ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 502/2015

Decizia nr. 502/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta SN B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 825.000 lei, cu titlu de despăgubire pentru revocarea contractului de mandat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a Ministerului Transportului și Infrastructurii, formulată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 1079 din 01 septembrie 2008 al Ministrului Transporturilor reclamantul a fost numit în funcția de director general și președinte al consiliului de administrație al pârâtei, iar membrii consiliului de administrație au fost mandatați să încheie un contract de mandat cu acesta.

În temeiul acestui act administrativ, s-a încheiat între pârâtă, în calitate de mandant și reclamant, în calitate de mandatar, contractul de mandat din 27 februarie 2008, care la art. 11.1 lit. e) prevedea că își încetează efectele ca urmare a revocării mandatului, iar potrivit art. 11.4, dacă revocarea intervenea fără o justă cauză, mandatarul era îndreptățit la plata de daune interese din partea societății, într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

A mai reținut tribunalul că prin Ordinul nr. 3 din 24 decembrie 2008 al Ministrului Transporturilor și Infrastructurii s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de director general și președinte al consiliului de administrație al pârâtei, începând cu 24 decembrie 2008. Reclamantul nu a contestat acest act administrativ, conform susținerilor comune ale părților.

Subsecvent ordinului sus-menționat, prin hotărârea din 29 decembrie 2008, consiliul de administrație al pârâtei a decis încetarea contractului de mandat din 27 februarie 2008 ca urmare a eliberării acestuia din funcția de director general și de președinte al consiliului de administrație.

A reținut prima instanță că pârâta este o societate comercială pe acțiuni, al cărei unic acționar este statul român, iar modul de organizare, conducere și desfășurare a activității până la finalizarea procesului de privatizare este prevăzut de H.G. nr. 582/1998, privind înființarea SN B. SA, care reprezintă un act administrativ cu caracter individual, derogatoriu de la prevederile Legii nr. 31/1990.

Un regim special se aplică și în ceea ce privește remunerarea directorului general, care este reglementată de O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, care la art. 2 și 3 prevede și că directorii generali ai societăților naționale la care statul este acționar unic asigură conducerea operatorului economic în baza unui contract de mandat, încheiat în condițiile acestui act normativ și ale Legii nr. 31/1990, în care vor fi indicate atât criteriile de performanță specifice, care se actualizează anual, cât și remunerația lunară.

În continuare, prima instanță a reținut că, întrucât potrivit legislației speciale invocate mai sus numirea directorului general al pârâtei se realizează de ministrul transporturilor printr-un act administrativ individual, pe cale de consecință și revocarea actului administrativ de numire este tot o prerogativă a ministrului transporturilor și că de aceste acte administrative, care din punct de vedere al naturii juridice sunt acte administrative-condiție, depinde și încheierea și revocarea actului juridic de drept privat, respectiv a contractului de mandat.

În acest context, a subliniat prima instanță că, deși datorită efectelor pe care le produc în circuitul juridic civil, actele administrative-condiție constituie o excepție de la principiul revocabilității actelor administrative, în cazul particular al revocării directorului general al unei societăți comerciale, datorită particularităților acestei funcții, al cărei exercițiu presupune în principal încrederea de care persoana învestită se bucură din partea acționarilor este indiscutabilă existența dreptului ministrului transporturilor (în calitatea sa de reprezentant al acționarului unic al pârâtei - statul) de a-l revoca ad nutum pe directorul general al unei societăți comerciale cu capital integral de stat, acest drept fiind de altfel stipulat și în mod expres la art. 11.1 lit. e) din contactul de mandat.

Altfel, art. 11.4 din contractul de mandat, de care s-a prevalat reclamantul în cererea de chemare în judecată, stipulează doar, în strictă corelație cu art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, situațiile în care directorul general revocat din funcție este îndreptățit la plata de despăgubiri, respectiv în acele cazuri în care revocarea s-a realizat fără justă cauză.

Dreptul de revocare ad nutum presupune că cel ce ia o astfel de măsură nu este ținut să invoce sau să justifice cauza revocării.

