ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 346/2017
Prin cererea
înregistrată la 27 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1
București, reclamanta Fundația A. (A.) a chemat în judecată
pârâtele B. (SER), C. (UBS), D. (SBIR), societate care reprezintă
interesele UBS în România, solicitând instanței de judecată ca, prin
hotărârea ce o va pronunța, să constate cine este titularul
drepturilor de proprietate intelectuală a traducerii Bibliei, efectuate de
E. (edițiile 1920 - 1928).
În motivarea
cererii, reclamanta a arătat că a tipărit de peste 20 de ani
Biblia, în anul 2010 fiind informată de către UBS că aceasta
este deținătoarea legală a drepturilor de autor asupra Bibliei în
traducerea lui E., reclamanta fiind somată să înceteze tipărirea
Bibliei fără acordul UBS. Reclamanta a solicitat UBS documentul care
atestă calitatea de proprietar al drepturilor de proprietate
intelectuală asupra traducerii, UBS comunicând că deține drepturile
exclusive asupra operei lui E., prin fratele acestuia F. și rudelor,
conform prevederilor Legii nr. 8/1996. A mai arătat că este
nevoită să formuleze cererea pentru a putea continua tipărirea
Bibliei, fiind necesar ca instanța să constate cine este proprietarul
drepturilor de autor sau dacă traducerea nu aparține domeniului
public.
Prin
Sentința civilă nr. 10932 din 15 mai 2013, pronunțată în
Dosarul nr. x/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis
excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București.
Pârâta B. -
SER a formulat întâmpinare și cerere reconvențională la
acțiunea reclamantei A. și în contradictoriu cu aceasta și
pârâtele SBIR și C. (UBS) a solicitat să se constate că sunt
căzute în domeniul public traducerile efectuate de E. ale Bibliei în limba
română modernă, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta SER a
depus completare a cererii reconvenționale, precizând că
solicită în plus să se constate că traducerile biblice efectuate
de E. în perioada 1920 - 1922 sunt proprietatea exclusivă a Editurii SER
în ce privește caracteristicile grafice distinctive care definesc o
lucrare editorială.
Tribunalul a
luat act prin încheierea din 11 noiembrie 2015 că pârâta SER
renunță la judecarea cererii reconvenționale.
Prin
Sentința civilă nr. 163 din 10 februarie 2016, Tribunalul
București, secția a III-a civilă a luat act de renunțarea
pârâtei B. la judecata cererii reconvenționale și a respins, ca
neîntemeiată, cererea reclamantei Fundația A. - România în
contradictoriu cu pârâtele B., D. și G.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat
să se constate cine este titularul drepturilor de autor, întrucât
după anul 1990 a publicat din nou Biblia E., fiind notificată de
pârâte în sensul că nu este titularul drepturilor de autor pentru
edițiile din 1920 - 1928 și deci nu poate edita Biblia E.
Pârâta SBIR a
arătat că E. a fost călugăr ortodox, iar la un moment dat a
tradus Noul Testament care a apărut în 1920 cu ajutorul (SBB), în 1923
părăsind România și stabilindu-se în Elveția, lucrând la
traducerea sa în Anglia și Elveția, iar în 1924 a apărut o
versiune revizuită a Bibliei sale. Deci Bibliile E. sunt din 1921,
editată de B., plătită de BFBS, Biblia din 1924, revizuită
după aceea din 1921, ediție SBB, și Biblia din 1931, ediție
specială solicitată de baptiști, ediție din nou
revizuită.
Pârâtele SBIR
și ... au recunoscut calitatea de proprietar al SER asupra primei
ediții 1920 - 1921, dar au afirmat că edițiile următoare
(1924 - 1931) sunt opere comune.
Tribunalul a
reținut în legătură cu edițiile Bibliei E., anterioare
anului 1990, în legătură cu care reclamanta a solicitat să se
constate că sunt în domeniul public, că nu s-a făcut nicio
dovadă în sensul că autorul traducerii Bibliei, E., ar fi cedat
editurii BFBS drepturile sale, în tot sau în parte, ceea ce poate însemna
că drepturile de autor asupra traducerii s-au transmis doar pentru
ediția respectivă. La data apariției ediției ulterioare a
Bibliei E., din 1931, era în vigoare legea proprietății literare
și artistice din 28 iunie 1923, care a fost abrogată prin Decretul
nr. 321/1956, în vigoare până în 1996, data apariției Legii nr.
8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Astfel, în 1931, la
data apariției noii ediții a Bibliei E., când deja era în vigoare
legea proprietății literare și artistice, nu se știe
dacă autorul traducerii Bibliei a cedat drepturile sale privind opera
derivată pentru o perioadă anume sau pentru un număr de ediții,
deci nu se poate afirma cine putea reedita ulterior Biblia ca atare, sau forma
revizuită, a autorului E. Susținerea SBIR în sensul că din
arhivele SBB rezultă că H. și E. au cedat traducerile E.
către BFBS - SBB, iar SBB l-a plătit pe E. pentru lucrarea sa nu a
fost dovedită, iar faptul că nu se utiliza termenul copyright la acea
vreme nu are legătură cu existența dreptului de autor.
