ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2017

Decizia nr. 578/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 03 decembrie 2015, reclamanții A. și B. au solicitat:

Prin sentința nr. 401 din 04 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:

Reclamanții au notificat, în baza Legii nr. 18/1991, Primăria Moldova Nouă în vederea restituirii în natură sau în echivalent a terenului agricol în suprafață de 46.476 mp, situat în Moldova Nouă, pe fosta Vale a Boșneagului, în județul Vâlcea.

În baza sentinței civile nr. 73/2008 pronunțate de Judecătoria Moldova Nouă, rămasă irevocabilă, au fost emise de către E., Titlul de despăgubire nr. 9586/FF din 01 octombrie 2009 și Titlul de conversie nr. 1292/13-11, reprezentând titlurile de despăgubire în cuantum cumulat de 1.767.500 lei, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate.

S-a constatat că titlul de despăgubire a fost convertit, în favoarea reclamanților, într-un număr de 1.767.500 de acțiuni la D., atribuite la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Reclamanții au înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate toate cele 1.767.500 de acțiuni deținute la D., la o cotație de 0,2 lei/acțiune, fiind obținută în acest sens suma de 353.000 lei.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., dispoziții care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Textul art. 1357 alin. (1) C. civ. stabilește că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală conform prevederilor C. civ. trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiții și anume să existe un prejudiciu, să fi fost săvârșită o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și să existe vinovăția sub forma intenției sau culpei.

Tribunalul a reținut că nu sunt întrunite aceste condiții pentru a putea fi angajat acest tip de răspundere civilă, astfel că nu s-a făcut dovada săvârșirii unei fapte ilicite, cu vinovăție, de către pârât și care să fi cauzat prejudiciul suferit de reclamanți în urma înstrăinării pe piața de capital nereglementată a acțiunilor ce le fuseseră atribuite în baza hotărârii judecătorești irevocabile, sub acest aspect neputând fi asimilată unei fapte ilicite comise de pârât pretinsa tergiversare în mod abuziv în ceea ce privește listarea la Bursă a D.

Pe de altă parte, se are în vedere și faptul că înstrăinarea acțiunilor de către reclamanți pe piața nereglementată, la cotația respectivă, s-a realizat ca urmare a voinței acestora ce a fost exprimată la momentul semnării cererii de cesiune, ocazie cu care cedenții și-au asumat toate consecințele care decurgeau din această operațiune liber consimțită de părțile contractante.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 613/A din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

Contrar susținerilor apelanților, acordarea despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 9586/FF emisă de E. la data de 01 octombrie 2009 prin conversia acestora în acțiuni la D., în condițiile Deciziei nr. 1292 din 13 noiembrie 2009, valorând titlu de conversie, emisă de E., în condițiile Legii nr. 247/2005, s-a făcut tocmai pentru că Statul Român nu a legiferat acordarea despăgubirilor prin echivalent sub forma unei plăți în numerar, o asemenea soluție fiind imposibilă prin raportare la limitele resurselor publice ce pot fi alocate măsurilor reparatorii pentru nedreptățile trecute ale regimului comunist și prin raportare la amploarea foarte mare a despăgubirilor globale datorate.

Stabilind un mecanism de acordare a despăgubirilor prin conversia sumei nominale stabilite cu titlu de despăgubire în acțiuni la D., legea nu a garantat și nici nu putea garanta un anumit cuantum al despăgubirii efective, astfel cum pretind reclamanții, întrucât contravine legilor obiective, economice ale pieței ca emitentul unei valori mobiliare să garanteze o valoare minimă a acesteia, de vreme ce acțiunile se tranzacționează pe o piață liberă, prețul lor fiind rezultatul raportului dintre cerere și ofertă.

Ori, apelanții-reclamanți solicită instanței să creeze o lege terță, prin care să se instituie pe cale jurisprudențială o veritabilă garanție a valorii cel puțin celei nominale a acțiunilor la D., sub forma unei plăți complementare în numerar, soluție care excede în mod limpede prevederilor Legii nr. 247/2005 și, ca atare, nu poate fi primită, de vreme ce instanța trebuie să aplice legea, iar nu să instituie soluții cu valoare normativă contrare acesteia, substituindu-se legiuitorului (art. 1 alin. (4) din Constituție).

