ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de pârâtă, decizie prin care s-a invalidat Hotărârea nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului - Județului Timiș, și obligarea pârâtei să emită, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, o nouă decizie de validare a hotărârii emise în condițiile Legii nr. 9/1998.

Pe rolul aceleiași instanțe, la data de 19 noiembrie 2018, a fost înregistrată sub nr. x/2018, cererea reclamantei C. care, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței anularea aceleiași decizii, respectiv Decizia de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de către pârâtă, și obligarea acesteia la emiterea unei decizii de validare a Hotărârii nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia Județeană Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Prin încheierea din data de 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în temeiul dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ., Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția de conexitate, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a dispus conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 690/08 mai 2019, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în dosarul nr. x/2018, precum și acțiunea formulată de reclamanta C., în dosarul conexat nr. x/2018; a dispus anularea Deciziei de invalidare nr. 5296/27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită o nouă decizie de validare parțială a Hotărârii nr. 1055 din 10 decembrie 2007, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției prefectului Timiș, în dosarul nr. x/2004, în ceea ce privește propunerea de acordare a compensațiilor pecuniare pentru locuința, anexele gospodărești și terenul aferent construcțiilor deținute de autorii D. și E.; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a respins, în rest, cererile de chemare în judecată formulate în dosarul principal și în cel conexat.

Prin decizia civilă nr. 29/25 februarie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., B. și C. și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 690 din 08 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și C. și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă C. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului și casarea deciziei, cu consecința admiterii apelului exercitat de reclamanți și menținerii soluției curții de apel în ceea ce privește respingerea apelului declarat de pârâtă.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat următoarele:

Curtea de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 întrucât a reținut că pentru a face dovada dreptului la acordarea de despăgubiri, deci, implicit, și a dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor abandonate în urma refugiului, este obligatoriu să existe un înscris care să facă vorbire despre cele 15,6651 hectare teren agricol, act care ar putea fi completat cu declarații autentificate de martor.

În opinia recurenților, se impunea ca instanța de apel să indice categoria de înscrisuri la care se face trimitere în prevederile legale arătate și al căror conținut poate fi probat cu declarații autentificate de martor, în contextul în care, în atare situații, proba cu martori devine neutilă cauzei, iar prevederea legală caducă.

Din interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reiese că proba cu martori se poate administra, în completarea probei cu acte certificate, pentru a dovedi refugiul și/sau dreptul de proprietate.

Așadar, pentru a proba existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri abandonate cu ocazia refugiului, condiția impusă de lege o constituie existența unor înscrisuri, certificate de autorități, în completarea cărora poate fi administrată proba cu declarații autentificate de martor.

De asemenea, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, neabrogate de Legea nr. 164/2014, rezultă că legiuitorul a prevăzut că declarațiile autentificate de martor reprezintă o modalitate alternativă de probare a dreptului la acordarea de despăgubiri, iar nu una subsidiară, în completare, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Or, în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în urma refugiului se face cu acte certificate de autorități, iar în măsura în care declarațiile autentificate de martor fac dovada proprietății și asupra altor bunuri, necuprinse în înscrisurile exhibate, acestea vor putea fi primite în completarea probei cu înscrisuri, cu aceeași forță probantă.

În speță, adeverința nr. x din 24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, face referire la "lista clădirilor și locuințelor din localitatea F., județul Soroca", situate în intravilan.

În același timp, declarația pe proprie răspundere autentificată a reclamantului A., precum și cele patru declarații de martor autentificate, fac referire atât la bunuri situate în intravilan, cât și la terenuri situate în extravilan; în privința bunurilor situate în intravilan, proba cu declarații autentificate de martor nu poate produce efecte juridice, potrivit art. 309 alin. (5) din C. proc. civ.

Însă, în privința bunurilor situate în extravilan, care nu au fost și nici nu puteau să fie cuprinse în "lista clădirilor și locuințelor din localitatea F., județul Soroca", proba cu declarații de martor se impune a fi admisă în completarea celei cu înscrisuri, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceste declarații făcând dovada dreptului de proprietate și asupra celor 15,6651 hectare teren agricol.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanților, astfel cum a fost formulat.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca și recurenta-reclamantă C., au arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 în sensul că a reținut că pentru a face dovada dreptului la acordarea de despăgubiri este obligatoriu să existe un înscris care să facă vorbire despre cele 15,6651 hectare teren agricol, act care ar putea fi completat cu declarații autentificate de martor.

Însă, din interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reiese că proba cu martori se poate administra, în completarea probei cu acte certificate, pentru a dovedi refugiul și/sau dreptul de proprietate.

Prin urmare, pentru a proba existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri abandonate cu ocazia refugiului, condiția impusă de lege o constituie existența unor înscrisuri, certificate de autorități, în completarea cărora poate fi administrată proba cu declarații autentificate de martor.

