ÎCCJ, decizie (scj.ro #148176)

Suspendarea executării unui act administrativ fiscal. Aspecte privitoare la îndeplinirea condiției privind existența cazului bine justificat.

Legea nr. 445/2004, art. 14

O.G. nr. 92/2003, art. 9 alin. (1)

Din perspectiva condiției cazului bine justificat nu are relevanță faptul că aparența de nelegalitate vizează doar o parte a debitului stabilit prin decizia de impunere contestată, în cadrul procesual specific unei cereri de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 fiind suficientă identificarea existenței unui dubiu asupra legalității actului dedus judecății, urmând ca instanța investită cu acțiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate parțială există și dacă ea este de natură să afecteze în întregul său actul administrativ fiscal contestat.

De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și cu principiile dezvoltate prin jurisprudența CJUE în ceea ce privește dreptul la apărare prevăzut de art. art.41 alin.(2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condițiile în care în raportul de inspecție fiscală constatările fiscale au vizat și aspecte noi față de care reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultată și de a-și exprima  punctul de vedere, sunt întemeiate concluziile privitoare la existența unei îndoieli serioase în privința legalității deciziei de impunere.

Decizia nr. 2342 din 5 iunie 2018

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a  contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2016, sub nr.5310/2/2016, reclamanta “A” S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploiești – Activitatea de Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr.F-PH 63/8.07.2016 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice emisă de către DGRFP Ploiești – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, în baza Raportului de inspecție fiscală nr.F-PH 38/08.07.2016, prin care au fost stabilite obligații suplimentare de plată în cuantum de 6.735.825 lei, până la soluționarea definitivă a cauzei.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamantă cu prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr.2465/17.08.2016 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a  contencios administrativ și fiscal  a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanta “A” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploiești – Activitatea de Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Împotriva sentinței civile nr.2465/17.08.2016 a declarat recurs în termen  legal reclamanta “A” S.R.L., în temeiul art.20 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 coroborat cu art.215 din O.G.nr.92/2003-Codul de procedură fiscală (art.278 din Legea nr.207/2015 – Noul Cod de procedură fiscală) și art.14 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.14 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, considerând în mod neîntemeiat că nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere contestată.

În ceea ce privește condiția existenței unei contestații formulate în temeiul dispozițiilor art.7 din Legea nr.554/2004, recurenta a precizat că în data de 22.07.2016 a fost înregistrată la DGRFP Ploiești –  Administrația pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de inspecție fiscală, sub nr.30005/22.07.2016, contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr.F-PH 63/08.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr.F-PH nr.38/08.07.2016, având ca obiect anularea acestor acte administrative și exonerarea reclamantei de plata obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 6.735.825 lei.

Referitor la condiția existenței unui caz bine justificat conform art.2 lit.t) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, recurenta a arătat că instanța de fond a refuzat pur și simplu să realizeze o analiză sumară a legalității actului de impunere, considerând că această condiție nu ar fi îndeplinită, din cauza faptului că:

(i) incidența prescripției cu privire la obligațiile suplimentare de plată aferente perioadei 01.01.2009-31.12.2009 vizează doar o parte a debitului rezultat din decizia de impunere contestată, astfel că nu poate fi un motiv întemeiat pentru suspendarea executării;

(ii) existența unor discrepanțe între proiectul de raport de inspecție fiscală și raportul de inspecție fiscală nu are sensul indicat de reclamantă, respectiv faptul că nu a fost respectat dreptul de a fi ascultat; din actele dosarului rezultă că aceasta și-a exprimat punctul de vedere, a depus actele considerate relevante, legalitatea măsurilor luate și măsura în care s-a dat relevanță susținerilor reclamantei fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei.

În privința excepției prescripției aferente perioadei 01.01.2009-31.12.2009, deși instanța de fond a constatat că această excepție ar putea reprezenta un motiv al nelegalității deciziei de impunere, în mod nelegal a trecut peste această susținere considerând că nu ar putea justifica suspendarea executării întregii decizii de impunere.

