ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 5/2018

Tribunalul Covasna - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din data de 15 iunie 2017, în Dosarul nr. 161/248/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Întorsura Buzăului cu nr. 161/248/2014, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții persoane fizice și statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună intabularea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra imobilului situat în comuna Sita Buzăului, județul Covasna, compus din teren intravilan și anexe gospodărești.

Acțiunea având ca obiect, în esență, constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1846-1851 și art. 1890 din Codul civil de la 1864, art. 20 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 7/1996) și art. 1.050-1.051 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentința civilă nr. 201 din 27 iulie 2016 a Judecătoriei Întorsura Buzăului s-a admis acțiunea, constatându-se, în esență, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilului în litigiu și s-a dispus intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, unul dintre motivele de apel vizând faptul că o parte dintre proprietarii tabulari a decedat, iar în cauză nu au fost efectuate demersuri pentru identificarea moștenitorilor acestora.

Învestit cu soluționarea apelului, Tribunalul Covasna a reținut că, în speță, acțiunea vizând uzucapiunea a fost formulată în contradictoriu cu proprietarii tabulari ai imobilului sau cu moștenitorii acestora raportat la temeiul de drept și data începerii posesiei (în caz contrar, neregăsindu-se coparticiparea procesuală pasivă obligatorie), iar o parte dintre proprietarii tabulari chemați în judecată ar trebui să aibă o vârstă imposibil de atins din punct de vedere biologic, aspect invocat în mod expres de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că analizarea acestei critici presupune lămurirea problemei de drept mai sus enunțate.

Prin Încheierea de sesizare din data de 15 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 161/248/2014, Tribunalul Covasna - Secția civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanța de trimitere a arătat că se impune a se stabili în cauză dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 103 din Codul civil, într-o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se reține ca fapt cunoscut că pârâtul ar fi trebuit să aibă la data înregistrării cererii o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, instanța poate reține, pe baza unei prezumții judiciare, că acesta este decedat, cu alte cuvinte că este imposibil din punct de vedere biologic să fie în viață.

Totodată, se impune a se stabili dacă, în interpretarea art. 53 din Codul civil coroborat cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, într-o astfel de acțiune, instanța poate înlătura, pe baza faptului probat că pârâtul avea la data înregistrării acțiunii o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, prezumția legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, în contextul în care nu există înscrisuri cu privire la deces și nu pot fi reținute ipotezele enumerate de art. 103 lit. a) -d) din Codul civil.

Relativ la cele două prezumții, cea judiciară, dedusă de instanță, în sensul că este imposibil din punct de vedere biologic ca pârâtul să fie în viață, și cea legală, prevăzută de art. 53 din Codul civil, potrivit căreia se prezumă că persoana este socotită a fi în viață în lipsa unei hotărâri declarative de moarte, se pune în cauză problema raportului dintre acestea, în sensul de a se stabili care dintre cele două primează, relevanța vizând cadrul procesual dedus judecății cu incidență directă asupra posibilității efective a persoanei interesate de a invoca în justiție dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Ca atare, este necesar a se lămuri dacă instanța poate reține capacitatea procesuală de folosință a pârâtului strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordând nicio relevanță juridică faptului că din probe (înscrierile de carte funciară) rezultă că acesta ar fi trebuit să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic.

Chestiunea de drept are incidență asupra fondului pricinii în condițiile în care modul de stabilire a cadrului procesual, în funcție de soluția dată asupra acestei probleme de drept, vizează posibilitatea reglementării efective a situației juridice a imobilelor aparținând unor proprietari tabulari înscriși în cartea funciară la începutul secolului XX și stăpânite timp de mai multe decenii de terțe persoane.

Problema de drept enunțată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din situația dosarelor/sesizărilor prealabile în materie civilă, evidențiate pe portalul instanței supreme.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data sesizării.

Apelantul-pârât statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că dispozițiile art. 53 din Codul civil sunt clare, în sensul că moartea unei persoane, în lipsa unui certificat de deces, poate fi constatată numai printr-o hotărâre judecătorească, iar în lipsa acesteia persoana este prezumată a fi în viață, dispozițiile art. 53 din Codul civil reglementând o prezumție absolută.

Intimata-reclamantă nu a formulat un punct de vedere cu privire la problemele de drept invocate de instanță din oficiu și puse în discuția părților.