Astfel, reținând că ministrul transporturilor avea dreptul de a-l revoca ad nutum pe reclamant din funcția de director general al societății comerciale cu capital integral de stat, nefiind necesar să invoce sau să justifice cauza luării acestei măsuri, prima instanță a apreciat că revine reclamantului, care dorește să beneficieze de efectele clauzei penale stipulate la art. 11.4 din contractul de mandat, sarcina de a proba faptul că revocarea sa din funcția de director general al Căilor Ferate Române a intervenit fără o justă cauză.

În continuare, tribunalul, notând că reclamantul s-a limitat doar la a indica în cererea de chemare în judecată că revocarea sa din funcție nu a fost determinată de motive ce i-ar fi fost imputabile, fără a proba însă că revocarea sa din funcție s-a produs fără o justă cauză, a subliniat că faptul că motivele ce au determinat revocarea reclamatului din funcție nu ar fi fost imputabile acestuia (aspect necontestat de pârâtă) nu echivalează cu absența unei juste cauze a măsurii de revocare, câtă vreme ministrul transporturilor avea un drept de revocare ad nutum, iar simpla pierdere a încrederii în persoana ocupantului funcției este o împrejurare suficientă pentru luarea măsurii de revocare.

S-a constatat astfel că, întrucât reclamantul nu a probat că revocarea sa din funcția de director general al pârâtei nu s-a realizat fără justă cauză, acesta nu este îndreptățit la plata despăgubirilor prevăzute la art. 11.4 din contractul de mandat.

Totodată, prima instanță a apreciat că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a rămas fără obiect.

Prin sentința civilă nr. 7020 din 06 decembrie 2013, tribunalul a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile sus-menționate, formulată de pârâtă și a respins ca nefondată cererea acesteia privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013 a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect, însă nu s-a pronunțat asupra cererii pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât pârâta a făcut cheltuieli de judecată numai pentru soluționarea cererii de chemare în garanție iar această cerere incidentală a fost respinsă ca rămasă fără obiect, tribunalul a apreciat că este în culpă procesuală pentru promovarea cererii de chemare în garanție chiar pârâta însăși. Prejudiciul suferit de pârâtă ca urmare a respingerii cererii incidentale nu poate fi imputat reclamantului, astfel cum eronat susține pârâta în cererea de completare a dispozitivului, deoarece acesta nici nu este autorul faptei care l-a generat, respectiv formularea cererii de chemare în garanție, nici nu este ținut să răspundă pentru subiectul de drept care a formulat cererea incidentală în acest proces.

Împotriva sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 a declarat apel reclamantul A., iar împotriva sentinței civile nr. 7020 din 06 decembrie 2013 a declarat apel pârâta SN B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 451 din 18 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 în contradictoriu cu intimata pârâtă SN B. SA și cu intimatul chemat în garanție Ministerul Transporturilor, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea așa cum a fost precizată, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 825.000 lei daune interese pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 august 2012 și a sumei de 52.605 lei dobândă pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 decembrie 2011, a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 38.635,17 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Totodată, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SN B. SA împotriva sentinței civile nr. 7020 din 06 decembrie 2013, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și a obligat-o pe intimata SN B. SA la plata către apelantul A. a sumei de 6.448,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că este fondată critica apelantului-reclamant vizând faptul că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei „juste cauze” pentru revocarea mandatului său.

Astfel, notând că, potrivit art. 11.4. din contractul încheiat între părți, dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, directorul general va fi îndreptățit la plata de daune interese din partea societății într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului, curtea de apel a subliniat că nu se poate pretinde reclamantului să facă dovada că mandatul ar fi fost revocat fără justă cauză, câtă vreme nu se poate face dovada unui fapt negativ, revenind intimatei-pârâte sarcina de a face această dovadă.