Din această perspectivă, în mod greșit instanța de apel nu a acordat forța probantă recunoscută de lege declarațiilor autentificate la notar date de persoane care au locuit în aceeași localitate cu autorii reclamanților și care au cunoscut ce bunuri mobile și imobile au deținut aceștia în proprietate.

De asemenea, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, neabrogate de Legea nr. 164/2014, rezultă că legiuitorul a prevăzut că declarațiile autentificate de martor reprezintă o modalitate alternativă de probare a dreptului la acordarea de despăgubiri, iar nu una subsidiară, în completare, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Or, în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în urma refugiului se face cu acte certificate de autorități, iar în măsura în care declarațiile autentificate de martor fac dovada proprietății și asupra altor bunuri, necuprinse în înscrisurile exhibate, acestea vor fi primite în completarea probei cu înscrisuri, cu aceeași forță probantă.

În speță, adeverința nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, face referire la "lista clădirilor și locuințelor din localitatea F., județul Soroca", situate în intravilan.

În același timp, declarația pe proprie răspundere, autentificată, dată de reclamantul A., precum și cele patru declarații de martor, autentificate, fac referire atât la bunuri situate în intravilan, cât și la terenuri situate în extravilan.

Astfel, la dosarul cauzei există declarațiile autentificate date de martorii G., H. și I. în cuprinsul cărora este menționat că au locuit în aceeași localitate cu autorii reclamanților (D. și E.) și cunosc date legate de averea deținută de aceștia.

Au susținut acești recurenți că, în privința bunurilor situate în intravilan, proba cu declarațiile autentificate de martor nu poate produce efecte juridice, potrivit art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., însă, în privința bunurilor situate în extravilan, care nu au fost și nici nu puteau să fie cuprinse în "lista clădirilor și locuințelor din localitatea F., județul Soroca", proba cu declarațiile de martor se impune a fi admisă în completarea celei cu înscrisuri, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât fac dovada dreptului de proprietate și asupra celor 15,6651 hectare teren agricol.

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat următoarele:

Curtea de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 329 din C. proc. civ., întrucât prezumțiile, care sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului, pot fi primite numai în situația în care legea recunoaște posibilitatea probării pretențiilor deduse judecății prin intermediul declarațiilor de martori, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a statuat că în baza adeverinței nr. x din 24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri compensatorii pentru bunurile deținute de autorii acestora, respectiv locuință, anexe gospodărești și terenul aferent construcțiilor, în contextul în care, din conținutul acesteia, reiese că D., autor al reclamanților, a deținut în proprietate o casă de locuit, din lut, cu trei camere.

De asemenea, adeverința în discuție, exhibată de reclamanți, nu atestă dreptul de proprietate al autorilor acestora, în condiițile în care aceasta nu emană de la o entitate căreia legiuitorul să îi fi recunoscut dreptul de a emite titluri de proprietate în favoarea solicitantului, în temeiul unor prevederi legale speciale.

Pentru dovedirea dreptului de proprietate este necesară existența unor înscrisuri care să respecte condițiile de validitate și de probațiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanțe de plată a impozitelor, planuri sau autorizații de construcții.

A arătat recurenta-pârâtă că în acest sens s-a pronunțat Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 1784 din 26 martie 2018, în cuprinsul căreia a statuat că "certificatul de arhivă (...) nu constituie dovada dreptului de proprietate, iar declarațiile pe proprie răspundere sau cele ale martorilor nu pot face per se dovada acestui drept, ci pot doar completa actele care atesta existența dreptului de proprietate. (...) pentru dovedirea unui drept de proprietate nu este suficientă o simplă adeverință, declarativă, ci este necesară existența unor înscrisuri care trebuie să respecte condițiile de validitate și probațiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, extrase din registrul agricol etc.."

La data de 23 iunie 2020, recurenții-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă și admiterea recursului exercitat de recurenta-reclamantă C..

La data de 29 iunie 2020, respectiv la 20 iulie 2020, pârâta a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamanți, prin care a invocat excepția nulității acestor recursuri, arătând că aspectele invocate de aceștia nu pot fi încadrate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cererile de recurs neîndeplinind din această perspectivă exigențele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor exercitate de reclamanți, ca nefondate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligația recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, prevede următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2018 la data de 15 noiembrie 2018, respectiv la data de 19 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții C., A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de pârâtă, decizie prin care s-a invalidat Hotărârea nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului-Județului Timiș, și obligarea pârâtei să emită, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, o decizie de validare a hotărârii emise în condițiile Legii nr. 9/1998.

Prin încheierea din data de 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în temeiul dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ., Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția de conexitate, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a dispus conexarea dosarului, la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 690 din 08 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A., B. și C.; s-a dispus anularea Deciziei de invalidare nr. 5296/27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în ceea ce privește propunerea de acordare a compensațiilor pecuniare pentru locuința, anexele gospodărești și terenul aferent construcțiilor deținute de autorii D. și E.; a fost obligată pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită o nouă decizie de validare parțială a Hotărârii nr. 1055/10 decembrie 2007, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției prefectului Timiș, în dosarul nr. x/2004; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a respins, în rest, cererile de chemare în judecată formulate în dosarul principal și în cel conexat.