Curtea de apel a reținut ca fiind nefondate și criticile întemeiate pe existența unui pretins bun, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că o creanță, pentru a fi socotită bun în sensul acestei norme, trebuie să fie recunoscută de legea națională ori cel puțin de o jurisprudență constantă (Hotărârea Marii Camere în cauza Kopecky c. Slovaciei), ceea ce în mod vădit nu este cazul de față, în care nicio dispoziție legală și nici jurisprudența nu recunosc o garanție de natura celei solicitate de apelanții-reclamanți.

De altfel, o astfel de garanție ar implica în mod logic și obligația restituirii excedentului eventual obținut prin vânzarea liberă a acțiunilor la un preț superior valorii de emisiune (nominale), ori o astfel de obligație nu există, în mod evident, de unde rezultă foarte clar că, acordând despăgubiri sub forma acțiunilor, nu există o răspundere ulterioară a statului, nici delictuală nici de altă natură, privind obținerea unui preț minim, această chestiune fiind lăsată la îndemâna mecanismelor pieței și la aprecierea persoanei îndreptățite. De asemenea, constituie doar o estimare subiectivă, lipsită de consecințe juridice, aprecierea că valoarea maximă pe acțiune listată la bursă până în prezent (0,75 lei) nu ar putea fi depășită.

Ca atare, a arătat instanța de apel, sunt vădit inaplicabile cauzei, inclusiv ratione temporis, toate textele C. civ. din 2009 referitoare la liberarea debitorului, având în vedere că în cauză au preeminență textele legii speciale.

Totodată, a arătat instanța de apel, trebuie subliniat faptul că a fost alegerea apelanților-reclamanți înșiși să vândă acțiunile la un anumit moment dat, la care prețul obținut pe piața liberă a fost inferior valorii nominale. În cauză nu există nicio discriminare între creditorii unei creanțe stabilite în temeiul dreptului comun (C. civ. anterior ori cel actual) și creditorii creanțelor recunoscute prin Legea nr. 247/2005 (discriminarea ar consta, în percepția apelanților, în nerealizarea integrală a creanței, în cazul ultimilor, dacă valoarea acțiunilor acordate nu ar echivala cu despăgubirea stabilită nominal, spre deosebire de dreptul comun, în care creditorul are dreptul la realizarea integrală a creanței și la daune interese, v. art. 1073, 1077 C. civ. 1864 și textele corespunzătoare ale art. 1516, 1531 N.C.C.), întrucât situațiile sunt obiectiv diferite, tratamentul legislativ aplicabil creditorilor creanțelor recunoscute de stat, doar în limitele și condițiile legii speciale, având ca obiect despăgubirile pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și care nu pot fi restituite în natură fiind unul justificat de obiectivul legitim al acordării unei despăgubiri rezonabile, evitând totodată o povară bugetară excesivă suportată de generațiile prezente pentru acoperirea unor prejudicii cauzate de un regim politic abuziv și totalitar, în trecut.

În plus, a reținut instanța de apel, deși sentința tribunalului este sumar motivată, prima instanță a judecat în fond, motiv pentru care cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare, condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nefiind îndeplinite. Apelul fiind devolutiv, carențele motivării sentinței au fost complinite prin prezenta decizie, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor O fiind astfel respectate, iar motivarea completată în apel răspunde și exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 613/A din 21 septembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.

Recurenții, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

De asemenea, recurenții arată că înțeleg să invoce dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21 și 44 din Constituție, dispozițiile art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 si 1101 din V.C.C., dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., dispozițiile art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din noul C. civ., dispozițiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 8 și 498 C. proc. civ., precum și textele Consiliului Europei.

În cuprinsul motivelor de recurs se arată faptul că instanța de apel a interpretat greșit, în mod voit, actul juridic dedus judecații, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

În primul rând, arată recurenții, trebuie constatat faptul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum de 1.767.500 lei emise de către Guvernul României prin F. în favoarea subsemnaților recurenți : „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".

În al doilea rând, instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în concluziile scrise.

Cât privește susținerile instanței de apel, în sensul că în speță nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale, recurenții apreciază că este evident că există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc menționați în cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum si dispozițiile art. 12 alin. (2) din același titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor D. să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune, pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.

Inițierea, conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale SC G. SA și SC H. SA și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat, în opinia recurenților, la modul cel mai profund prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului D., care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor două companii energetice naționale).

