrotirii asigurătorilor cum așa cum a mers curtea, deoarece în această situație avem de-a face cu o deturnare a daunelor morale de la finalitatea lor etică și legală.

Recurenții reiterează că instanța nu a procedat la o evaluare individuală pentru fiecare reclamant a prejudiciului suferit, argumentând doar faptul că aceasta nu împărtășește opinia instanței de fond iar propria opinie este în sensul diminuării daunelor într-un cuantum exagerat de mare. Dacă s-ar fi aplecat asupra situației delicate a acestei familii, care și-a pierdut copilul de numai 15 ani, cuantumul daunelor ar fi fost altul. Era un copil care aducea bucuria în viața tuturor, avea toată viața înainte, dorea să ofere celor din jurul lui dragoste și voioșie, era un ajutor de nădejde pentru familia sa. Toate aceste componente ale personalității sale au făcut să fie de neuitat și de neînlocuit în inima celor ce i-au fost părinți/frate. Odată cu dispariția celui ce le-a fost copil, a dispărut pentru ei dorința de a mai exista, durerea pe care un astfel de eveniment o lasă în sufletul unui părinte nu poate fi exprimată prin cuvinte. Astfel, instanța de apel era datoare să aprecieze cuantumul daunelor morale și prin prisma traumei la care reclamanții au fost supuși prin moartea bruscă a copilului, respectiv a fratelui, pierderea copilului semnificând pierderea propriului trecut dar și pierderea viitorului. Rănile provocate de aceste pierderi nu se închid de tot niciodată, rudele își continuă viața și își duc durerea în suflet pentru tot restul zilelor.

Recurenții reclamanți mai arată că instanța, deși enumeră criteriile consacrate în doctrină și practică pentru evaluarea prejudiciului moral, în concret, la evaluarea prejudiciului nu precizează în afară de "caracterul punitiv" al daunelor, alte criterii efective pe care le are în vedere.

Susțin că instanța trebuia să dea un răspuns argumentelor fundamentale invocate de parți, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Instanța de apel era datoare să explice într-o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în soluția dată cu privire la diminuarea drastică a cuantumului daunelor. În schimb, ea nu a procedat la o evaluare individuală pentru fiecare reclamant a prejudiciului suferit argumentând doar că prin suma acordată de instanța de fond aceasta s-ar fi îndepărtat de la scopul urmărit de legiuitor privind acordarea daunelor morale. În practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, nu este un act discreționar, ci rezultatul unui unui proces logic de analiza științifică a probelor administrate în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care își găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești.

Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, poziție reliefată și de practică CEDO - cauza Boldea contra României, în care se arată că "judecătorii trebuie, să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți.”

Recurenții își întemeiază al doilea motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. invocând faptul că decizia recurată a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011

Arată că art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 dispune că în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Susțin că, deși prin întâmpinare și prin concluziile formulate au solicitat a se avea în vedere jurisprudența Curții de Apel București și nu numai, instanța ignoră în totalitate jurisprudența la care părțile reclamante fac referire, ignorând dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011. În mod determinat dispozițiile art. 49 instituie regula potrivit căreia, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, mai precis cuantumul daunelor morale acordate în caz de deces, se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța de apel nu face nici o referire la dispozițiile legale mai sus invocate, eludând pur și simplu textul de lege. De altfel, nu există în decizia criticată, nicio propoziție care să facă referire la solicitarea recurenților de a se avea în vedere practica judiciară în materie conform dispozițiilor legale mai sus enunțate.

Într-o cauză similară, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că neevaluarea prejudiciului prin raportare la dispozițiile articolului mai sus invocat constituie motiv de casare (Decizia nr. 3357 din 30 octombrie 2014 pe care o anexăm prezentei).

În absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii (victime directe și indirecte) cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper iar dispozițiile legale să nu mai fie eludate.

Astfel, instanța de apel avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale (celelalte aspecte, privind dreptul părților vătămate de a pretinde aceste daune, fiind lămurite), să procedeze la examinarea jurisprudenței Curților de Apel din România precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și CEDO, pentru ca părțile vătămate să fie just despăgubite, dar și să se poată raporta la o judecată în echitate.

Totodată, raportarea la jurisprudența europeană, absolut obligatorie în contextul socio-economic, a condus fără echivoc la creșterea semnificativă a cuantumului despăgubirilor acordate victimelor accidentelor rutiere. Privită în ansamblu, cuantificarea prejudiciului încercat prin vătămarea sau decesul unei persoane ca urmare a unui nefericit eveniment rutier ce nu îi poate fi imputabil, în mod cert, trebuie să fie unitară, nediscriminatorie și încadrată strict în limitele stabilite de legislație.

