ÎCCJ, Decizia nr. 17/2018

La data de 8 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului în interesul legii având ca obiect problema de drept anterior menționată.

Recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 10 mai 2018, formându-se Dosarul nr. 1.244/1/2018, cu termen de soluționare la data de 17 septembrie 2018. II. Prevederile legale incidente

Codul de procedură civilă "Art. 129. - [...] (2) Necompetența este de ordine publică: (...) 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; (...) (3) în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată." "Art. 130. - [...] (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu Ia primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (4) Dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței." "Art. 131. - (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop." "Art. 136. - (1) Dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere. [...]" "Art. 200. - [...] (2) În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare. [...]"

Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018) "Art. 35. - [...] (2) În cadrul curților de apel funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale." "Art. 36. - [...] (3) În cadrul tribunalelor funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale." "Art. 37. - (1) În domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. [...] (3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care funcționează." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Instanțele judecătorești au interpretat și aplicat în mod diferit normele legale care reglementează competența materială procesuală a secției/completului specializat. A. Potrivit primei opinii, se are în vedere că dispozițiile art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt nu doar norme de organizare, ci și norme de competență, respectiv norme de competență material- procesuală, reglementând competența unei secții sau a alteia (respectiv a unui complet specializat) de la nivelul unei instanțe (în sens funcțional, adică - judecătorie, tribunal, curte de apel), în funcție de natura litigiului dedus judecății. Prin urmare, dacă la nivelul instanței există o secție sau un complet specializat într-o anumită materie, un litigiu de o anumită natură trebuie repartizat la secția (sau completul specializat) corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății. Problema repartizării între secțiile unei instanțe nu este una administrativă. Dimpotrivă, fiecare complet de judecată, atunci când este învestit cu soluționarea unei cauze, este obligat să își examineze propria competență și să acționeze în consecință. Așadar, competența materială (fără a distinge între cele două tipuri, funcțională sau procesuală) este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind dat de asigurarea principiului specializării, menținerea unui volum de muncă echilibrat între instanțe și în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate și ocrotite inclusiv prin recunoașterea beneficiului invocării excepției necompetenței materiale procesuale atât din oficiu, de către instanță, cât și de către părți (inclusiv de reclamantul care a înțeles să sesizeze instanța, iar nu secția sau completul specializat, reclamant căruia nu îi pot fi imputabile eventualele erori de calificare ori de repartizare), atât în procedura reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, cât și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art. 130 și 131 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, s-ar ajunge la judecarea cauzelor civile de către completuri specializate în materie penală și invers, ceea ce nu poate fi primit. Această soluție a fost îmbrățișată de Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a Tribunalului Galați, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj - Secțiile I și a II-a civile, respectiv Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș, Tribunalul Specializat Mureș, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, Tribunalul Argeș - Secția civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă (Decizia nr. 720 din 9 mai 2017). B. Într-o a doua opinie, s-a arătat că potrivit art. 129 și 130 din Codul de procedură civilă numai necompetența materială funcțională este de ordine publică ("când procesul este de competența unei instanțe de alt grad"). Per a contrario, conform art. 129 alin. (3) din Codul procedură civilă, necompetența materială procesuală (a secțiilor sau completurilor specializate) este de ordine privată. Aceasta înseamnă că poate fi invocată în condițiile art. 130 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv doar de către pârât, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, alin. (4) al aceluiași articol opunându-se expres ca aceasta să poată fi invocată de reclamant. În ceea ce privește instanța de judecată, s-a apreciat că verificarea competenței de către aceasta la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, în conformitate cu prevederile art. 131 și 132 din Codul de procedură civilă, trebuie să se realizeze numai în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 130 din actul normativ anterior menționat. Așadar, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat, fiind de ordine privată, nu va putea fi invocată din oficiu de către instanță decât în cadrul procedurii de verificare și regularizare a cererii, în condițiile art. 200 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe [art. 200 alin. (2) reprezintă o excepție în ceea ce privește regulile de invocare din art. 130 alin. (3), necompetența materială procesuală păstrându-și caracterul privat]. Această soluție a fost adoptată de Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, respectiv secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Cluj - complete specializate în litigii de muncă și asigurări sociale (Decizia nr. 125/A/2018), Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Sibiu - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vâlcea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă (Decizia nr. 274 din 14.02.2017). C. În cadrul întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost agreată soluția expusă în opinia Institutului Național al Magistraturii, în sensul că este un caz de necompetență de ordine publică, apreciindu-se că verificarea competenței prevăzute de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă va fi făcută din oficiu și cu prioritate față de cerințele prevăzute de art. 194-197 din același act normativ, deci chiar înainte de a proceda la verificarea cererii de chemare în judecată (http://www.inm-lex.ro/fisiere/d-1713/Minuta întâlnire președinte secții civile Bacău iunie 2016/pct. 69 pdf). IV. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. Însă, din cuprinsul sesizării rezultă că la Curtea de Apel Suceava a fost adoptată cea de-a doua opinie, potrivit căreia necompetența materială procesuală (a secțiilor sau completurilor specializate) este de ordine privată. V. Punctul de vedere al procurorului general

Prin punctul de vedere înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 16 iulie 2018, rezumând cele două orientări jurisprudențiale conturate în practica instanțelor naționale, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1) și art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică. În susținerea acestui punct de vedere, s-a arătat că specializarea instanțelor nu este o chestiune de ordine privată, ci o problemă de organizare și administrare a justiției asupra căreia este chemat să vegheze judecătorul cauzei, iar normele prin care se stabilesc secțiile ori completurile specializate sunt norme de organizare judecătorească, cu caracter de ordine publică. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică. VII. Înalta Curte de Casație și Justiție A. Analiza condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești.

