ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 98/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 98/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia
nr. 98/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la data de 19 octombrie 2015,
reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare
Fiscală, reprezentată prin Direcția Regională a Finanțelor
Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor
Publice Sibiu a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 5.085 lei,
reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, în calitatea pârâtului de
administrator al societății SC B. SRL, precum și obligarea
acestuia la plata accesoriilor, conform art. 119 și art. 120 din O.U.G.
nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Prin sentința
civilă nr. 4981 din 04 octombrie 2016, pronunțată de
Judecătoria Sibiu, secția civilă, a fost respinsă excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a fost
respinsă acțiunea formulată de către reclamantul Statul
Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală,
reprezentată prin Direcția Regională a Finanțelor Publice
Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor
Publice Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul A., ca nefondată.
Prin decizia
civilă nr. 926 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul
Sibiu, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de Administrația
Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele Statului Român
prin A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 4981/2016, pronunțată
de Judecătoria Sibiu.
Împotriva acestei
decizii, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de
Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Regională
a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană
a Finanțelor Publice Sibiu a formulat recurs.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția I civilă, urmare a adresei de înaintare emisă la data de
07 noiembrie 2017 de Tribunalul Sibiu și trimis, spre soluționare,
prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 5.
Prin rezoluția
completului din data de 23 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la
18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a
Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii
de recurs.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției
necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față,
în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C.
proc. civ.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu
valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),
precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
1.000.000 lei inclusiv”.
Prin decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, este neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția
legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv
pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în
contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele
decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea
nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură
egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această
cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces
echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art.
21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din considerentele
deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la
calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces
echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către
Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și
art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în
care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile
vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În absența
unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții
Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un
proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța
supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea
Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber
la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior
deciziei nr. 369/2017, respectiv decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată
în M. Of. nr. 635/03.08.2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională
a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la
calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță
de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv
„cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a
Înaltei Curți de Casație și Justiție”, ceea ce
înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile
intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017,
publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor
C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze
recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță
de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.], în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare
a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 lei.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor
C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație
și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva
hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,
în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.
cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în
competența sa”.
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează
recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților
de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai
prin modificarea normelor prezentului cod”.
Nici dispozițiile
art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a
unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține
instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, „recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța
supremă, el se determină și circumscrie conform normei de
competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
În speță
însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba
despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința
căreia nu există o dispoziție legală expresă
atributivă de competență în favoarea instanței supreme.
În acest
context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea
de Apel Alba Iulia, căreia îi aparține competența, ca instanță
ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul Statul
Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală,
reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice
Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor
Publice Sibiu, împotriva deciziei nr. 926 din data de 18 octombrie 2017 pronunțată
de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel
Alba Iulia.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.