ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2017

Decizia nr. 346/2017 Prin cererea înregistrată la 27 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta Fundația A. (A.) a chemat în judecată pârâtele B. (SER), C. (UBS), D. (SBIR), societate care reprezintă interesele UBS în România, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate cine este titularul drepturilor de proprietate intelectuală a traducerii Bibliei, efectuate de E. (edițiile 1920 - 1928). În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a tipărit de peste 20 de ani Biblia, în anul 2010 fiind informată de către UBS că aceasta este deținătoarea legală a drepturilor de autor asupra Bibliei în traducerea lui E., reclamanta fiind somată să înceteze tipărirea Bibliei fără acordul UBS.

Reclamanta a solicitat UBS documentul care atestă calitatea de proprietar al drepturilor de proprietate intelectuală asupra traducerii, UBS comunicând că deține drepturile exclusive asupra operei lui E., prin fratele acestuia F. și rudelor, conform prevederilor Legii nr. 8/1996. A mai arătat că este nevoită să formuleze cererea pentru a putea continua tipărirea Bibliei, fiind necesar ca instanța să constate cine este proprietarul drepturilor de autor sau dacă traducerea nu aparține domeniului public. Prin Sentința civilă nr. 10932 din 15 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pârâta B. - SER a formulat întâmpinare și cerere reconvențională la acțiunea reclamantei A. și în contradictoriu cu aceasta și pârâtele SBIR și C. (UBS) a solicitat să se constate că sunt căzute în domeniul public traducerile efectuate de E. ale Bibliei în limba română modernă, cu cheltuieli de judecată. Pârâta SER a depus completare a cererii reconvenționale, precizând că solicită în plus să se constate că traducerile biblice efectuate de E. în perioada 1920 - 1922 sunt proprietatea exclusivă a Editurii SER în ce privește caracteristicile grafice distinctive care definesc o lucrare editorială. Tribunalul a luat act prin încheierea din 11 noiembrie 2015 că pârâta SER renunță la judecarea cererii reconvenționale.

Prin Sentința civilă nr. 163 din 10 februarie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei B. la judecata cererii reconvenționale și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei Fundația A. - România în contradictoriu cu pârâtele B., D. și G. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat să se constate cine este titularul drepturilor de autor, întrucât după anul 1990 a publicat din nou Biblia E., fiind notificată de pârâte în sensul că nu este titularul drepturilor de autor pentru edițiile din 1920 - 1928 și deci nu poate edita Biblia E. Pârâta SBIR a arătat că E. a fost călugăr ortodox, iar la un moment dat a tradus Noul Testament care a apărut în 1920 cu ajutorul (SBB), în 1923 părăsind România și stabilindu-se în Elveția, lucrând la traducerea sa în Anglia și Elveția, iar în 1924 a apărut o versiune revizuită a Bibliei sale.

Deci Bibliile E. sunt din 1921, editată de B., plătită de BFBS, Biblia din 1924, revizuită după aceea din 1921, ediție SBB, și Biblia din 1931, ediție specială solicitată de baptiști, ediție din nou revizuită. Pârâtele SBIR și ... au recunoscut calitatea de proprietar al SER asupra primei ediții 1920 - 1921, dar au afirmat că edițiile următoare (1924 - 1931) sunt opere comune. Tribunalul a reținut în legătură cu edițiile Bibliei E., anterioare anului 1990, în legătură cu care reclamanta a solicitat să se constate că sunt în domeniul public, că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că autorul traducerii Bibliei, E., ar fi cedat editurii BFBS drepturile sale, în tot sau în parte, ceea ce poate însemna că drepturile de autor asupra traducerii s-au transmis doar pentru ediția respectivă.

La data apariției ediției ulterioare a Bibliei E., din 1931, era în vigoare legea proprietății literare și artistice din 28 iunie 1923, care a fost abrogată prin Decretul nr. 321/1956, în vigoare până în 1996, data apariției Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Astfel, în 1931, la data apariției noii ediții a Bibliei E., când deja era în vigoare legea proprietății literare și artistice, nu se știe dacă autorul traducerii Bibliei a cedat drepturile sale privind opera derivată pentru o perioadă anume sau pentru un număr de ediții, deci nu se poate afirma cine putea reedita ulterior Biblia ca atare, sau forma revizuită, a autorului E. Susținerea SBIR în sensul că din arhivele SBB rezultă că H. și E. au cedat traducerile E. către BFBS - SBB, iar SBB l-a plătit pe E. pentru lucrarea sa nu a fost dovedită, iar faptul că nu se utiliza termenul copyright la acea vreme nu are legătură cu existența dreptului de autor.