Tribunalul a
constatat că nu s-a probat nici susținerea că autorul E.
dorește ca numai SBB să publice traducerile sale, iar faptul că
nu se menționează numele traducătorului pe carte, din 1924
și până azi, de asemenea, nu are legătură cu existența
dreptului de autor și exercitarea acestuia.
Tribunalul nu
a primit nici susținerea în sensul că edițiile Bibliei E. din
1924 și 1931 sunt opere comune, nefiind incidente dispozițiile de la
art. 5 din Legea nr. 8/1996 modificată, întrucât nu sunt indicați
ceilalți autori și nefiind probat faptul în sine al realizării
unei opere comune în sensul legii.
Fiind astfel
stabilit că nicio societate dintre cele care au editat inițial
și apoi după 1990 Biblia E. nu a dovedit că i-au fost cesionate
pentru toate edițiile ulterioare drepturile de autor (de editare,
reproducere, difuzare etc.), pentru traducerea Bibliei de către E.
(copyright-tul), rezultă că aceste drepturi pot fi cesionate doar de
către moștenitorii autorului, în măsura în care s-ar stabili
cine sunt moștenitorii cărora le revin drepturile de autor pentru
opera lui E.
Sub acest
aspect, tribunalul a reținut că s-a susținut că în perioada
1923 - 1975 E. a trăit în Elveția, iar ultimul său
moștenitor în viață a fost fratele său F., acesta precizând
în 1991 că cedează drepturile de autor pentru operele fraților
săi către B. Această susținere este contrazisă de
înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că unica
moștenitoare a autorului E. este soția sa, conform certificatelor de
moștenitor eliberate în Elveția. Astfel, în anul 1975, când era în
vigoare Decretul nr. 321/1956, drepturile de autor s-au transmis către
soția lui E., unica moștenitoare a acestuia, legală și
desemnată, ca urmare a renunțării la succesiune a fiului din
prima căsătorie a lui E. Întrucât în 1996 a intrat în vigoare Legea
nr. 8/1996, care prin dispozițiile sale a prelungit durata drepturilor de
autor la 70 de ani, iar la acea dată erau încă în vigoare drepturile
de autor privind opera lui E., termenul de protecție a drepturilor de
autor, conform legii actualmente în vigoare, se prelungește până în
2046.
Tribunalul a
constatat că în primul rând nu se cunosc persoanele care au moștenit
drepturile de autor, după anul 1975 când unicul moștenitor era
soția autorului, și chiar dacă aceștia ar fi
cunoscuți, nu se poate constata calitatea de titular al dreptului de autor
față de o persoană care nu are calitatea de parte în prezenta
cauză.
În
consecință, având în vedere toate considerentele expuse mai înainte,
tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei prin care s-a
solicitat să se constate cine sunt titularii drepturilor de autor privind
opera lui E. și să se constate că edițiile din 1921 - 1928
sunt căzute în domeniul public.
Împotriva
sentinței a declarat apel pârâta G. (B.F.B.S.)
La termenul
din 22 iunie 2016 instanța a invocat din oficiu, ca motiv de ordine
publică, excepția inadmisibilității cererii de chemare în
judecată în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ.,
excepție care a fost pusă în discuția părților la
termenul din 28 septembrie 2016.
Prin Decizia
nr. 633A din data de 28 septembrie 2016, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de
apelantă-pârâtă G. (B.F.B.S.); a schimbat în parte sentința
apelată în sensul că a respins cererea ca inadmisibilă. A
menținut sentința în ce privește renunțarea la judecata
cererii reconvenționale.
În motivarea
deciziei s-au reținut următoarele.
Potrivit art.
111 C. proc. civ., ”partea care are interes poate să facă cerere
pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu
poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Potrivit
doctrinei acțiunile în constatare pot fi pozitive, când se solicită
constatarea existenței unui drept al reclamantului, sau negative, când se
solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtului.
În prezenta
cauză reclamanta a chemat în judecată trei pârâte solicitând ca
instanța să constate ”cine este titularul drepturilor de proprietate
intelectuală asupra traducerii Bibliei efectuată de E. (edițiile
1920 - 1928)” ”sau dacă această traducere aparține domeniului
public”.
Raportat la
prima cerere, reclamanta nu cere constatarea unui drept propriu și nici
constatarea inexistentei unui drept al pârâtelor cu privire la traducerea
Bibliei realizată de E. Prin urmare, această cerere nu este
admisibilă din perspectiva condițiilor de admisibilitate prevăzute
de art. 111 C. proc. civ., întrucât nu tinde nici la constatarea unui drept al
reclamantei, nici la constatarea inexistenței unui drept al pârâtelor.
