ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2017

Decizia nr. 577/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22 iulie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 3.865.614,46 lei și la plata dobânzii legale aferente sumei.

Prin sentința nr. 1533 din 14 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție.

Prin Decizia nr. 536/A din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

În primul rând, curtea de apel a arătat că se pune problema dacă instanța de judecată care va soluționa prezentul litigiu este obligată să respecte statuările (cu incidență în cauză) ale instanțelor ce au soluționat irevocabil dosarul finalizat prin emiterea titlului executoriu exhibat de apelant.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, depășind o lacună de reglementare anterioară, noul C. proc. civ. a admis de această dată, în mod expres, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este pe lângă dispozitivul ce cuprinde soluția, dispozitivul fiind cel care se execută, și considerentele hotărârii în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el.

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

În virtutea tuturor acestor argumente, precum și a celor de ordin convențional, instanța de apel a apreciat că răspunsul la întrebarea formulată - vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul de pretenții, a rezultatului problemelor de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, instanța a constatat că argumentele expuse în cadrul sentinței nr. 9230 din 09 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2010, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 6680 din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția VII-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect obligarea la plata drepturilor salariale, beneficiază de puterea de lucru judecat în prezenta cauză, în condițiile în care părțile procesuale prezente au fost părți (intimata pârâtă prin autorii săi) și în procesul menționat.

Așadar, în litigiul anterior, s-a statuat asupra împrejurării că, pe de o parte, raportul juridic obligațional dintre părțile procesuale codebitoare prezente nu are caracter solidar, iar pe de altă parte, că apelantul reclamant este ordonator principal de credite și organ administrativ ierarhic superior în raport cu intimata.

Din perspectiva rezultatelor problemelor de drept dezlegate judiciar irevocabil anterior, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că sunt nefondate criticile apelantului-reclamant aferente incidenței, în litigiul pendinte, a prevederilor invocate ale art. 1456 N.C.C. (corespondent al art. 1053 C. civ. 1865 incident în realitate, cauzei) referitoare la dreptul de regres al codebitorului solidar ce a plătit integral datoria către creditor.

Pe de altă parte, întrucât apelantul reclamant este ordonator principal de credite și organ administrativ ierarhic superior în raport cu intimata, se observă că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice (în forma la data introducerii prezentei acțiuni de chemare în judecată), „Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii”.

Așadar, în descrierea raportului juridic existent între codebitorii prezenți, instanța de dreptul muncii, prin considerentele sale expuse, s-a circumscris principiilor care guvernează finanțele publice (acesta fiind motivul reformării dispoziției instanței de fond de litigii de muncă, de obligare în solidar a pârâților), titlul executoriu (cauza cererii prezente de chemare în judecată) neinstituind - cum în mod eronat consideră apelantul - o obligație de plată cu pluralitate de debitori solidară (fapt care i-ar fi permis într-adevăr, apelantului, exercitarea regresului după plata efectuată).

Or, mecanismul juridico-financiar de plată reglementat de domeniul finanțelor publice, este potrivit normei juridice citate, în sensul că ordonatorul inferior de credite trebuie să solicite ordonatorului principal de credite, repartiția/alocarea sumelor necesare plății debitului (ceea ce în cauză, intimata pârâtă a și realizat, fără succes însă, potrivit dovezilor existente la dosar).

În situația în care însă, aceste sume nu au fost repartizate ordonatorilor inferiori în cadrul exercițiului financiar, de către ordonatorul principal, dar au fost plătite de către chiar acest ordonator principal (cazul pendinte), deci de către instituția publică sursă a fondurilor (în raporturile cu autoritățile subordonate), rezultă că devine, în continuare, lipsită de fundament juridico-financiar solicitarea de obligare a autorității dependente financiar la restituirea (măcar parțială) către autoritatea coordonatoare, emitentă a fondurilor, a sumei plătite.

Reținând și faptul că aserțiunile din motivele de apel relative modului în care statul a impus prin dispoziții normative eșalonarea plății sumelor rezultate din hotărâri judecătorești sunt lipsite de relevanță, în contextul în care plata reprezintă un act juridic epuizat în prezenta cauză, curtea de apel, pentru ansamblul acestor considerente, a respins, ca nefondat, apelul promovat, hotărârea primei instanțe de judecată fiind legală și temeinică.

Împotriva Deciziei nr. 536/A din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A.

Intimata B. a depus întâmpinare, prin care s-a invocat excepția inadmisibilității recursului, în sensul că în cuprinsul cererii de recurs se solicită sume ce nu au făcut obiectul sesizării instanței de fond, sume consemnate în alte dosare de executare silită, schimbându-se, astfel, cauza pricinii în recurs. În subsidiar, în măsura în care excepția invocată va fi respinsă, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală a hotărârii Curții de Apel București.