Intimații-pârâți cu domiciliul necunoscut, prin curatorul desemnat din oficiu de instanță, au arătat că, în ceea ce privește prezumarea decesului proprietarilor tabulari, potrivit art. 53 din Codul civil, cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Astfel, decesul unei persoane nu poate fi prezumat, acesta fie este constatat prin act de deces, fie pe cale judecătorească la cererea unei persoane interesate. În lipsa acestora, instanța de judecată nu poate prezuma decesul, chiar dacă biologic există imposibilitatea ca o persoană să mai fie în viață.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. Intimata- reclamantă, personal, a depus note scrise prin care a învederat că a luat cunoștință de conținutul raportului și că își menține toate susținerile și apărările formulate în fața instanței de judecată.

În opinia completului de judecată al Tribunalului Covasna - Secția civilă nu poate fi ignorat faptul evident că persoana chemată în judecată, în calitate de pârât, nu poate fi în viață din punct de vedere biologic, față de vârsta care rezultă din înscrierile în cartea funciară, operând prezumția judiciară potrivit căreia aceasta este decedată, prezumție ce reprezintă dovada contrară aptă să răstoarne prezumția legală conform căreia, în lipsa unei hotărâri declarative de moarte, rezultă că persoana trăiește. Prin urmare, prezumția judiciară primează celei legale.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, majoritatea instanțelor naționale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Au fost identificate hotărâri judecătorești relevante la nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel Timișoara și al Curții de Apel Brașov.

Opiniile au fost divergente, fie că se aplică, în mod prioritar, o prezumție judiciară, de lipsă a capacității de folosință, atunci când persoana chemată în judecată nu poate, din cauza vârstei înaintate, să fie considerată în viață, fie se aplică, fără distincție în funcție de presupusa vârstă, prezumția dedusă din dispozițiile art. 53 din Codul civil, a existenței capacității de folosință, atunci când nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă sau un certificat de constatare a decesului.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.988/C/3373/III-5/2017 din 21 septembrie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă la nivelul Curții Constituționale cu privire la chestiunea ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții ale acestei proceduri, respectiv:

Așadar, din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ.

În doctrină și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, ele au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, adică să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit competenței sale, și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.

Astfel, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a tribunalului învestit în ultimă instanță, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.

Condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării este îndeplinită însă doar formal, întrucât, deși sediul materiei la care se face trimitere se regăsește în noile prevederi ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în mod asemănător erau reglementate instituția prezumției judiciare și a celei legale în vechile norme (art. 1199-1203 din Codul civil de la 1864, art. 6, art. 7, art. 22, art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificările și completările ulterioare).

De asemenea, o altă cerință de admisibilitate a sesizării (care ține de calitatea acesteia), deși nu este expressis verbis prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind implicită însă mecanismului de unificare a jurisprudenței, este aceea referitoare la caracterul real și serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin solicitarea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant, în jurisprudența dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate, că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății

În cazul supus prezentei analize, se reține că obiectul principal al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este acela dacă, în acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se stabilește ca fapt cunoscut că pârâtul ar trebui să aibă, la data sesizării, o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, judecătorul poate să rețină, pe baza prezumției judiciare, că este imposibil din punct de vedere biologic ca acesta să fie în viață și, deci, pe baza faptului probat că pârâtul are această vârstă, judecătorul poate să înlăture prezumția legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. În strânsă legătură și decurgând din aceasta sunt și celelalte întrebări referitoare la raportul dintre prezumția judiciară și cea legală, precum și la posibilitatea instanței de a reține capacitatea procesuală de folosință strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordându-se nicio relevanță juridică faptului că din probe rezultă că persoana ar trebui să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic.

În speță, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, astfel încât sensul acestor reglementări, în vederea soluționării cererii, impune analiza de conținut a prevederilor vizate.

Potrivit art. 328 din Codul de procedură civilă: " (1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 329 din același cod: "În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Prin art. 53 din Codul civil se stabilește că: "Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă", iar art. 103 din același cod stabilește că:

Din conținutul normelor legale sus-menționate rezultă că, în cauza de față, este vorba despre relaționarea unor prevederi legale și realizarea unui raționament judiciar, prin aplicarea dispozițiilor legale în raport cu o anumită situație de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

De altfel, din însuși actul de sesizare rezultă că, în speță, este vorba despre realizarea unui raționament judiciar prin aplicarea sistematică a textelor de lege enumerate în raport cu scopul și conținutul efectiv al acestora, nefiind vorba despre o chestiune de drept controversată, astfel încât rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere de a soluționa cauza cu care a fost învestită prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative.

Sesizarea nu pune în discuție, așa cum s-a arătat, o veritabilă chestiune de drept, ci una care vizează modalitatea de administrare a probatoriului într-un caz concret dedus judecății.