Prin această cerere reclamanta nu pretinde nici măcar existența
unui drept al vreuneia dintre pârâte. Practic, reclamanta încearcă pe
această cale să determine declanșarea unui litigiu doar între
pârâte, urmând ca acestea să își stabilească eventualele
drepturi asupra operei sus-menționate. În plus, pentru promovarea unei
cereri în constatare, ca de altfel a oricărei cereri de chemare în
judecată, reclamanta trebuie să justifice un interes, adică
folosul practic pe care îl obține în mod direct prin soluționarea
cererii sale de chemare în judecată. Curtea de apel a constatat că
reclamanta nu justifică nici un interes în promovarea prezentei cereri
întrucât reclamanta nu obține nici un folos practic ca efect al
soluționării acesteia. Chiar dacă s-ar stabili că vreuna
din pârâte are vreun drept asupra lucrării în litigiu, reclamanta nu ar
obține nimic ca urmare a soluționării cererii, ci doar,
eventual, ca urmare a unor demersuri ulterioare, amiabile sau litigioase, în
raport cu pârâta în favoarea căreia s-ar stabili existența dreptului.
Raportat la a
doua cerere, cea prin care se solicită să se constate ”dacă
traducerea aparține domeniului public”, Curtea de apel a constatat că
o astfel de cerere nu poate fi soluționată în cadrul procesual
stabilit de reclamantă. Astfel, toate legislațiile succesive în
materie în vigoare începând de la data decesului autorului au stabilit
transmiterea drepturilor prin moștenire, iar Legea nr. 8/1996 a stabilit
că, în lipsă de moștenitori, exercițiul acestor drepturi va
reveni unui organism de gestiune colectivă. Niciuna dintre pârâte nu a
pretins că este moștenitoarea autorului traducerii în litigiu. Unele
dintre pârâte au pretins că dețin o parte din drepturile patrimoniale
de autor în virtutea unor acorduri avute cu autorul, în timpul vieții
acestuia. Prin urmare, chiar dacă aceste pârâte ar dovedi existența
unui astfel de acord și că acesta ar fi valabil pe toată
perioada de protecție a drepturilor patrimoniale și, prin urmare,
opozabil succesorilor autorului, această împrejurare nu ar avea vreo
relevanță în ce privește durata drepturilor de protecție a
drepturilor patrimoniale, aceasta putând fi stabilită doar în
contradictoriu cu persoanele cărora legea le recunoaște vocația
de a dobândi exercițiul drepturilor patrimoniale după decesul
autorului. Or, reclamanta nu a chemat în judecată aceste persoane.
Chiar
dacă s-ar considera că aceasta a doua cerere ar putea fi
echivalată cu o cerere prin care reclamanta ar solicita de fapt să se
constate că niciuna dintre pârâte nu este titulară a vreunui drept
patrimonial asupra traducerii în litigiu, cererea, deși ar putea fi
calificată ca o cerere în constatarea inexistenței unui drept al
pârâtelor, nu ar fi admisibilă întrucât nu ar fi întrunită
condiția interesului reclamantei. Astfel, chiar dacă s-ar stabili
că niciuna dintre pârâte nu are vreun drept asupra lucrării în litigiu,
reclamanta nu ar obține nici un folos practic ca urmare a
soluționării cererii, întrucât inexistența vreunui drept al
vreuneia dintre pârâte nu echivalează cu a spune că opera este în
domeniul public. Ca atare, soluționarea cererii nu ar conferi reclamantei
posibilitatea să reproducă opera ca și cum aceasta ar fi în
domeniul public și nici vreun alt folos practic.
Prin urmare,
soluționarea cererii în oricare dintre variantele formulate de
reclamantă și indiferent de soluția pronunțată nu este
de natură să aducă reclamantei, în mod direct, folosul practic
urmărit de aceasta, acela de a putea reproduce și distribui lucrarea
în litigiu fie prin obținerea acordului titularului acestor drepturi, fie
ca urmare a faptului că a expirat termenul de protecție a drepturilor
patrimoniale asupra acestei lucrări.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanta Fundația A. România, pârâta
B. și pârâtele G. și D..
Înalta Curte
a constatat inadmisibil recursul declarat de reclamanta Fundația A.
România, lipsit de interes recursul declarat de pârâta B. și tardiv
recursul declarat de pârâtele G. și D. pentru considerentele expuse mai
jos.
