ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3141/2018

Asupra contestației în anulare de față constată următoarele:

Prin decizia nr. 2530 din data de 15 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585A din data de 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de recurs a reținut că recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că aceasta a susținut greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Analizând acest motiv de recurs, instanța a reținut că, în speță, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect antrenarea răspunderii pârâtei, pe temei delictual, prin invocarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru încălcarea drepturilor reclamantei asupra bazei de date "B.", drepturi sui-generis recunoscute și reglementate de art. 1221 și următoarele din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Pârâta a invocat în fața primei instanțe excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2014.

Împotriva acestei încheieri, ca și împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pârâta a formulat apel, curtea de apel menținând soluția dată de tribunal atât cu privire la excepția dreptului material la acțiune, cât și pe fondul cauzei.

Prin cererea de recurs au fost invocate motive de nelegalitate doar în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, termenul de prescripție aplicabil fiind termenul general de 3 ani.

Referitor la începutul cursului termenului de prescripție, instanța de recurs a constatat că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

A arătat că aceste dispoziții legale reglementează două momente pentru începutul curgerii termenului de prescripție - un moment subiectiv - data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, precum și un moment obiectiv - data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curte a reținut că recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, într-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a constatat că termenul de prescripție a început să curgă la 3 mai 2010, iar nu la data solicitării expertizei la ORDA, 22 martie 2010. În opinia recurentei, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoștea paguba, cât și faptul că extrasul din baza de date C. aparținea recurentei-pârâte, deci, cunoștea și pe cel care răspunde de ea, expertul ORDA neavând decât să confirme identificarea markerilor inserați de către intimata-reclamantă B. și în cuprinsul actelor normative extrase din baza de date a recurentei-pârâte, prin această expertiză intimata-reclamantă intenționând doar să își preconstituie probe, iar nu să dobândească certitudine cu privire la autorul faptei ilicite.

Instanța de recurs a constatat că, deși art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu folosește termenul de certitudine a cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, o atare semnificație o poate primi momentul obiectiv reglementat de text - data la care păgubitul trebuia să cunoască cele două elemente - paguba și autorul faptei ilicite, iar nu fapta ilicită însăși - pentru a putea acționa în instanță pe cel care răspunde de pagubă.

Din perspectiva circumstanțelor speței, a reținut că un astfel de moment obiectiv a fost cel al comunicării expertizei nr. x din data de 3 mai 2010 către intimata-reclamantă (aceasta susținând că a luat cunoștință de expertiză la data de 3 mai 2010).

A mai apreciat instanța că pentru a nu fi incident momentul obiectiv, era necesar ca recurenta-pârâtă să fi dovedit și instanțele de fond să fi reținut momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, adică cel al luării efective la cunoștință de către intimata-reclamantă atât despre pagubă, cât și despre cel care răspunde de ea, cumulativ. Or, cererea adresată ORDA de către intimată în temeiul art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996 nu poate primi o astfel de semnificație.

Mai mult decât atât, instanța de recurs a constatat că recurenta-pârâtă nu a susținut și instanțele de fond nu au reținut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitării de expertiză către ORDA, deja cunoștea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei-pârâte se regăseau markerii inserați în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date B. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terți; în același timp, recurenta-pârâtă nu a susținut sau demonstrat în cauză că acești markeri puteau fi identificați ori detectați cu ușurință sau într-o altă modalitate decât utilizându-se diverse programe de calculator, în cuprinsul unor extrase din bazele de date ale unor concurenți.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat argumentul său prin care a susținut că nu expertiza ORDA stabilește "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta știa deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic și statistic ca literele "eronat scrise B." să fi apărut dintr-o pură coincidență și în baza de date a recurentei-pârâte.