Recurenta a susținut că instanța a omis să observe faptul că nelegalitatea unei părți din decizia de impunere se răsfrânge asupra întregului act administrativ fiscal, atrăgând anularea acestuia și obligația refacerii.

În acest sens, nu se poate considera că este întemeiată posibilitatea organului fiscal de a proceda la executarea unei decizii de impunere pentru anumite sume față de care a intervenit prescripția, o astfel de executare fiind abuzivă și nelegală, iar cenzurarea sa poate fi realizată doar pe calea suspendării executării deciziei de impunere în temeiul art.14 sau art.15 din Legea nr.554/2004.

Față de faptul că există discrepanțe între proiectul de raport de inspecție fiscală și raportul de inspecție fiscală, recurenta a precizat că instanța de fond este într-o gravă eroare, deoarece dintr-o simplă  verificare a conținutului celor două acte rezultă că există mari discrepanțe în privința constatărilor organului de control.

După cum s-a menționat și în cadrul cererii de suspendare, în sensul dispozițiilor art.107 alin.(2) din O.G.nr.92/2003, Proiectul de raport de inspecție fiscală trebuie să conțină toate constatările organului fiscal și consecințele fiscale ale acestuia, neputând astfel ca, din acest punct de vedere, să existe diferențieri între Proiectul de Raport de inspecție fiscală și însuși Raportul de inspecție fiscală.

În practică s-a considerat că diferențele între cele două acte se regăsesc la punctul final din Raportul de inspecție fiscală, unde se menționează punctul de vedere al contribuabilului și, eventual, răspunsul organului fiscal față de aceste susțineri.

Or, între cele două documente, diferențele sunt majore și se regăsesc chiar în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală. De exemplu, în ceea ce privește impozitul pe profit, în cadrul Proiectului de Raport de inspecție fiscală organul de control a reținut că suma stabilită suplimentar ca bază de impunere este în cuantum de 8.700.308 lei. În schimb, în cadrul Raportului de inspecție fiscală, organul de control reține că suma stabilită suplimentar ca bază de impunere este în cuantum de 9.694.044 lei (cu aproape 1.000.000 lei mai mult) și, în plus, constatările de fapt care au  atras concluzia organului de control nu sunt aceleași cu cele care au fost prezentate contribuabilului în cadrul Proiectului de Raport de inspecție fiscală.

De altfel, în cadrul Raportului de inspecție fiscală organul de control face referire la niște aspecte de fapt față de care contribuabilul “A” S.R.L. nu a luat cunoștință ca urmare a prezentării Proiectului Raportului de inspecție fiscală și față de care, în pofida prevederilor art.107 alin.(2) coroborat cu art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003, nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultat și de a-și exprima punctul de vedere față de acestea.

Nerespectarea dreptului de a fi ascultat reprezintă un motiv de nulitate a Raportului de inspecție fiscală și, implicit, a Deciziei de impunere emise în urma acestui Raport de inspecție fiscală, recurenta-reclamantă fiind lipsită de acest drept esențial.

Este nelegală și în contradicție cu dispozițiile art.107 alin.(2) coroborat cu art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 susținerea instanței de fond conform căreia existența unei discrepanțe între Proiectul Raportului de inspecție fiscală și Raportul de inspecție fiscală nu înseamnă că nu a fost respectat dreptul contribuabilului de a fi ascultat.

Or, rolul Proiectului de Raport de inspecție fiscală tocmai acesta este, ca, înainte de emiterea Raportului de inspecție fiscală, contribuabilul să poată observa toate motivele de fapt, cât și cele în drept în urma cărora organul de inspecție fiscală urmează a dispune stabilirea obligațiilor suplimentare de plată și măsurile.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că dreptul de a fi ascultat reprezintă inclusiv un element ce face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare, principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene.

