ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 98/2018

Decizia nr. 98/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la data de 19 octombrie 2015, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 5.085 lei, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, în calitatea pârâtului de administrator al societății SC B. SRL, precum și obligarea acestuia la plata accesoriilor, conform art. 119 și art. 120 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Prin sentința civilă nr. 4981 din 04 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu, secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul A., ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 926 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele Statului Român prin A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 4981/2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a formulat recurs. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, urmare a adresei de înaintare emisă la data de 07 noiembrie 2017 de Tribunalul Sibiu și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 5. Prin rezoluția completului din data de 23 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente: Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei. Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.]. Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie). Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță. În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior deciziei nr. 369/2017, respectiv decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of.

nr. 635/03.08.2017). Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017. Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente. În acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc.

civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.], în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei. Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”. Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”. Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme. Astfel, potrivit textului menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină și circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri. În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea instanței supreme. În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Alba Iulia, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, împotriva deciziei nr. 926 din data de 18 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.