A reținut totodată că, în speță, intimata nici nu a dovedit și nici nu a invocat vreun motiv pentru revocare, prevalându-se exclusiv de dreptul său de a revoca mandatul, care nu reprezintă însă în sine „o justă cauză” de natură să excludă aplicabilitatea art. 11.4., întrucât s-ar ignora prevederile art. 11 din contract, care ar deveni astfel lipsite de eficiență și perpetuu inaplicabile și ar goli de conținut art. 143

1

din Legea nr. 31/1990.

În consecință, a apreciat că, și în condițiile în care intimatei îi era permis să revoce oricând și pentru orice motiv contractul de mandat, neinvocarea în concret a vreunui motiv care să justifice această revocare, în contextul în care există hotărârile din 20 noiembrie 2008 și 03 decembrie 2008, adoptate de organele de conducere ale pârâtei, prin care s-a luat act de realizarea criteriilor de performanță, echivalează în fapt cu o revocare „fără justă cauză”.

Prin urmare, reținând că intimata-pârâtă nu a contestat cuantumul sumelor solicitate de reclamant, ci doar faptul că le-ar datora, curtea de apel a admis apelul și, schimbând în tot sentința apelată, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 825.000 lei daune interese pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 august 2012.

Totodată, instanța de apel a apreciat că pârâta datorează și dobândă legală, în temeiul art. 1088 C. civ., iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a admis cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.635,17 lei.

Referitor la cererea de chemare în garanție, curtea de apel a apreciat că este neîntemeiată, față de faptul că pârâta nu a indicat niciun temei juridic de natură să justifice obligarea Ministerului Transporturilor la plata despăgubirilor către ea. Împrejurarea că pârâta se află în subordinea acestui minister nu este suficientă pentru angajarea răspunderii chematului în garanție, în condițiile în care temeiul răspunderii pârâtei este contractul de mandat față de care chematul în garanție este terț.

În ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 7020 din 06 decembrie 2013, de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013, curtea de apel a apreciat că acesta este nefondat, dar nu pentru considerentele cuprinse în acea sentință, ci față de soluția pronunțată asupra apelului formulat de reclamant.

Astfel, având în vedere că acțiunea principală urmează a fi admisă, constatând că pârâta a căzut în pretenții, instanța de apel a apreciat că cererea acesteia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, motiv pentru care a menținut soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 7020 din 06 decembrie 2013.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar, în cuantum total de 6.448,52 lei.

Împotriva acestei decizii,

SN B. SA a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-reclamant, cu consecința respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată; de asemenea, a solicitat admiterea apelului său și obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate la soluționarea pe fond a cauzei, iar în situația menținerii soluției instanței de apel, admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.

În susținere, a arătat că decizia atacată este, pe de o parte, rezultatul unei necercetări a susținerilor părților și a înscrisurilor existente la dosar, care a avut drept consecință o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a legii.

Astfel, a arătat că decizia recurată nu conține o motivare cu privire la determinarea sumei acordate cu titlu de daune interese și nici a considerentelor avute în vedere la respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.

În continuare, a susținut că instanța de apel, înlăturând nejustificat și nemotivat apărările sale și neanalizând probatoriul administrat în cauză, în mod greșit a reținut că nu s-a făcut dovada unei juste cauze pentru revocarea mandatului.

Astfel, a arătat că, pornind de la caracterul intuituu personae al contractului de mandat, atât doctrina cât și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că în acest caz este vorba despre o revocare ad nutum, în sensul că aceasta poate interveni oricând, independent de vreun motiv sau de culpa contractuală a mandatarului, fiind atributul exclusiv al organului competent să îl numească.

În acest context, a susținut că în mod corect tribunalul a dat eficiență celor arătate mai sus și a apreciat că nu trebuia să se invoce sau să se justifice cauza revocării și că ordinele ministrului de numire, respectiv de revocare a mandatarului au natura juridică a unor acte administrative-condiție, care impun aplicarea principiului simetriei, urmând ca funcția dobândită prin numire, fără concurs și fără motivare, să înceteze în același mod; de asemenea, a precizat că ordinul de revocare a fost semnat de un alt ministru decât cel care a semnat ordinul de numire, fiind astfel evident că măsura dispusă a avut în vedere lipsa de încredere a noului ministru în persoana numită de predecesorul său.