Prin urmare, nu se poate considera că reclamanta a beneficiat în mod efectiv de dreptul de a fi ascultat, modificările aduse de către organul fiscal asupra Raportului de inspecție fiscală față de proiectul inițial neavând legătură cu punctul de vedere exprimat de contribuabil și, în plus, conținând constatări de fapt noi care au fost aduse la cunoștința contribuabilului doar odată cu Raportul de inspecție fiscală și față de care nu s-a mai putut exprima un punct de vedere.

În acest sens, instanța de fond ar fi trebuit să observe că nelegalitatea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală este evidentă, nefiind necesară o analiză pe fondul pretențiilor, ci doar o verificare sumară a acelor două documente pentru a observa gravele discrepanțe între acestea.

În ceea ce privește celelalte motive de  nelegalitate, recurenta a criticat hotărârea primei instanțe apreciind ca susținerea acesteia, în sensul că aceste motive nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, vine în contradicție chiar cu dispozițiile art.14 din Legea nr.554/2004, cât și cu jurisprudența  relevantă în materie conform căreia instanța de fond avea posibilitatea de a proceda la o analiză sumară a legalității actului de impunere din perspectiva susținerilor părților.

Sub acest aspect, recurenta a menționat că a învederat instanței de fond faptul că vădita nelegalitate a Deciziei de impunere reiese și din faptul că organul de control a stabilit obligații fiscale suplimentare de plată în sarcina “A” S.R.L. cu titlu de impozit pe profit, TVA colectat și contribuții sociale obligatorii, fără a realiza o verificare obiectivă și completă a situației de fapt și cu o gravă încălcare atât a dreptului național, cât și a dreptului Uniunii Europene.

În acest sens, au fost reiterate în cadrul cererii de recurs argumentele prezentate în fața instanței de fond, pentru arătarea cazului bine justificat, în privința impozitului pe profit, a TVA colectată și a contribuțiilor sociale obligatorii.

Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, așa cum aceasta este definită în art.2 alin.(1) lit.ș din Legea nr.554/2004, recurenta a apreciat că susținerea instanței de fond conform căreia paguba iminentă nu trebuie să decurgă din simpla punere în aplicare a actului este în contradicție chiar cu prevederile art.2 alin.(1) lit.ș din Legea nr.554/2004.

Este evident că, fără punerea în aplicare a Deciziei de impunere, prejudiciul este doar ipotetic, acesta devenind cert și efectiv în cazul punerii în aplicare a acesteia și demarării executării.

Recurenta a mai arătat că instanța de fond nu a analizat efectele pe care executarea Deciziei de impunere le-ar produce societății reclamante, mai exact faptul că aceasta ar putea conduce chiar la blocarea activității sale comerciale, prejudiciu pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului.

În acest sens, recurenta a învederat instanței de judecata următoarele împrejurări:

Societatea “A” S.R.L. are un număr de 606 angajați, dintre care peste 465 de angajați proprii și 141 de angajați temporar, iar punerea în aplicare a Deciziei de impunere ar atrage, cu siguranță,  o imposibilitate de plată a salariului tuturor acestor angajați și, cel mai probabil, o eventuală disponibilizare a acestora.

De asemenea, recurenta are ca obiect principal de activitate producția de bunuri pe care ulterior le livrează către parteneri contractuali, principalul partener fiind Automobile Dacia SA. În cazul executării Deciziei de impunere, situația financiară în care ar fi atrasă societatea ar crea un grav dezechilibru în privința posibilităților “A” S.R.L. de a-și îndeplini obligațiile asumate față de partenerii contractuali, cât și față de furnizorii săi, fapt care ar urma să atragă încetarea acestor relații contractuale din cauza “A” S.R.L..

În plus, asupra bunurilor mobile și imobile (inclusiv a celor destinate exclusiv desfășurării activității de producție) ale “A” S.R.L. sunt instituite ipoteci în favoarea băncilor, în cazul imposibilității de plată a creditelor bancare acordate, există riscul declarării scadenței anticipate a acestora și punerii în executare imediată (având în vedere caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit) a sumelor, prin vânzarea bunurilor mobile și imobile,  fapt ce ar atrage încetarea efectivă și totală a activității recurentei.