Recurenții susțin că instanța trebuie să se raporteze în principal la ce au pierdut reclamanții pe plan psihic, social și familial, raportat la gradul de rudenie în care se aflau cu defunctul, la ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceștia în momentul respectiv, dar și în viitor.

Cu toate acestea jurisprudența constituie unul din criteriile legale prevăzute de legislația în vigoare și anume art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, articol pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere la acordarea daunelor ca și când nu ar avea forță obligatorie. Jurisprudența este importantă pentru a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul daunelor morale. Este adevărat că suferințele oamenilor sunt diferite, consecințele sunt diferite iar daunele vor fi tot timpul diferite, însă practica poate fi un reper la care instanțele să se raporteze pentru o evaluare justă și echitabilă.

Pentru aspectele învederate și criticile formulate, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Recursul recurenților reclamanți este nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de nelegalitate invocat, atât în fapt cât și prin indicarea temeiului de drept, îl constituie nemotivarea hotărârii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Analizându-l, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

În drept, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include în esență, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Recurenții invocă nerespectarea dezideratelor Curții Europene a drepturilor omului invocând cauza Boldea împotriva României dar, denaturând oarecum considerentele acestei instanțe. În această hotărâre, Curtea Europeană reia principiile reieșite din jurisprudența sa referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești menționând: pct. 28 „ ... acest drept nu poate trece drept efectiv decât dacă observațiile sale sunt într-adevăr „ascultate„ adică examinate cum trebuie de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților, fără a le aprecia pertinența (Perez împotriva Franței [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, și Van de Hurk, citat anterior, parag. 59). 29. Cu toate acestea, articolul 6 alin. (1) obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk, citat anterior, paragraful 61). Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. Trebuie, de asemenea, să se țină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care un susținător le poate prezenta în justiție și de diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinale, prezentare și redactare a sentințelor și hotărârilor. De aceea problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței (Ruiz Torija, citat anterior, parag. 29). 30. De asemenea, noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și nu să se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Helle, citat anterior, paragraful 60).„

Hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței CEDO.

Cât privește situația de fapt, instanța de apel a reținut în esență că tot ceea ce a constat prima instanță corespunde realității, ultimele paragrafe din pag. 3 din decizia recurată. Nefiind administrate alte probe în apel cu privire la existența și dimensiunea prejudiciului moral, instanța de apel nu era datoare să expună exhaustiv situația de fapt, așa cum susțin recurenții, câtă vreme ea a fost corect stabilită de instanța de fond și nu s-au invocat aspecte de fapt noi. În apel s-au depus doar mai multe hotărâri judecătorești ca jurisprudență exemplificativă în materia daunelor morale, nefiind administrate alte probe care să conducă la reținerea unei alte situații de fapt în speță. Instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului a procedat doar la o reapreciere a cuantumului daunelor morele pe baza probelor administrate în prima instanță, în limitele motivelor de apel invocare de societatea de asigurare.

Cât privește temeiul de drept, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ. și că, „Deoarece prejudiciul de natură nepatrimonială nu poate fi evaluat prin probe certe, daunele morale se stabilesc plecând de la aplicarea unor criterii formulate de doctrină și jurisprudență referitoare la gravitatea prejudiciului, importanța valorilor lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare, natura suferințelor și intensitatea acestora, după aprecierea suverană a instanței.” (pag. 4 din decizia recurată)

În lipsa unor criterii clare în dispozițiile legale interne, criteriile de stabilire a existenței prejudiciului moral și de cuantificare a acestuia au fost stabilite în doctrină și în jurisprudența CEDO și a instanțelor naționale iar instanța de apel, în hotărârea recurată a enumerat clar și corect aceste criterii.

Instanța de apel, modificând hotărârea sub aspectul întinderii daunelor acordate, doar a reanalizat întinderea prejudiciului suferit de reclamanți, în limitele motivelor de apel invocate, și a recuantificat cuantumul prejudiciului, prin prisma criteriilor pe care le-a enumerat.

Curtea apreciază că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și și-a prezentat argumentele principale care au justificat soluția sa de reapreciere a cuantumului prejudiciului, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument.