Recurenta a evocat prevederile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 18 din H.G. nr. 582/1998 și a subliniat și că, urmare apariției O.U.G. nr. 135/2008, reclamantul nu și-a exprimat acordul în vederea modificării contractului de mandat conform prevederilor art. III din acest act normativ.

O altă critică formulată de recurentă vizează acordarea sumei de

825.000 lei, cu titlu de daune interese pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 august 2012 și a sumei de 52.605 lei, reprezentând dobândă pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 decembrie 2011.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu a analizat dacă reclamantul a dovedit sau nu prejudiciul suferit, iar singura motivare cu privire la acordarea acestor sume

este aceea că sumele nu au fost contestate, fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În continuare, a susținut că instanța, pe lângă analiza justei cauze, era ținută să întreprindă și verificări cu privire la prejudiciu, subliniind că, întrucât pricina se află pe tărâmul răspunderii civile contractuale, trebuia analizată îndeplinirea cumulativă a condițiilor care conduc la angajarea acesteia, inclusiv prejudiciul. Or, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă, caracterul cert presupunând atât existența, cât și posibilitatea de evaluare a acestuia.

Cu privire la posibilitatea de evaluare a prejudiciului, recurenta a arătat că reclamantul era ținut de îndeplinirea unor obiective și criterii de performanță care erau supuse revizuirii anuale, conform art. 3 din O.U.G. nr. 79/2008, putând fi modificate cu acordul părților și a subliniat că acordarea unor daune interese la nivelul indemnizațiilor viitoare pornește de la premisa falsă că mandatarul ar fi îndeplinit toate obiectivele și criteriile de performanță, deși încă din 2008 pârâta s-a confruntat cu un deficit financiar de notorietate.

De asemenea, a arătat că la 28 octombrie 2008 O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 135/2008, care la art. 3

1

alin. (1) lit. a) stabilește că directorul general beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, care nu poate depăși indemnizația lunară acordată prin lege pentru funcția de subsecretar de stat.

Prin urmare, începând cu 01 ianuarie 2009 remunerația directorului general ar fi fost în sumă de 187.526 lei. Or, deși a depus înscrisuri în acest sens și a formulat întâmpinare și note scrise, însoțite de modul de calcul al remunerațiilor, instanța de apel a reținut în mod eronat că nu a contestat cuantumul sumelor solicitate de reclamant, ci doar faptul că le-ar datora, susținere ce dovedește faptul că aceasta nu a analizat apărările sale și nici încheierile din dosarul tribunalului în care s-a reținut că reclamantul nu contestă calculul depus de către ea.

În ce privește dobânda acordată, recurenta a evocat dispozițiile art. 1088 C. civ. și a susținut că instanța de apel, acordând dobânda de la data scadenței sumelor, iar nu de la data formulării cererii de chemare în judecată, a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, ignorând regula instituită de acestea, conform căreia dies non interpellat pro homine.

O altă critică formulată de recurentă vizează respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.

Astfel, a arătat că instanța de apel a motivat sumar respingerea acestei cereri și nu a analizat susținerile părților și înscrisurile aflate la dosar, din care rezulta că Ministerul Transporturilor este emitentul ordinelor de numire și de revocare a mandatului reclamantului.

Totodată, a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea cererii sale de chemare în garanție, întrucât aceasta este formulată în cadrul unei acțiuni având ca obiect daune interese și există identitate între pretențiile reclamantului și ceea ce pârâta a solicitat chematului în garanție.

De asemenea, a susținut că sunt incidente prevederile legale vizând răspunderea civilă delictuală, subliniind că sunt îndeplinite condițiile angajării acestei răspunderi, întrucât fapta care a generat prejudiciul o constituie ordinul ministrului de revocare a mandatului reclamantului.