Astfel, nelămurirea instanței de trimitere este în legătură cu ordinea în care ar trebui administrate prezumțiile, dacă are prioritate prezumția legală sau cea judiciară și dacă prezumția legală ar putea fi răsturnată prin aplicarea unei prezumții judiciare.

Aspectele semnalate nu presupun o dezlegare de principiu, care nici nu ar fi posibilă în legătură cu modalitatea în care instanța fondului administrează mijloacele de probă într-o speță dedusă judecății, ci presupun cunoașterea regimului juridic al prezumțiilor și verificarea incidenței lor în cauză.

Atât în reglementarea anterioară (art. 1199-1203 din Codul civil de la 1864), cât și în cea prezentă (art. 327-329 din Codul de procedură civilă), prezumțiile sunt considerate mijloace de dovadă cu privire la existența unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte.

În timp ce, la prezumțiile simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, în cazul prezumțiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabilește și puterea doveditoare a prezumțiilor.

Așadar, prezumțiile sunt concluzii logice, bazate pe procedeul juridic al deplasării obiectului, trăgându-și puterea din raționamentul judecătorului sau al legiuitorului.

De aceea, întrucât ambele tipuri de prezumții se bazează pe raționamente logice, instanța trebuie să verifice și în cazul unei prezumții legale (unde puterea doveditoare este presupusă de legiuitor) limitele raționale ale aplicării ei, existența ipotezei care să atragă incidența acesteia.

Altfel spus, în prezența unei prezumții legale cum este cea reglementată de art. 53 din Codul civil, instanța are de verificat, în raport cu datele concrete ale speței (care ar indica o vârstă biologică a pârâtului, imposibil de atins), dacă subzistă rațiunea textului de lege care instituie o prezumție de capacitate de folosință în favoarea persoanei dispărute, considerate a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre definitivă declarativă de moarte.

Aceasta întrucât o normă legală, pentru a-și produce efectele, nu poate avea ca obiect de reglementare situații imposibile și neraționale

De aceea, dispoziția normei de drept (cea care formează conținutul acesteia) prinde contur în urma unei experiențe a legiuitorului, reprezentând elementul rațional, adică reprezentarea conștientă a legiuitorului față de exigențele vieții.

Cu referire punctuală la prezumțiile legale, ele se întemeiază pe observația, mai mult sau mai puțin exactă, a faptelor sociale, pentru că, în realitate, toate prezumțiile legale sunt prezumții simple, ale omului, verificate în practică și, prin voința legiuitorului, generalizate, sistematizate și impuse judecătorului, așa încât nu pot regla și nu pot induce existența unor stări neverificabile în realitatea socială.

În funcție de modalitatea în care, respectând exigențele și rațiunile edictării normei juridice, instanța rezolvă aplicabilitatea prezumției legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumții simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată "la luminile și înțelepciunea judecătorului".

În ambele ipoteze însă este vorba despre o chestiune de probatoriu, de stabilire dacă se verifică ipoteza rațională a edictării art. 53 din Codul civil sau dacă funcționează o prezumție simplă, judiciară, lăsată la libera apreciere a judecătorului, iar nu despre o dezlegare de principiu a unei probleme de drept apte să apeleze la mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile.

Așadar, indiferent că este vorba despre posibilitatea dovedirii stării civile (a intervenirii decesului) cu alte mijloace de probă, prin aplicarea unei prezumții judiciare (art. 103 din Codul civil, art. 329 din Codul de procedură civilă) sau despre modalitatea în care poate fi răsturnată o prezumție legală în raport cu datele concrete ale speței [art. 53 din Codul civil, art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă], aceste împrejurări nu se circumscriu chestiunii de drept avute în vedere de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care să presupună o rezolvare de principiu în cadrul mecanismului de unificare al pronunțării unei hotărâri prealabile.

În realitate, așa cum s-a menționat, aspectele țin de probatoriul administrat, în funcție de care instanța fondului are de stabilit limitele raționale ale aplicării unei prezumții legale (în ce măsură o persoană cu o vârstă cuprinsă între 110-130 de ani poate fi prezumată că ar avea capacitate de folosință, chiar în absența certificatului constatator al decesului sau al hotărârii judecătorești declarative de moarte) sau ale incidenței prezumției judiciare, ale cărei valoare și putere probatorie sunt lăsate de legiuitor la aprecierea judecătorului cauzei.

De aceea, constatându-se că nu sunt întrunite cerințele referitoare la existența unei chestiuni de drept reale, serioase, apte să declanșeze mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea de față urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,