Recurentul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurentul solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 3.983.335,97 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând sume plătite în anul 2012, în calitate de debitor solidar, pe bază de hotărâri judecătorești, în cadrul dosarului de executare silită B.E.J., C.; obligarea la plata sumei de 1.798.350 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând contravaloarea contribuțiilor sociale plătite de A., aferente debitelor executate în anul 2012 în cadrul dosarelor de executare; obligarea la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate la pct. 1 și pct. 2.

Recurentul arată faptul că hotărârea primei instanțe a fost menținută de către instanța de apel, care a respins apelul reclamantului, ca nefondat, fără să facă o analiză atentă a argumentelor invocate.

Astfel, recurentul arată că a întreprins demersuri pentru alocarea de sume în buget și, luând în considerare legislația în vigoare, nu și-a asumat riscul de a achita în integralitate sumele ce fac obiectul litigiului.

Deși a solicitat suplimentarea bugetului pentru a se putea efectua plata sumelor aferente sentinței civile nr. 9230 din 09 decembrie 2010, prin O.U.G. nr. 96/2011 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2011 nu au fost alocate sumele solicitate de recurent prin adresa sus menționată.

Nici prin Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat pe anul 2012 nu au fost alocate sume pentru plata sumelor rezultate din titluri executorii. Astfel de sume nu fost alocate întrucât D. a impus limite de cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 28 lit. b)

1

din Legea nr. 500/2002.

Astfel, în condițiile în care în perioada 2011-2012, prin legile bugetare aprobate de Parlament, nu au fost incluse și sumele reprezentând drepturi de natură salarială necesare executării titlurilor executorii, ministerul nu a dispus de fonduri bugetare care să fie alocate instituției din subordine pentru achitarea drepturilor salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul E.

Titlul executoriu a prevăzut plata în solidar de către A., F. și G. (în prezent B.).

Mai mult, drepturile bănești aferente titlului executoriu și plătite de A. reprezintă drepturi salariate ce izvorăsc dintr-un raport de muncă derulat între E. (în prezent B.) și angajații săi, drepturi ce constituie o obligație a angajatorului și în niciun un caz a unei alte persoane juridice. Sumele care au făcut obiectul sentinței civile nr. 9230 din 09 decembrie 2010 și care au fost plătite de minister au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul E. și în contractele individuale de muncă încheiate la nivelul aceleiași instituții.

Obligația de plată ce decurge din raportul de muncă revine în integralitate angajatorului, în baza contractului colectiv de muncă și a contractelor individuale de muncă, ministerul fiind obligat la plată numai în considerarea calității sale de ordonator principal de credite, astfel justificându-se regresul ministerului pentru suma plătită debitorilor.

În concluzie, recurentul solicită să se constate că cererea de chemare în judecată este întemeiată și legală, A., în calitate de debitor solidar, având drept de regres împotriva B. (care este succesoarea E., respectiv a F. și G.), instituție cu care creditorii au avut raporturi de muncă, nefiind necesară dovedirea unei fapte ilicite în sarcina acesteia în procedura de aplicare a hotărârii judecătorești, astfel cum a reținut instanța de fond.

Mai mult, prin O.U.G. nr. 40 din 28 iunie 2016 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, B., organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, a trecut din subordinea A. în subordinea Guvernului și coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria primului ministrul (art. 6 din O.U.G. nr. 40/2016).

Înalta Curte, fiind învestită cu soluționarea recursului, constată următoarele:

Cu caracter prealabil, în ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de intimata B., în sensul că în cuprinsul cererii de recurs se solicită sume ce nu au făcut obiectul sesizării instanței de fond, sume consemnate în alte dosare de executare silită, schimbându-se, astfel, cauza pricinii în recurs, se reține faptul că reprezentantul recurentului-reclamant a precizat, în concluziile orale susținute în fața instanței de recurs, că este vorba despre o simplă eroare materială, recurentul înțelegând să se judece pentru sumele menționate în cererea de chemare în judecată și care vizează executarea silită din dosarul de executare al B.E.J., C.

Prin urmare, instanța de recurs a luat act de această precizare, în sensul că este vorba despre o eroare materială, excepția inadmisibilității căii de atac apărând, astfel, ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește calea de atac declarată de reclamant, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nul, având în vedere următoarele considerente:

Sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurent în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul cererii de recurs și în concluziile orale susținute în fața instanței de reprezentantul recurentului, analizând cererea de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de nelegalitate menționat.

Deși recurentul menționează că face referire la aspecte de nelegalitate, criticile formulate nu sunt dezvoltate în raport de cele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată.

În esență, recurentul arată faptul că hotărârea primei instanțe a fost menținută de către instanța de apel, care a respins apelul reclamantului, ca nefondat, fără să facă o analiză atentă a argumentelor invocate.

Astfel în motivarea recursului nu se invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, recurentul făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de apel, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la respingerea acțiunii.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecată, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Or, obiectul recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul instanței de apel, în soluționarea acestei căi de atac, astfel încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări.

În concluzie, cum aspectele invocate de recurent nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 536/A din 13 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2017.