În  acest sens, singura modalitate de prevenire a acestor pagube iminente este aceea a suspendării executării Deciziei de impunere, recurenta făcând dovada că această executare ar atrage un prejudiciu iremediabil în  sarcina sa.

În concluzie, având în vedere motivele menționate, s-a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, în  temeiul art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, casarea sentinței civile nr.2465/17.08.2016 și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016 și obligarea intimatelor, în temeiul art.453 din Codul de procedură civilă, la achitarea cheltuielilor de judecată suportate de recurentă cu prezentul litigiu.

La data de 05.10.2016, la solicitarea instanței de recurs, s-a precizat că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă – hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică.

Aceleași concluzii au fost formulate, prin întâmpinare, și de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Problema esențială care se impune a fi dezlegată în cauză vizează modalitatea de interpretare a dispozițiilor art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

„(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art.7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond (...)”

.

Așadar, suspendarea executării este, întotdeauna și indiferent de natura actului administrativ, o măsură provizorie și excepțională. Pentru a se dispune această măsură, legea impune anumite condiții care trebuie îndeplinite (probate de către reclamant), respectiv:

- formularea plângerii administrative prealabile anterior sesizării instanței cu cererea de suspendare;

- existența unui caz bine justificat și

- necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

În ceea ce privește condiția formulării plângerii administrative prealabile, prima instanța a reținut că este îndeplinită în cauză.

Referitor la

existența unui caz bine justificat

, prima instanță a susținut că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât:

(i) nu există, la prima vedere, o vădită încălcare a procedurii de adoptare a unui act administrativ;

(ii) incidența prescripției cu privire la obligațiile suplimentare de plată aferente perioadei 01.10.2009-31.12.2009 vizează doar o parte a debitului rezultat din decizia de impunere;

(iii) faptul că există dicrepanțe între proiectul de raport de inspecție fiscală și raportul de inspecție fiscală nu are sensul indicat de reclamantă;

din actele dosarului rezultă că acesta și-a exprimat punctul de vedere, a depus actele considerate relevante, legalitatea măsurilor luate și măsura în care s-a dat relevanță susținerilor reclamantei fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei;

(iv) celelalte motive de nelegalitate, invocate cu privire la legalitatea fiecărei sume suplimentare reținute la plată, nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, care presupune o analiză sumară a legalității actului, exclusiv prin prisma aparenței de drept.

Constatările și aprecierile primei instanțe nu vor fi însușite de instanța de control judiciar în considerarea următoarelor argumente:

Textul art.2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004, definește „

cazurile bine justificate

” ca fiind „

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Chiar dacă soluționarea cererii de suspendare nu implică o analiză specifică fondului, adică dovedirea unor motive de nelegalitate a actului administrativ, totuși configurarea îndoielii asupra legalității acestuia, cu atât mai mult cu cât îndoiala trebuie să fie una serioasă, presupune ca instanța investită cu cererea de suspendare să se raporteze și la aspecte de fond pentru a identifica o aparență flagrantă de  nelegalitate a actului contestat.

În speța de față, împrejurările de fapt și de drept evidențiate de reclamantă configurează existența unor indicii de nelegalitate în privința Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr.F-PH nr.38/08.07.2016.

Astfel, stabilirea  în anul 2015 a unor obligații fiscale suplimentare de plată aferente perioadei 01.01.2009-21.12.2009 este de natură să pună sub semnul întrebării respectarea termenului de prescripție de 5 ani aplicabil în materie fiscală, termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art.91 din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Nu are relevanță din perspectiva condiției cazului bine justificat faptul că această aparență de nelegalitate vizează doar o parte a debitului stabilit prin decizia de impunere contestată.

În acest cadru procesual este suficientă existența unui dubiu asupra legalității actului dedus judecății, urmând ca instanța investită cu acțiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate parțială există și dacă ea este de natură să afecteze în întregul său actul administrativ fiscal contestat.