Instanța de recurs a concluzionat că o atare susținere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare arătat de recurenta-pârâtă, cele invocate de aceasta fiind, în principal, critici de netemeinicie, care nu ar putea fi analizate în recurs, cenzura instanței de recurs putând fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

În plus, motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate (critică susceptibilă de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu presupune că s-ar putea reține încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. numai pentru motivul că instanța nu a răspuns punctual fiecărui argument al părților, aceste dispoziții legale nestabilind în sarcina instanței obligația de a analiza fiecare argument sau apărare invocate de către părți, putând să le analizeze grupat, sistematic și în mod preponderent esențiale sau care au condus-o la adoptarea soluției, în timp ce unele dintre acestea își pot găsi și o rezolvare implicită.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare pârâta S.C. A. S.R.L., invocând motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și susținând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, contestatoarea a arătat că Înalta Curte, dintr-o eroare materială, a constatat că "recurenta nu a susținut și instanțele de fond nu au reținut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitări de expertiză către ORDA, deja cunoștea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei se regăseau markerii inserați în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date B. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terți".

A apreciat că relevante pentru lămurirea acestui aspect sunt înscrisurile aflate la dosarul în care s-a pronunțat decizia atacată, respectiv actele procesuale pe care le-a efectuat, în principal cererea de apel, cât și hotărârile instanțelor de fond și apel.

Totodată, a susținut că aceste argumente, referitoare la momentul de la care se consideră că intimata-reclamantă cunoștea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei-pârâte se regăseau markerii inserați în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date, au fost invocate pentru prima dată în susținerea excepției prescripție dreptului material la acțiune în fața instanței de fond și ulterior au fost expuse pe larg ca motiv de apel.

De asemenea, acestea au fost reluate și analizate atât de instanța de fond - prin încheierea din data de 11 noiembrie 2014), cât și de instanța de apel (decizia civilă nr. 585A din data de 21 iunie 2017).

Contestatoarea a mai arătat că a înțeles să formuleze recurs și să critice modul în care instanța de apel a aplicat norma de drept material reprezentată de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor reclamate.

A precizat că acest motiv de recurs a fost considerat din eroare de către Înalta Curte ca fiind omisso medio, deși a susținut aceste argumente la fond și a învestit instanța de apel cu acest motiv de apel.

Totodată, a susținut că nu se poate reține că partea adversă nu a cunoscut fapta și obiectul litigiului la momentul în care a făcut cererea de expertiză la ORDA, expertiză care nu a avut rolul de a elucida cine este efectiv autorul faptei, de vreme ce era imposibil statistic ca acei markeri B. să apară din întâmplare în textul său și al B., ci doar de a mai adăuga un plus de greutate probatoriului propus de intimata-reclamantă.

Contestatoarea a mai apreciat că, fiind începută sub imperiul legii vechi, prescripția putea fi întreruptă până cel târziu în data de 22 martie 2013 și, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 29 aprilie 2013, dreptul la acțiune al intimatei-reclamante era prescris la acel moment.

În raport de considerentele expuse, a solicitat admiterea căii de atac, anularea deciziei atacate și reluarea în totalitate a judecății recursului în vederea pronunțării unei noi decizii.

Intimata-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

Astfel, în esență, a învederat că motivul invocat de către contestatoare ca fiind incident în cauză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Noțiunea de eroare materială trebuie să fie interpretată restrictiv, prin aceasta neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor or a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unu incident procedural.

De asemenea, a apreciat că partea adversă denaturează considerentele deciziei atacate, în realitate instanța de recurs analizând susținerile potrivit cărora, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoștea paguba, cât și faptul că extrasul din baza de date C. aparținea contestatoarei, deci cunoștea și pe cel care răspunde de ea. Astfel, nu se poate pune problema că nu ar fi luat în considerare punctul de vedere al acesteia referitor la expertiza întocmită de specialistul ORDA.

Raportat la cele reținute de instanța de recurs în considerentele deciziei atacate, a arătat că nu există nicio eroare materială, iar raționamentul instanței este unul complet și convingător, care a vizat valorificarea întregului material probator existent la dosarul cauzei și aplicarea corectă a prevederilor legale relevante.

Totodată, a susținut că pe calea contestație în anulare poate fi invocată numai o eroare materială esențială, adică o eroare care a determinat pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții greșite față de actele existente la dosar, însă, în speță, soluția pronunțată este corectă.

Analizând contestația în anulare, instanța reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate de către contestatoare, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală sus menționată vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare și nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează greșeli de judecată relative la cadrul procesual al cauzei (din perspectiva cererilor formulate de părți) și la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În caz contrar, în sensul susținut de către contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Astfel, în raport de cele anterior reținute, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2530 din data de 15 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.09.2018.