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât, în practica instanțelor judecătorești, nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul de ordine publică sau privată al necompetenței materiale procesuale a secției/completului specializat din cadrul aceleiași instanțe.

De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare, pronunțate atât în cuprinsul unor sentințe de declinare a competenței, care, potrivit art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse niciunei căi de atac, cât și în regulatoare de competență, care, potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sunt definitive. Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Prin urmare, se apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. B. Asupra problemei de drept care a generat practică neunitară, analizând recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs) și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății (a se vedea paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 și paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017).

Competenței materiale procesuale i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curților de apel și al tribunalelor, funcționează secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale. De asemenea, potrivit art. 37 alin. (1) din aceeași lege, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. În consecință, dacă la nivelul unei instanțe există secții sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secția sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății.

O primă concluzie care se impune este că aceste dispoziții legale sunt în primul rând norme de organizare judiciară, iar abia în al doilea rând norme de competență de ordine publică, care reglementează competența unei secții sau a alteia (respectiv complet specializat) de la nivelul unei instanțe (în sens funcțional - judecătorie, tribunal, curte de apel), în funcție de natura litigiului dedus judecății. Așadar, normele care reglementează instanțele/completurile specializate au o natură duală, ce determină un tratament juridic specific în cazul încălcării acestora.

Este posibil ca, ca urmare a greșitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta să fie soluționat de un complet necompetent și, totodată, nelegal compus, greșita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetența. Prin "compunerea instanței" se înțelege, în sens restrâns (aspectul cantitativ), alcătuirea instanței cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar în sens larg, alcătuirea instanței cu judecătorii care pot face parte din complet. Prin urmare, compunerea instanței/completului nu se limitează la aspectul cantitativ. Este unanim acceptat că există situații în care este vizat aspectul calitativ al compunerii, una dintre acestea fiind și cazul când, în condițiile legii, anumite categorii de litigii trebuie să fie soluționate de completurile/secțiile specializate, după obiectul sau natura litigiului.

După cum s-a arătat, de lege lata, specializarea judecătorilor și secțiilor instanțelor nu este reglementată în Codul de procedură civilă, ci în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având caracter de ordine publică. În această materie, regimul de invocare a excepției de necompetență nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanței din perspectiva specializării judecătorilor.

Normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor. Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competența specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părților. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părților ca, spre exemplu, o instanță civilă să soluționeze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ. În plus, a permite convenția părților asupra jurisdicției competente sub aspectul specializării ar însemna ca, indirect, să fie afectat principiul legalității căilor de atac și să fie încălcate normele imperative de procedură specifice materiei respective, știut fiind că, în funcție de jurisdicția specializată, există diferențe importante în ceea ce privește căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate etc.

Reglementând excepția de necompetență și delimitând necompetența de ordine publică de cea de ordine privată, art. 129 din Codul de procedură civilă în vigoare nu se referă și la competența materială procesuală (specializată). Astfel, trebuie observat că necompetența unui complet/secții specializate nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129. Deși este o "necompetență de ordine publică", elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1-3 din Codul de procedură civilă, ci în Legea nr. 304/2004.

Ca urmare, sintagma "în toate celelalte cazuri" în care necompetența este de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu privește alte cazuri de necompetență generală sau materială, interpretarea firească fiind aceea că legiuitorul a avut în vedere doar competența teritorială neexclusivă. În acest sens, calificarea normelor de competență teritorială ca fiind de ordine privată este în concordanță cu prevederile art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, în scopul ocrotirii intereselor private ale părților, permit acestora să convină asupra instanței competente să judece procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care pot dispune, cu excepția cazurilor de competență exclusivă.

Este greșit argumentul de interpretare logică per a contrario utilizat în cea de-a doua opinie cu referire la dispozițiile art. 129 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, pentru a se ajunge la concluzia că necompetența materială procesuală a secțiilor/completurilor specializate este de ordine privată, deoarece ignoră faptul că norme de competență de ordine publică sunt reglementate și în alte acte normative. Or, este evident că sintagma "în toate celelalte cazuri" nu se poate referi decât la competența reglementată în Codul de procedură civilă.

În sprijinul interpretării potrivit căreia necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică poate fi adus și argumentul de ordin teleologic, în sensul deducerii intenției legiuitorului pe baza ultimelor modificări legislative preconizate a intra în vigoare în perioada imediat următoare. Astfel, la art. I pct. 15 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 (PL-x nr. 346/2018), se prevede modificarea art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă în sensul că necompetența este de ordine publică "în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat". Obiecțiunile de neconstituționalitate admise de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 454 din 4.07.2018 nu privesc dispozițiile modificatoare anterior menționate.

Un alt argument în sprijinul interpretării că este un caz de necompetență de ordine publică se întemeiază pe dispozițiile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora: "În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetența și conflictele de competență se aplică prin asemănare." În primul rând, prevăzând că verificarea competenței se face de către completul de judecată de îndată, prioritar verificării cerințelor prevăzute la art. 194-197 din Codul de procedură civilă, și că trimiterea dosarului completului/secției specializate competente se face fără citarea părților, legiuitorul a statuat asupra unui aspect specific excepției absolute, acela de a fi invocată din oficiu, de către instanță. În al doilea rând, posibilitatea instanței de a invoca necompetența specializată anterior verificării cererii de chemare în judecată și primului termen la care părțile sunt legal citate, în condiții derogatorii de la dispozițiile art. 130 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă, fără contradictorialitate, plasează necompetența materială procesuală a secției/completului specializat în sfera unui regim juridic diferit de cel al necompetenței materiale funcționale sau procesuale "când procesul este de competența unei instanțe de alt grad" și de cel al necompetenței de ordine privată (teritorială neexclusivă).

Bineînțeles că, în situația în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părți ori de instanță inclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,