ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 404/2017

Decizia nr. 404/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 octombrie 2013, reclamanții SC A. SA, B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. și E., solicitând anularea parțială a hotărârii D. nr. 500 din 28 august 2013, respectiv în ceea ce privește pct. 4, 6, 7 și 8 din dispozitivul hotărârii.

Prin sentința nr. 2425 din data de 19 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanții SC A. SA, B. și C. în contradictoriu cu pârâții D. și E. și a anulat în parte Hotărârea nr. 500 din 28 august 2013, respectiv în măsura în care sancționează cu amendă contravențională de 1.000 lei pe B., vicepreședinte F. - SC A. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că deși se invocă o neîndeplinire corespunzătoare a sarcinilor de serviciu, faptele imputate în concret pârâtei sunt cele care au condus la cercetarea disciplinară și anume nevalidarea ratingului unui client. Însăși cercetarea disciplinară realizată în cadrul instituției bancare a concluzionat că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea disciplinară a pârâtei. Cu toate acestea și fără să se arate și alte deficiențe în activitatea pârâtei, s-a procedat la solicitarea rapoartelor de activitate zilnice, un tratament aplicat exclusiv pârâtei și de natură a crea un cadru ostil, intimidant și degradant.

A mai reținut prima instanță că norma națională care reglementează prescripția răspunderii contravenționale (pentru depășirea termenului de 6 luni de la data săvârșirii faptei în raport cu data aplicării sancțiunii) se impune a fi înlăturată, respectiv se impune acordarea efectului direct prevederilor Directivei nr. 2000/78 care reclamă aplicarea unei sancțiuni cu caracter efectiv, proporțional și disuasiv.

Împotriva sentinței civile nr. 2425 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel București au formulat recurs reclamanții SC A. SA (preluată ulterior de SC G. SA) și C., criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, următoarele:

- calculul termenului de prescripție pornește de la data modificării fișei postului persoanei reclamante, care ar fi ultima faptă reținută de intimat ca având caracter de hărțuire, și până la data emiterii deciziei contestate, termenul de prescripție de 6 luni s-a împlinit, cu atât mai mult pentru celelalte două fapte reținute de D. care au fost săvârșite cu mult anterior modificării fișei postului.

- încălcarea obligațiilor de serviciu nu poate constitui în nici un caz un criteriu de discriminare, ci reprezintă o conduită a salariatului care atrage dreptul legal al angajatorului de a apela la toate pârghiile prevăzute de lege și normele interne pentru corectarea sau, în ultimă instanță, sancționarea acestui comportament.

- prima instanță a încălcat normele de drept substanțial cuprinse în O.G. nr. 137/2000, C. muncii și normele interne ale angajatorului.

- prin cererea introductivă s-a solicitat anularea hotărârii D., motivându-se în mod expres pe considerentul că a fost determinat în mod greșit criteriul de diferențiere, ca element constitutiv al faptei de hățuire, arătându-se în mod expres că niciuna dintre faptele reținute de intimat nu au avut drept cauză criteriul de boală necontagioasă a salariatului, însă prima instanță nu s-a preocupat în niciun mod de determinarea unui astfel de criteriu și nu a motivat în niciun fel înlăturarea acestor argumente.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- în materia legislației cu privire la respectarea principiului nediscriminării, pentru a putea cataloga o faptă ca fiind faptă de hărțuire, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale unei fapte de discriminare/hărțuire. Astfel, fapta de hărțuire este circumstanțiată ca fiind un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Această sintagmă de „orice comportament” denotă intenția legiuitorului de a cuprinde o arie cât mai largă de comportamente și nu o arie cu caracter restrictiv, astfel încât este permisă reținerea unor calificări diferite în practică, care pot varia de la o situație la alta, circumscrise sub forma unor afirmații exprimate prin gesturi, cuvinte, acte, fapte, acțiuni, etc.