În ceea ce
privește recursul declarat de reclamanta Fundația A. România, Înalta
Curte a reținut că această parte nu a declarat apel împotriva
sentinței prin care a fost respinsă acțiunea ca
neîntemeiată, iar, ca urmare a admiterii apelului declarat de către
una dintre pârâte, a fost schimbată sentința și respinsă
cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă. Astfel, fiind
exercitat omisso medio, finalitatea acestui recurs nu ar putea fi decât
păstrarea soluției primei instanțe, care, în principiu, i-ar fi
mai puțin favorabilă reclamantei decât cea pronunțată în
apel, unde cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe cale de
excepție. De altfel, se poate observa că în recurs reclamanta nu face
altceva decât să își modifice obiectul cererii de chemare în
judecată, act procesual inadmisibil potrivit art. 316 raportat la art. 294
alin. (1) C. proc. civ. În consecință, recursul declarat de
această parte este inadmisibil.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârâta B., incluzând și motivul de
ordine publică invocat la termenul din 21 februarie 2017 al lipsei de
interes al formulării apelului de către una dintre pârâte, se
reține că prin decizia atacată a fost admis apelul declarat de
către pârâta G., a fost schimbată în parte sentința apelată
în sensul că a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.
Prin
sentință cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca
neîntemeiată, reținându-se, în esență, că nu s-a
dovedit că opera derivată în cauză ar fi în domeniul public
și că nu se poate constata calitatea de titular al dreptului de autor
față de o persoană care nu are calitatea de parte în prezenta
cauză, nefăcându-se dovada că titularul dreptului de autor
asupra operei derivate în cauză ar fi cedat drepturile sale vreunuia
dintre pârâți.
Instanța
de apel a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată
reținând, pe de o parte, lipsa folosului practic al reclamantei ca efect
al soluționării cererii formulate, iar pe de altă parte, că
nu poate fi soluționată în cadrul procesual stabilit de
reclamantă cererea formulată, atâta timp cât nu au fost chemați
în judecată moștenitorii titularului dreptului de autor asupra operei
derivate în cauză.
Prin recursul
formulat această pârâtă urmărește respingerea apelului
și păstrarea soluției de la prima instanță, de
respingere ca neîntemeiată a acțiunii.
Prin interes
se înțelege folosul practic urmărit de cel care a formulat o cale de
atac sau orice altă formă de exercitare a acțiunii civile.
Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii
civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care
aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.
Recurenta
pârâtă ar fi avut interes să formuleze recurs, incluzând și
motivul de ordine publică invocat la termenul din 21 februarie 2017 al
lipsei de interes al formulării apelului de către una dintre pârâte,
dacă în apelul declarat de către unul dintre ceilalți
pârâți i s-ar fi produs o situație defavorabilă.
Ar fi putut
reprezenta o astfel de situație defavorabilă pentru pârât respingerea
cererii de chemare în judecată în apel în temeiul unei excepții, în
condițiile în care prima instanță respinsese cererea pe fond.
Totuși,
se poate observa că, deși în dispozitiv cererea de chemare în
judecată apare respinsă ca neîntemeiată, considerentele
principale care au dus la pronunțarea soluției au fost legate de o
inadmisibilitate a cererii, dedusă din faptul că nu au fost
chemați în judecată moștenitorii titularului dreptului de autor
asupra operei derivate în cauză. Or, în puterea lucrului judecat
intră dispozitivul hotărârii așa cum a fost explicat prin
considerente.
Astfel, în
ipoteza admiterii recursului, cu posibila consecință a respingerii
apelului declarat de către un alt pârât, pârâta în cauză nu ar
obține nici un folos practic, recursul fiind astfel lipsit de interes.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârâtele G. și D., se reține
că decizia atacată a fost comunicată acestor pârâte la data de
24 noiembrie 2016, iar recursul a fost depus la instanța de apel la data
de 22 decembrie 2016.
Obiectul
litigiului îl constituie stabilirea titularului drepturilor de autor asupra
operei derivate constând în traducerea Bibliei, astfel că acestuia îi sunt
aplicabile prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe, care nu conține dispoziții speciale legat de
căile de atac și termenele de exercitare a acestora.
Potrivit art.
301 alin. (1) prima teză C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile
de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel,
astfel că în speță, ultima zi în care putea fi declarat recursul
pentru a fi considerat în termen era 12 decembrie 2016, conform art. 101 alin.
(1) și alin. (5) C. proc. civ.
Potrivit art.
103 alin. (1) C. proc. civ. ”neexercitarea oricărei căi de atac
și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul
legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau
când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare
mai presus de voința ei.”
În
consecință, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de
pârâtele G. și D. împotriva aceleiași decizii.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Fundația A. România împotriva
Deciziei nr. 633A din data de 28 septembrie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă.
Respinge, ca
lipsit de interes, recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași
decizii.
Respinge, ca
tardiv, recursul declarat de pârâtele G. și D. împotriva aceleiași
decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017.
Procesat de