Recurenții mai arată faptul că, deși instanța de apel a conchis cum că reclamanții nu au, în temeiul dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vreun recurs în convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în M. Of. nr 830 din 5 decembrie 2007). Ca atare, instanța de fond ar fi trebuit să aplice cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanța garantată să fie înlăturată.

Susținerile instanței de apel, în sensul că, deși listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani, iar acțiunile D. au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce în opinia instanței de apel s-ar încadra în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, acestea nu sunt imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă, sfidează de-a dreptul evidența realității.

Recurenții apreciază că Statul român s-a aflat într-o vădită culpă întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani și a stabilit, în mod unilateral și eminamente artificial, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului D. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului D.

Creanța reclamanților garantată asupra statului este, ope legis, în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 1.767.500 lei. Interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate conduce la o concluzie contrară.

Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați, în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către C. - acționarul majoritar inițial al D., a legislației în materie - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea D. la bursă, acest deziderat legitim al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

Astfel, prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor D. - înainte ori după listarea D. la bursă), s-ar vătăma la modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, așa cum se arata și în cauza Ștefănică și alții împotriva României, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 177 din 14 martie 2011.

Recurenții arată faptul că raționamentul logico-juridic prezentat de instanța de apel, prin care acesta argumentează că dacă reclamanții au fost nemulțumiți de modalitatea în care le-au fost acordate acțiunile ori de nelistarea D. la bursă, atunci când le-au fost atribuite acțiunile (cu consecința imposibilității valorificării acțiunilor), în această situație ar fi fost indicat să deschidă o acțiune în contencios administrativ, în baza Legii nr. 554/2004, împotriva E., care de altfel nu avea nicio atribuție legală în ceea ce privește efectuarea operațiunilor premergătoare listării D. și nici nu se afla la conducerea D., în calitate de acționar majoritar, denotă cel puțin o interpretare voit eronată și tendențioasă a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, interpretare prin care, practic, s-a dorit crearea unei realități juridico - factuale fictive, total paralele în raport de realitatea empirică obiectivă.

În concluzie, recurenții apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale cu privire la Statul Român, care a întârziat listarea la bursă a D., nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate in portofoliul D., la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Altfel spus, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 187 alin. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007).

Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune.

În măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, recurenții nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat însă, prin admiterea acestei acțiuni, este prejudiciul ce a fost cauzat reclamanților, întrucât nu au beneficiat de o garantare reală a creanței și au intrat vădit dezavantajați în jocul bursier.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, reclamanții au solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală întrucât la data tranzacționării acțiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naționalizat în acțiuni la D.

Recurenții au susținut că statul a încălcat, în cazul lor, prin convertirea acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu/acțiune) principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv și principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a D..

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale, recurenții au invocat încălcarea

dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, (titlul de despăgubire „.încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate").

Potrivit art.

3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005, în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de E., în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de D. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Raportat la pretențiile recurenților, nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea acestora nu privește

titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În ceea ce privește modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni,

la valoarea nominală (1 leu/acțiune), recurenții aveau posibilitatea, așa cum se menționează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanța de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri puteau invoca eventuala nerespectare a principiilor Curții Europene a Drepturilor Omului prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.

Atâta timp cât nu a fost urmată această procedură specială, nu se mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acțiuni la valoarea de 1 leu/acțiune.

Or,

recurenții nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Cum însă valoarea acțiunilor la D. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurenților care, devenind acționari, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurenții nu ar obține plata integrală a creanței, Înalta Curte reține că reclamanții sunt deținătorii acțiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceștia o vor încasa efectiv, dacă vor decide să vândă acțiunile.

Astfel, recurenții-reclamanți, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor

care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor D.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Înalta Curte reține că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, începând cu 29 iunie 2007, menționează, în mod expres, modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă (art. 18

7

și urm.).

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de D. (art. 18

1

alin. (4) din același titlu menționat anterior), s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei, reclamanților li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Cu referire la discriminarea la care au fost supuși ca urmare a împrejurării că nu au obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți sunt deținătorii acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceștia o vor încasa efectiv, dacă vor decide să vândă acțiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispozițiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de E. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de E.

Or, recurenții-reclamanți nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 613/A din 21 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 613/A din 21 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2017.