- prin consecințele produse, în sensul discreditării petentei E., prin modificarea atribuțiilor de serviciu, prin reducerea portofoliului, obligarea petentei de a prezenta rapoarte de activitate zilnice, necomunicarea raportului de cercetare disciplinară și crearea unui climat psihosocial negativ, ostil, de intimidare la adresa petentei, fără putință de tăgadă, se poate afirma că, în prezenta speță dedusă judecății, faptele menționate în petiție întrunesc elementele constitutive ale unei hărțuiri care, pe lângă impactul negativ asupra petentei, se constituie un risc major la nivelul întregului compartiment, respectiv al societății.

- reclamanții SC A. SA, B. - vicepreședinte F. și C. - fost director H., susțin în cuprinsul cererii de chemare în judecată a D. faptul că „față de faptul că sesizarea petentei a fost formulată la data de 31 ianuarie 2013, iar decizia contestată a fost emisă la data de 28 august 2013, este evident că termenul de prescriere a răspunderii contravenționale reglementat de art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor era împlinit, iar aplicarea oricărei sancțiuni contravenționale era prescrisă”, însă nu țin cont de Hotărârea Curții Europene de Justiție (Camera a treia) din data de 25 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-81/12, privind interpretarea art. 2 alin. (2) lit. a) alin. 81) și a art. 17 din Directiva nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă care, la punctul 3 din dispozitivul hotărârii, decide următoarele: „Art. 17 din Directiva nr. 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul constatării unei discriminări pe motive de orientare sexuală, în sensul acestei directive, nu este posibil să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuție în litigiul principal, atunci când o asemenea constatare intervine după expirarea unui termen de prescripție de 6 luni de la data săvârșirii faptei dacă, în temeiul aceleiași reglementări, o asemenea discriminare nu este sancționată în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv. Instanța de trimitere are sarcina să aprecieze dacă aceasta este situația reglementării în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.”

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 04 martie 2016, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din 09 iunie 2016, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune îndreptată împotriva D. și a pârâtei E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Hotărârii D. nr. 500 din 28 august 2013, respectiv în ceea ce privește pct. 4, 6, 7 și 8 din dispozitivul hotărârii.

Prima instanță a admis în parte cererea și a anulat în parte Hotărârea nr. 500 din 28 august 2013, respectiv în măsura în care sancționează cu amendă contravențională de 1.000 lei pe B., vicepreședintele F., SC A. SA.

Reclamanții SC A. SA (preluată ulterior de SC G. SA) și C. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488

alin. (1)

pct. 6

C. proc. civ.

se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b)

C. proc. civ.

, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, astfel încât motivul invocat nu este incident. Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, instanța de fond aplicând în mod corect dispozițiile legale. Astfel,

prin Hotărârea nr. 500 din 28 august 2013, D. a soluționat sesizarea formulată de pârâta E. cu privire la fapte de discriminare și hărțuire săvârșite de reclamanții din prezenta cauză. D. a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu cu privire la înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anteriore discriminării, arătând că doar instanțele de judecată au o astfel de competență, a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu privind fapta de hărțuire sexuală (sancționată de C. pen.), competența revenind organelor de cercetare penală, a respins excepția lipsei calității procesule pasive a SC A. SA și a lui B., iar pe fond a stabilit că modificarea atribuțiilor de serviciu prin reducerea portofoliului lui E. și obligarea acesteia de a prezenta rapoarte de activitate zilnice, ca și necomunicarea raportului de cercetare disciplinară, reprezintă fapte de hărțuire conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, în raport de care a aplicat, în temeiul art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, amendă contravențională în valoare de 2.000 lei lui SC A. SA și câte o amendă contravențională de 1.000 lei față de C., director H. și B., vicepreședinte F. în cadrul SC A. SA. De asemenea, a stabilit că neacordarea unei creșteri salariale pentru petentă nu reprezintă faptă de discriminare.