În acest context, a arătat că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept respingerea cererii de chemare în garanție, limitându-se la a reține că aceasta este neîntemeiată, față de faptul că pârâta nu a indicat niciun temei juridic de natură să justifice obligarea Ministerului Transporturilor la plata despăgubirilor. Or, neindicarea temeiului de drept nu este de natură să conducă la respingerea cererii, analiza acestuia fiind atributul instanței de judecată, în baza rolului său activ.

În final, recurenta a arăta că în mod greșit a fost respins apelul său

împotriva sentinței civile nr. 7020 din 06 decembrie 2013

, subliniind că a efectuat cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, iar instanța de apel nu poate aprecia asupra mijloacelor de apărare și nu poate micșora cheltuielile de judecată efectuate de părți, fiind ținută să verifice doar dovada avansării acestora.

Astfel, cum cererea de chemare în judecată a fost respinsă, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, se impunea obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, care constituie un mijloc procedural de apărare, ca și angajarea unui avocat sau efectuare unei expertize.

La 27 ianuarie 2015, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la 12 februarie 2015, intimatul-chemat în garanție a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de apelantul-reclamant și menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în garanție.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că, deși a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., autoarea căii de atac nu a procedat la o sistematizare adecvată a criticilor, prin circumstanțierea fiecăreia în parte vreunuia dintre motivele de recurs evocate.

De aceea, Înalta Curte va examina motivele de recurs invocate și, numai în măsura în care va regăsi în cuprinsul cererii de recurs critici care ar putea fi subsumate unor motive de recurs, le va dezvolta în prezenta decizie.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci

când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ; când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta a susținut, în esență, că

decizia recurată nu conține o motivare cu privire la determinarea sumei acordate cu titlu de daune interese și nici a considerentelor avute în vedere la respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și că instanța de apel nu a analizat condițiile angajării răspunderii civile contractuale, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii; a susținut și că instanța a aplicat greșit prevederile art. 1088 C. civ. și ale art. 274 C. proc. civ., aceste critici putând fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pornind de la considerațiile expuse mai sus, instanța supremă va verifica afirmațiile recurentei, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ.

, subliniind așadar că ipotezele reglementate de art. 304 pct. 8 din același Cod nu vor mai fi examinate, referirile la acestea fiind făcute de către recurentă doar formal.

Totodată, având în vedere că soluția instanței de apel cu privire la acordarea daunelor interese este criticată de recurentă atât prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., cât și prin prisma pct. 9 al aceluiași articol, aceste critici vor fi tratate grupat, instanța urmând a le răspunde prin considerente comune.

Astfel,

potrivit art. 143

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, „

directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese

.”

Totodată, potrivit art. 11.4. din contractul de mandat încheiat între părți, dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, acesta va fi îndreptățit la plata de daune interese din partea societății, într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Prin urmare, atât legiuitorul, cât și părțile, prin contractul încheiat, recunosc dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul, însă prevăd că, în condițiile în care revocarea intervine fără justă cauză, mandatarul este îndreptățit la plata unor daune-interese.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, în mod corect instanța de apel a analizat justa cauză a revocării mandatului și a constatat că pârâta nici nu a dovedit și nici nu a invocat vreun motiv pentru revocare, prevalându-se exclusiv de dreptul său de a revoca mandatul, care nu reprezintă însă în sine „o justă cauză”, de natură să excludă aplicabilitatea art. 11.4., întrucât în această manieră s-ar ignora prevederile acestuia, care ar deveni astfel lipsite de eficiență și perpetuu inaplicabile și ar goli de conținut art. 143

1

din Legea nr. 31/1990.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei potrivit cărora instanța de apel nu a analizat condiția existenței și posibilității de evaluare a prejudiciului, de vreme ce părțile, prin contractul lor, au convenit că prejudiciul suferit de mandant ca urmare a revocării mandatului fără justă cauză constă în cuantumul remunerației brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, întrucât pârâta nu a dovedit justa cauză a revocării mandatului, aceasta datorează reclamantului daune-interese conform art. 11.4 din contractul de mandat încheiat de părți.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a arătat care sunt

motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și au condus la concluzia că intimata datorează apelantului penalități conform art. 11.4 din contractul de mandat.