Referitor la pretinsa nerespectare a dreptului de a fi ascultat, grefată pe existența unor discrepanțe între proiectul de raport de inspecție fiscală prezentat reclamantei pentru a-și exprima punctul de vedere și raportul de inspecție fiscală pe baza căruia a fost emisă decizia de impunere, susținerile reclamantei se constituie în  argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea deciziei de impunere.

Astfel, la nivel european, dreptul la apărare este consacrat de art.41 alin.(2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care, sub denumirea „

Dreptul la o bună administrare

”, are următorul  conținut:

„(...) (2)Acest drept include în principal a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să-i aducă atingere; b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; c) obligația administrației de-și motiva deciziile

”.

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură (Hotărârile pronunțate în cauzele C-349/07, Sopropé și C-109/10, Solvay)

La nivelul dreptului național, art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede obligația organului fiscal de a proceda la audierea contribuabilului înainte de emiterea actului administrativ fiscal.

Suplimentar art.107 alin.(2) din același act normativ obligă organele fiscale să-i comunice contribuabilului proiectul de raport de inspecție fiscală, care conține constatările și consecințele lor fiscale.

Ținând seama de aceste considerente teoretice, în speța de față, o simplă analiză comparativă a proiectului de raport de inspecție fiscală și a raportului de inspecție fiscală evidențiază o modificare a bazei de impunere, în sensul majorării acesteia de la 8.700.308 lei la 9.694.044 lei, prin recalificarea cheltuielilor aferente operațiunilor dintre  “A” S.R.L. și DEFTA Franța, ca fiind cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

În condițiile în care în raportul de inspecție fiscală constatările fiscale vizează și aspecte noi față de care reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultată și de a-și exprima  punctul de vedere față de acestea, există o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere și din această perspectivă.

În ceea ce privește obligațiile suplimentare de plată constând în impozitul pe profit și TVA , susținerile reclamantei, reiterate în recurs, evidențiază existența  unor indicii de nelegalitate sub aspectul  modalității de interpretare și aplicare în cauză a normelor de drept material incidente, ținând seama de documentația pusă la dispoziția organelor fiscale, dar și de principiile consacrate în jurisprudența europeană, respectiv principiul prevalenței fondului asupra formei și principiul neutralității fiscale.

Relativ la contribuțiile sociale obligatorii, este pusă sub semnul întrebării recalificarea tichetelor cadru în prime  și includerea lor în fondul de salarii, ținând seama și de practica administrativă contradictorie în privința tratamentului fiscal al acestor operațiuni.

Prin urmare, în considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la greșita interpretare și aplicare de care prima instanță a dispozițiilor art.2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004.

Referitor la

condiția necesității prevenirii unei pagube iminente

, înțelegând prin acesta, potrivit art.2 alin.(1) lit.ș) din Legea nr.554/2004,

prejudiciul material viitor

și previzibil sau

,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public

, în speța de față interesează în special prima parte a definiției.

În această privință, prima instanță avea obligația de a face o analiză aplicată,  în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept, dar și a dovezilor prezentate de  reclamantă.

Într-adevăr, valoarea și caracterul executoriu al actului administrativ nu fac dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinței referitoare la prevenirea unei pagube iminente, însă reclamanta a invocat și a dovedit o serie de împrejurări concrete care justifică măsura suspendării executării.

Sunt avute în vedere  elementele privind situația financiară a societății și efectele pe care executarea deciziei de impunere le-ar avea asupra acesteia, constând în imposibilitatea executării obligațiilor decurgând din contractele de credit aflate în derulare, dar și a obligațiilor față de partenerii contractuali și față de proprii angajați.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art.14 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, astfel că, în temeiul art.496 coroborat cu art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În baza art.453 alin.(1) Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a intimatelor-pârâte, s-a dispus obligarea acestora la plata către reclamantă a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru achitată la fond și în recurs.