În fapt, atât D. cât și prima instanță au reținut că după primul concediu medical

al intimatei-pârâte derulat în luna mai 2012, s-a instalat o situație conflictuală între aceasta și șeful direcției, pe motivul neîndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către aceasta. Deși se invocă o astfel de îndeplinire necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu, faptele imputate în concret sunt cele care au condus la cercetarea disciplinară și anume nevalidarea ratingului unui client. Însăși cercetarea disciplinară realizată în cadrul instituției bancare a concluzionat că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea disciplinară a pârâtei. Cu toate acestea și fără să se arate și alte deficiențe în activitatea pârâtei, s-a procedat la solicitarea rapoartelor de activitate zilnice, un tratament aplicat exclusiv pârâtei și de natură a crea un cadru ostil, intimidant și degradant. La acesta a contribuit și necomunicarea rezultatului cercetării disciplinare.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertățile fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Actul normativ mai arată că, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare (art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: „(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.”

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte constată că pentru a lămuri dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive (latura materială și componenta subiectivă) ale contravenției pentru care au fost sancționați recurenții se impune a analiza condițiile legale menționate mai sus în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

- Existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile). Această condiție este îndeplinită în cazul intimatei pârâte prin faptul că i-au fost solicitate rapoarte zilnice de activitate și nu i-a fost comunicat rezultatul cercetării disciplinare ce a fost desfășurată cu privire la activitatea sa.

- Existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, tratamentul discriminatoriu aplicat intimatei pârâte a pornit de la concediul medical pe care aceasta l-a efectuat în luna mai 2012, caz în care, după cum și D. a reținut devine incident criteriul bolii cronice necontagioase. În recurs se arată că „deși nu-i sunt imputabile, absențele prelungite și repetate din motive medicale au perturbat activitatea compartimentului în care lucra petenta (…).

Însă, legiuitorul nu a limitat aceste criterii întrucât sintagma „sau orice alt criteriu” oferă posibilitatea reținerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârșirea formei de discriminare denumită ca hărțuire.

În aceste condiții, plecând de la faptul că alți colegi au preluat din activitatea intimatei pârâte sau că nu a fost validat ratingul unui client, s-a ajuns la crearea unui cadru intimidant, ostil și degradant la locul de muncă. Chiar și necomunicarea rezultatului cercetării disciplinare exercitate a fost de natură să ducă la o stare de presiune și incertitudine cu privire la raporturile de serviciu.

- Tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (…) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Or, după cum s-a arătat, prestarea activității într-un mediu intimidant și ostil este de natură să afecteze dreptul persoanei de a desfășura munca în condiții echitabile și satisfăcătoare.

- Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare.

La fel ca judecătorul fondului și Înalta Curte consideră că

prevederile regulamentului intern invocate prin cererea introductivă ca un argument în sensul că pârâta ar fi trebuit să anticipeze că nu mai poate fi sancționată disciplinar datorită trecerii termenului de 30 de zile în care ar fi trebuit trimisă decizia de sancționare nu sunt relevante cât privește reținerea faptei de hărțuire. Nici împrejurarea că membrii comisiei de cercetare disciplinară nu au ajuns la un consens în privința vinovăției persoanei cercetate nu este relevantă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă : „Statele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate conform prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării acestora. Sancțiunile astfel prevăzute care pot consta în despăgubirea victimei, trebuie să fie efective, proporționale și disuasive”. Prin Hotărârea din data de 25 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-81/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că “art. 17 din Directiva nr. 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul constatării unei discriminări pe motive de orientare sexuală, în sensul acestei directive, nu este posibil să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuție în litigiul principal, atunci când o asemenea constatare intervine după expirarea unui termen de prescripție de șase luni de la data săvârșirii faptei dacă, în temeiul aceleiași reglementări, o asemenea discriminare nu este sancționată în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv. Instanța de trimitere are sarcina să aprecieze dacă aceasta este situația reglementării în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta”. Așa fiind, în mod corect prima instanță a reținut că aplicarea prescripției răspunderii contravenționale reglementată de norma națională generală și în privința faptelor de discriminare sau hărțuire nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene care reclamă sancționarea unor astfel de fapte prin sancțiuni cu caracter efectiv, proporțional și disuasiv.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC G. SA (continuatoarea SC A. SA) și C. împotriva sentinței civile nr. 2425 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC G. SA (continuatoarea SC A. SA) și C. împotriva sentinței civile nr. 2425 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2017.