Înalta Curte constată că și criticile recurentei vizând greșita aplicare a art. 1088 C. civ. sunt neîntemeiate.

Astfel, este adevărat că, potrivit alin. (2) al articolului sus-menționat

dobânzile nu sunt debite decât din ziua cererii in judecata, însă numai afară de cazurile in care, după lege, dobânda curge de drept. Or, potrivit, art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii și revocării contractului de mandat

„

datoriile comerciale lichide si plătibile in bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.”

Însă Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând faptul că instanța de apel nu a analizat apărările sale vizând cuantumul daunelor interese

și nu a motivat respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor

.

Potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au

înlăturat cererile și susținerile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea de nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, pentru termenul din 14 decembrie 2012, dar și prin întâmpinarea depusă în apel pentru termenul din 02 aprilie 2014, pârâta a precizat că

la 28 octombrie 2008 O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 135/2008, care la art. 3

1

alin. (1) lit. a) stabilește că directorul general beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, care nu poate depăși indemnizația lunară acordată prin lege pentru funcția de subsecretar de stat, astfel că, începând cu 01 ianuarie 2009, remunerația directorului general ar fi fost modificată conform celor de mai sus.

Totodată, prin notele scrise depuse la dosarul primei instanțe pentru termenul din 28 iunie 2013, însoțite de modul de calcul al remunerațiilor, pârâta a arătat că, ulterior acestei modificări legislative, remunerația directorului general ar fi fost în sumă de 187.526 lei.

Cu toate acestea, curtea de apel nu a analizat aceste susțineri, reținând în mod eronat că pârâta nu a contestat cuantumul sumelor solicitate de reclamant, respectiv 825.000 lei

.

De asemenea, nu au fost analizate condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor, curtea de apel limitându-se la a reține că nu a fost indicat niciun temei juridic pentru obligarea acestuia la plata sumelor solicitate de reclamant cu titlu de daune.

În fine, instanța de apel nu a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că, deși pârâta este în subordinea Ministerului Transporturilor, care a emis ordinele de numire și de revocare a mandatului reclamantului, această împrejurare nu este aptă să conducă la angajarea răspunderii chematului în garanție, întrucât acesta este un terț față de contractul de mandat

, motivarea fiind, sub acest aspect, lacunară, dar și contradictorie. Așa fiind, în ce privește soluția dată cererii de chemare în garanție, decizia atacată nu creează transparența asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanței de apel cu privire la aspectele invocate mai sus echivalând unei necercetări corespunzătoare a fondului.

De aceea, dând deplină eficiență art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea acesteia spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa

în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul A.

, urmând ca aceasta, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere și celelalte susțineri din recurs.

Cum, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, curtea de apel, în rejudecarea apelului declarat de apelantul A., urmează să analizeze numai cuantumul daunelor-interese datorate și al dobânzii legale aferente, raportat la cele susținute de intimată cu privire la cuantumul indemnizației directorului general ca urmare a modificării

O.U.G. nr. 79/2008 prin O.U.G. nr. 135/2008 și condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanție.

În ce privește

critica recurentei potrivit căreia în mod greșit a fost respins apelul său împotriva

sentinței civile nr. 7020 din 06 decembrie 2013, prin care tribunalul a admis cererea pârâtei de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 și a respins ca nefondată cererea acesteia privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

Prin urmare, în mod corect a reținut curtea de apel că, având în vedere că față de soluția dată apelului reclamantului, acțiunea principală urmează a fi admisă, apelanta-pârâtă căzând deci în pretenții, cererea acesteia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul A., urmând a menține dispozițiile deciziei atacate privind apelul declarat de apelanta

SN B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta-pârâtă SN B. SA

împotriva Deciziei civile nr. 451 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul A.

Menține dispozițiile deciziei atacate privind apelul declarat de apelanta

SN B. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.