Tribunalul a constatat că nu s-a probat nici susținerea că autorul E. dorește ca numai SBB să publice traducerile sale, iar faptul că nu se menționează numele traducătorului pe carte, din 1924 și până azi, de asemenea, nu are legătură cu existența dreptului de autor și exercitarea acestuia. Tribunalul nu a primit nici susținerea în sensul că edițiile Bibliei E. din 1924 și 1931 sunt opere comune, nefiind incidente dispozițiile de la art. 5 din Legea nr. 8/1996 modificată, întrucât nu sunt indicați ceilalți autori și nefiind probat faptul în sine al realizării unei opere comune în sensul legii.

Fiind astfel stabilit că nicio societate dintre cele care au editat inițial și apoi după 1990 Biblia E. nu a dovedit că i-au fost cesionate pentru toate edițiile ulterioare drepturile de autor (de editare, reproducere, difuzare etc.), pentru traducerea Bibliei de către E. (copyright-tul), rezultă că aceste drepturi pot fi cesionate doar de către moștenitorii autorului, în măsura în care s-ar stabili cine sunt moștenitorii cărora le revin drepturile de autor pentru opera lui E. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că s-a susținut că în perioada 1923 - 1975 E. a trăit în Elveția, iar ultimul său moștenitor în viață a fost fratele său F., acesta precizând în 1991 că cedează drepturile de autor pentru operele fraților săi către B. Această susținere este contrazisă de înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că unica moștenitoare a autorului E. este soția sa, conform certificatelor de moștenitor eliberate în Elveția.

Astfel, în anul 1975, când era în vigoare Decretul nr. 321/1956, drepturile de autor s-au transmis către soția lui E., unica moștenitoare a acestuia, legală și desemnată, ca urmare a renunțării la succesiune a fiului din prima căsătorie a lui E. Întrucât în 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996, care prin dispozițiile sale a prelungit durata drepturilor de autor la 70 de ani, iar la acea dată erau încă în vigoare drepturile de autor privind opera lui E., termenul de protecție a drepturilor de autor, conform legii actualmente în vigoare, se prelungește până în 2046. Tribunalul a constatat că în primul rând nu se cunosc persoanele care au moștenit drepturile de autor, după anul 1975 când unicul moștenitor era soția autorului, și chiar dacă aceștia ar fi cunoscuți, nu se poate constata calitatea de titular al dreptului de autor față de o persoană care nu are calitatea de parte în prezenta cauză.

În consecință, având în vedere toate considerentele expuse mai înainte, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei prin care s-a solicitat să se constate cine sunt titularii drepturilor de autor privind opera lui E. și să se constate că edițiile din 1921 - 1928 sunt căzute în domeniul public. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta G. (B.F.B.S.) La termenul din 22 iunie 2016 instanța a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., excepție care a fost pusă în discuția părților la termenul din 28 septembrie 2016. Prin Decizia nr. 633A din data de 28 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantă-pârâtă G. (B.F.B.S.); a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea ca inadmisibilă.

A menținut sentința în ce privește renunțarea la judecata cererii reconvenționale. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Potrivit art. 111 C. proc. civ., ”partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Potrivit doctrinei acțiunile în constatare pot fi pozitive, când se solicită constatarea existenței unui drept al reclamantului, sau negative, când se solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtului. În prezenta cauză reclamanta a chemat în judecată trei pârâte solicitând ca instanța să constate ”cine este titularul drepturilor de proprietate intelectuală asupra traducerii Bibliei efectuată de E. (edițiile 1920 - 1928)” ”sau dacă această traducere aparține domeniului public”.

Raportat la prima cerere, reclamanta nu cere constatarea unui drept propriu și nici constatarea inexistentei unui drept al pârâtelor cu privire la traducerea Bibliei realizată de E. Prin urmare, această cerere nu este admisibilă din perspectiva condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 111 C. proc. civ., întrucât nu tinde nici la constatarea unui drept al reclamantei, nici la constatarea inexistenței unui drept al pârâtelor. Prin această cerere reclamanta nu pretinde nici măcar existența unui drept al vreuneia dintre pârâte. Practic, reclamanta încearcă pe această cale să determine declanșarea unui litigiu doar între pârâte, urmând ca acestea să își stabilească eventualele drepturi asupra operei sus-menționate.

În plus, pentru promovarea unei cereri în constatare, ca de altfel a oricărei cereri de chemare în judecată, reclamanta trebuie să justifice un interes, adică folosul practic pe care îl obține în mod direct prin soluționarea cererii sale de chemare în judecată. Curtea de apel a constatat că reclamanta nu justifică nici un interes în promovarea prezentei cereri întrucât reclamanta nu obține nici un folos practic ca efect al soluționării acesteia. Chiar dacă s-ar stabili că vreuna din pârâte are vreun drept asupra lucrării în litigiu, reclamanta nu ar obține nimic ca urmare a soluționării cererii, ci doar, eventual, ca urmare a unor demersuri ulterioare, amiabile sau litigioase, în raport cu pârâta în favoarea căreia s-ar stabili existența dreptului.

Raportat la a doua cerere, cea prin care se solicită să se constate ”dacă traducerea aparține domeniului public”, Curtea de apel a constatat că o astfel de cerere nu poate fi soluționată în cadrul procesual stabilit de reclamantă. Astfel, toate legislațiile succesive în materie în vigoare începând de la data decesului autorului au stabilit transmiterea drepturilor prin moștenire, iar Legea nr. 8/1996 a stabilit că, în lipsă de moștenitori, exercițiul acestor drepturi va reveni unui organism de gestiune colectivă. Niciuna dintre pârâte nu a pretins că este moștenitoarea autorului traducerii în litigiu. Unele dintre pârâte au pretins că dețin o parte din drepturile patrimoniale de autor în virtutea unor acorduri avute cu autorul, în timpul vieții acestuia.

Prin urmare, chiar dacă aceste pârâte ar dovedi existența unui astfel de acord și că acesta ar fi valabil pe toată perioada de protecție a drepturilor patrimoniale și, prin urmare, opozabil succesorilor autorului, această împrejurare nu ar avea vreo relevanță în ce privește durata drepturilor de protecție a drepturilor patrimoniale, aceasta putând fi stabilită doar în contradictoriu cu persoanele cărora legea le recunoaște vocația de a dobândi exercițiul drepturilor patrimoniale după decesul autorului. Or, reclamanta nu a chemat în judecată aceste persoane.

Chiar dacă s-ar considera că aceasta a doua cerere ar putea fi echivalată cu o cerere prin care reclamanta ar solicita de fapt să se constate că niciuna dintre pârâte nu este titulară a vreunui drept patrimonial asupra traducerii în litigiu, cererea, deși ar putea fi calificată ca o cerere în constatarea inexistenței unui drept al pârâtelor, nu ar fi admisibilă întrucât nu ar fi întrunită condiția interesului reclamantei. Astfel, chiar dacă s-ar stabili că niciuna dintre pârâte nu are vreun drept asupra lucrării în litigiu, reclamanta nu ar obține nici un folos practic ca urmare a soluționării cererii, întrucât inexistența vreunui drept al vreuneia dintre pârâte nu echivalează cu a spune că opera este în domeniul public.

Ca atare, soluționarea cererii nu ar conferi reclamantei posibilitatea să reproducă opera ca și cum aceasta ar fi în domeniul public și nici vreun alt folos practic. Prin urmare, soluționarea cererii în oricare dintre variantele formulate de reclamantă și indiferent de soluția pronunțată nu este de natură să aducă reclamantei, în mod direct, folosul practic urmărit de aceasta, acela de a putea reproduce și distribui lucrarea în litigiu fie prin obținerea acordului titularului acestor drepturi, fie ca urmare a faptului că a expirat termenul de protecție a drepturilor patrimoniale asupra acestei lucrări. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Fundația A. România, pârâta B. și pârâtele G. și D.. Înalta Curte a constatat inadmisibil recursul declarat de reclamanta Fundația A. România, lipsit de interes recursul declarat de pârâta B. și tardiv recursul declarat de pârâtele G. și D. pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Fundația A. România, Înalta Curte a reținut că această parte nu a declarat apel împotriva sentinței prin care a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată, iar, ca urmare a admiterii apelului declarat de către una dintre pârâte, a fost schimbată sentința și respinsă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă. Astfel, fiind exercitat omisso medio, finalitatea acestui recurs nu ar putea fi decât păstrarea soluției primei instanțe, care, în principiu, i-ar fi mai puțin favorabilă reclamantei decât cea pronunțată în apel, unde cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe cale de excepție. De altfel, se poate observa că în recurs reclamanta nu face altceva decât să își modifice obiectul cererii de chemare în judecată, act procesual inadmisibil potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. În consecință, recursul declarat de această parte este inadmisibil. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B., incluzând și motivul de ordine publică invocat la termenul din 21 februarie 2017 al lipsei de interes al formulării apelului de către una dintre pârâte, se reține că prin decizia atacată a fost admis apelul declarat de către pârâta G., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea ca inadmisibilă. Prin sentință cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, că nu s-a dovedit că opera derivată în cauză ar fi în domeniul public și că nu se poate constata calitatea de titular al dreptului de autor față de o persoană care nu are calitatea de parte în prezenta cauză, nefăcându-se dovada că titularul dreptului de autor asupra operei derivate în cauză ar fi cedat drepturile sale vreunuia dintre pârâți.

Instanța de apel a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată reținând, pe de o parte, lipsa folosului practic al reclamantei ca efect al soluționării cererii formulate, iar pe de altă parte, că nu poate fi soluționată în cadrul procesual stabilit de reclamantă cererea formulată, atâta timp cât nu au fost chemați în judecată moștenitorii titularului dreptului de autor asupra operei derivate în cauză. Prin recursul formulat această pârâtă urmărește respingerea apelului și păstrarea soluției de la prima instanță, de respingere ca neîntemeiată a acțiunii. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a formulat o cale de atac sau orice altă formă de exercitare a acțiunii civile.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Recurenta pârâtă ar fi avut interes să formuleze recurs, incluzând și motivul de ordine publică invocat la termenul din 21 februarie 2017 al lipsei de interes al formulării apelului de către una dintre pârâte, dacă în apelul declarat de către unul dintre ceilalți pârâți i s-ar fi produs o situație defavorabilă. Ar fi putut reprezenta o astfel de situație defavorabilă pentru pârât respingerea cererii de chemare în judecată în apel în temeiul unei excepții, în condițiile în care prima instanță respinsese cererea pe fond.

Totuși, se poate observa că, deși în dispozitiv cererea de chemare în judecată apare respinsă ca neîntemeiată, considerentele principale care au dus la pronunțarea soluției au fost legate de o inadmisibilitate a cererii, dedusă din faptul că nu au fost chemați în judecată moștenitorii titularului dreptului de autor asupra operei derivate în cauză. Or, în puterea lucrului judecat intră dispozitivul hotărârii așa cum a fost explicat prin considerente. Astfel, în ipoteza admiterii recursului, cu posibila consecință a respingerii apelului declarat de către un alt pârât, pârâta în cauză nu ar obține nici un folos practic, recursul fiind astfel lipsit de interes.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtele G. și D., se reține că decizia atacată a fost comunicată acestor pârâte la data de 24 noiembrie 2016, iar recursul a fost depus la instanța de apel la data de 22 decembrie 2016. Obiectul litigiului îl constituie stabilirea titularului drepturilor de autor asupra operei derivate constând în traducerea Bibliei, astfel că acestuia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, care nu conține dispoziții speciale legat de căile de atac și termenele de exercitare a acestora. Potrivit art. 301 alin. (1) prima teză C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel, astfel că în speță, ultima zi în care putea fi declarat recursul pentru a fi considerat în termen era 12 decembrie 2016, conform art. 101 alin. (1) și alin. (5) C. proc.

civ. Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. ”neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.” În consecință, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtele G. și D. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Fundația A. România împotriva Deciziei nr. 633A din data de 28 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași decizii. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtele G. și D. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017. Procesat de GGC - LM