În speță, instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare sau o motivare sumară în expunerea argumentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral. Expunerea succintă, concisă, raționamentul juridic clar, chiar dacă a fost expus într-un un număr redus de paragrafe, nu deschide calea recursului pentru acest motiv.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale în raport de motivele de apel invocate, instanța de apel a fost concisă și totodată convingătoare în a arăta că indiferent de cuantumul daunelor morale acordate, reclamanții nu pot recăpăta valoarea afectivă pierdută (viața copilului decedat), că un cuantum exagerat de mare al despăgubirilor reprezintă o evaluare dezechilibrată a prejudiciului suferit, ce poate genera într-o îmbogățire fără justă cauză și astfel s-ar denatura rostul acestor daune care este acela de a ușura durerea și a oferi o compensare pentru suferința îndurată. De asemenea, instanța de apel, ținând seama de criteriile de apreciere a daunelor morale consacrate jurisprudențial și doctrinar a arătat de ce înlătură, argumentat, considerentele primei instanțe referitoare la eficiența practică a acestor despăgubiri (de natură a descuraja neglijența celor care conduc autovehicule) și care în opinia sa a condus prima instanță la stabilirea unui cuantum exagerat al daunelor care să acopere prejudiciul reclamanților.

Astfel, curtea a făcut o reaprecierea a probelor și o reevaluare a prejudiciului suferit precum și a sumei care poate să conducă la o reparare a cestuia astfel încât între despăgubire și prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporționalitate. Instanța de apel nu a făcut o evaluare a prejudiciului pe criteriul stării materiale sau veniturilor părților, cum invocă recurenții trimițând la jurisprudența CEDO, nu a avut în vedere principiul ocrotirii asigurătorilor, nu a făcut o deturnare a daunelor morale de la finalitatea lor etică și legală, cum susțin recurenții ci a avut în vedere doar acele criterii consacrate de jurisprudență.

Deși au invocat în drept doar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin argumentele de fapt expuse, recurenții reclamanți au criticat soluția instanței de apel și din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-au suferit în urma decesului fiului lor în accidentul de circulație, pentru care este chemat să răspundă asigurătorul și cuantumul daunelor care să acopere acest prejudiciu.

Analizând acest motiv, sub aspectul posibilității și obligației instanței de recurs de a-l încadra în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acest motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 488 alin (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ.

Motivul nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 – încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - deoarece situațiile practice care se încadrează în aceste ipoteze sunt interpretarea și aplicarea eronată a unui text lege, în litera și spiritul său, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale și invers, aplicarea unei norme juridice ce nu era aplicabilă speței etc. Or, nu s-au invocat asemenea aspecte. Instanța de apel, aplicând principiul reparării integrale a prejudiciului moral, a apreciat asupra cuantumului acestuia pe baza circumstanțelor reținute, recurenții reclamanți fiind de fapt nemulțumiți de modul în care s-a apreciat cuantumul despăgubirilor prin raportare la circumstanțele cauzei. De fapt, aceștia invocă împrejurarea că hotărârea se întemeiază pe o apreciere eronată a probelor administrate și a gravității suferinței pe care o suportă în urma decesului fiului/respectiv fratelui lor în accidentul de circulație, lucru ce este inadmisibil a se analiza în recurs.

Este nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. în care se invocă faptul că decizia recurată a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011

Instanța, în hotărârea recurată, a dat eficiență normei juridice invocate și anume art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011 deși în considerente nu a invocat expres aceste dispoziții, potrivit cărora: La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: .. 2. în caz de deces: ..d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

La stabilirea cuantumului daunelor pentru repararea prejudiciului moral instanța de apel a menționat criteriile după care stabilește despăgubirea în speța de față, criterii consacrate de jurisprudența din România în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și a stabilit cuantumul daunelor în raport de aceste criterii. Instanța de apel a menționat la pagina 4 din decizie următoarele: „Deoarece prejudiciul de natură nepatrimonială nu poate fi evaluat prin probe certe, daunele morale se stabilesc plecând de la aplicarea unor criterii formulate de doctrină și jurisprudență referitoare la gravitatea prejudiciului, importanța valorilor lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare, natura suferințelor și intensitatea acestora, după aprecierea suverană a instanței.”

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice. Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de circumstanțele concrete ale speței, de valorile efectiv lezate ale reclamantului și de importanța lor pentru persoana respectivă, de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul și se apreciază în cadrul fiecărui dosar în parte. Aceste elemente diferențiază cuantumul daunelor în cadrul fiecărei spețe concrete. Ceea ce este esențial este asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanța de apel.

Or, este evident că instanța de apel a procedat la examinarea jurisprudenței instanțelor din România precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Și în cadrul acestui motiv recurenții reclamanți tind de fapt a critica soluția instanței de apel și din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-au suferit, atunci când arată că instanța trebuia să se raporteze în principal la ce au pierdut reclamanții pe plan psihic, social și familial, raportat la gradul de rudenie în care se aflau cu defuncții, la ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceștia în momentul respectiv, dar și în viitor.

Așa cum s-a arătat anterior, prin prisma art. 488 C. proc. civ., acesta motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul recurenților reclamanți, soluția instanței de apel ce face obiectul controlului judiciar în recursul de față, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva Deciziei nr. 838 A din 12 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM