ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 755/2017

Decizia nr. 755/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată și precizată la data de 16 februarie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., etc., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Constanța, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea pentru fiecare reclamant a unui ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, și obligarea ambilor pârâți la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor anterior menționate, actualizate cu rata inflației, și la plata dobânzii legale calculate asupra diferențelor salariale, fără cheltuieli de judecată.

În fapt, în motivarea cererii de chemare în judecată, în esență, reclamanții au arătat că modificările legislative survenite în timp cu privire la drepturile salariale au creat discriminări între magistrați aflați în aceeași situație, și că pârâtul a refuzat să pună în aplicare art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, prevedere prin care s-a urmărit tocmai eliminarea inechităților salariale existente între judecătorii, procurorii și personalul asimilat care au trecut într-o nouă tranșă de vechime în funcție/în muncă după data de 1 ianuarie 2011 și cei care au trecut în aceleași tranșe anterior datei de 1 ianuarie 2011. Dispoziția legală menționată se aplică întregului personal plătit din fonduri publice, nu doar personalului din aparatul de lucru al Parlamentului.

În drept, reclamanții au invocat art. 7 alin. (2) din Anexa VI, Cap. VIII din Legea nr. 284/2010, art. 2 lit. h) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, O.G. nr. 13/2011.

Prin Răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 16 februarie 2016, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, solicitând sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției invocate.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 3472 din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 ca inadmisibilă, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că textul legal menționat nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., în nume propriu și ca împuternicit al celorlalți reclamanți, calea de atac vizând exclusiv soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Recurenții-reclamanți critică soluția pronunțată, arătând că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 la situația dedusă judecății, în sensul că nu a reținut legătura dintre textul din ordonanță invocat ca fiind neconstituțional și soluționarea cauzei, deși, dacă nu ar fi existat art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi preluat atribuția de gestionare a bugetului instanțelor judecătorești și astfel, ceilalți ordonatori principali de credite nu ar mai fi avut posibilitatea să refuze aplicarea Legii nr. 71/2015.

În drept, recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele în continuare prezentate.

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Tribunalul Constanța să se constate refuzul nejustificat al acestor autorități de a emite noi ordine de încadrare salarială, începând cu data de 9 aprilie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Prin Răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 16 februarie 2016, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, solicitând sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției invocate.

Prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că textul din ordonanță vizat de excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea demersului judiciar inițiat de reclamanți.

Potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Pornind de la această reglementare a condițiilor cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul, 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, potrivit cărora "termenul prevăzut la art. 136 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se prorogă până la data de 1 ianuarie 2017". Art. 136 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevedea că începând cu 1 ianuarie 2008 atribuțiile Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor vor fi preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, demersul judiciar al reclamanților vizează, astfel cum s-a menționat anterior, refuzul autorităților pârâte de a pune în aplicare prevederile art. 5 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Or, dispozițiile art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 nu pot să se constituie în temei de drept pentru raționamentul juridic al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, având în vedere pretențiile concrete deduse judecății de către reclamanți, petitele cererii de chemare în judecată bazându-se pe cu totul alt text de lege decât cel a cărui neconstituționalitate s-a invocat.

De altfel, recurenții-reclamanți încearcă să motiveze legătura art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 cu soluționarea cauzei, prin prisma unei situații de fapt pur ipotetice, în sensul că, dacă Înalta Curte ar fi devenit ordonator principal de credite pentru toate instanțele, ar fi pus în aplicare dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 71/2015.

Acest raționament este însă lipsit de relevanță juridică, excedând cadrului procesual și limitelor învestirii instanței de judecată, în condițiile în care, dacă, prin absurd, s-ar fi sesizat Curtea Constituțională și s-ar fi declarat neconstituțional art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanții nu ar fi avut niciun beneficiu juridic în soluționarea pe fond a prezentei cauze.

În acest context, concluzia curții de apel în sensul că textul legal vizat de excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea acestei cauze, este întemeiată, în condițiile în care dispozițiile art. 40 din O.U.G. nr. 83/2014 nu constituie temeiul de drept al acțiunii reclamanților, iar instanța de fond a admis în totalitate pretențiile deduse judecății.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., etc. prin reprezentant A. împotriva Sentinței civile nr. 3472 din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2017.

Procesat de GGC - CL