Apelurile declarate împotriva acestei sentinței au fost respinse prin decizia supusă controlului judiciar.

Pentru a hotărî astfel, instanțele de fond au reținut, în esență, că, în cuprinsul adeverinței de arhivă nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, se menționează că în Fondul arhivistic al Prefecturii Județului Soroca și primăriilor subordonate ei, în Lista clădirilor și locuințelor din localitatea F., județul Soroca, pentru anul 1941, la nr. 503 este înscris D., în calitate de proprietar al unei case de locuit, materialul de construcție - lut, cu 3 camere de locuit. Această adeverință se coroborează cu fotocopia listei Clădirilor și Locuințelor din localitatea F., eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, și cu declarațiile autentificate ale martorilor, din care rezultă că reclamanții au dreptul la acordarea unor compensații pecuniare pentru locuința, anexele gospodărești și terenul aferent construcțiilor deținute de autorii acestora, D. și E..

De asemenea, curtea de apel a reținut că noțiunea de acte care atestă existența dreptului la despăgubiri este distinctă de cea a actelor prin care se dovedește dreptul de proprietate, iar sintagma "acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate", are semnificația că proba testimonială poate fi administrată numai în subsidiar, în completarea probatoriului ce constă cu precădere în înscrisuri, proba testimoniala neavând aptitudinea de a dovedi existența dreptului la despăgubiri, fiind prioritară aplicarea Legii nr. 164/2014, ca lege specială, în raport de prevederile C. proc. civ.

Prin cerererile de recurs, recurenții-reclamanți A., B. și C. au formulat critici comune prin care au învederat că hotărîrea supusă controlului judiciar este nelegală sub aspectul respingerii cererii privind anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în ceea ce privește propunerea de acordare a compensațiilor pecuniare pentru terenul situat în extravilan, în suprafață de 15,6651 ha.

Cu referire la criticile prin care recurenții-reclamanți au susținut că, în speță, au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și ale art. 4 Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, în esență, argumentele invocate vizează modalitatea în care instanțele de fond au interpretat și au valorificat probatoriile administrate, recurenții afirmând că "în mod greșit instanța de apel nu a acordat forța probantă recunoscută de lege declarațiilor autentificate la notar date de martori, persoane care au locuit în aceeași localitate cu autorii reclamanților și care au cunoscut bunurile mobile și imobile deținute în proprietate de aceștia".

Conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor constă în determinarea de către instanță a puterii probatorii și valorii probelor administrate.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În aceste conditii, instanta de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în masura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de apel a unor dispoziții legale, cum sunt regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor.

Prin prezentul demers judiciar, recurenții-reclamanți nu au reclamat aspecte de nelegalitate privitoare la modalitatea de administrare a probelor, ci au criticat decizia curții de apel din perspectiva aprecierii instanței cu privire la forța probantă a înscrisurilor aflate la dosar și a declarațiilor de martori, afirmând că declarația pe proprie răspundere autentificată a reclamantului A., precum și cele patru declarații de martor autentificate, care fac trimitere atât la bunuri situate în intravilan cât și la terenuri situate în extravilan, se impuneau a fi recunoscute ca probă în completarea celei cu înscrisuri.

Însă, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că actele provenite de la Arhiva Națională a Republicii Moldova nu fac vorbire despre existența în patrimoniul autorilor reclamantilor a suprafeței de 15,6651 hectare teren agricol, iar declarațiile martorilor nu sunt suficiente în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru a proba dreptul de proprietate asupra acestui teren întrucât acestea nu au fost date în completarea vreunui act juridic, iar legea nu le conferă efecte juridice de sine stătătoare.

Înalta Curte constată, astfel, că recurenții-reclamanți tind în realitate la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, respectiv la devoluarea fondului, solicitare care este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În ceea ce privește recursul exercitat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte constată că, deși a indicat ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această recurentă nu a expus critici de nelegalitate care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs sau celorlalte ipoteze ale textului legal menționat.

Astfel, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că decizia curții de apel este nelegală din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., menționând că "prezumțiile lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului pot fi primite numai în situația în care legea recunoaște posibilitatea probării pretențiilor deduse judecății prin intermediul declarațiilor de martori, ceea ce nu este cazul în speță.".

Prevederile art. 329 din C. proc. civ. reglementează prezumțiile, ca o componentă a raționamentului instanței de judecată în evaluarea situațiilor de fapt, atunci când probele nu au aptitudinea de a dovedi cu certitudine faptele afirmate. Ca atare, acestea sunt în strânsă legătură cu modalitatea de apreciere a probatoriilor și cu forța probantă a acestora.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a pus în discuție aprecierea curții de apel asupra valorii probatorii a înscrisurilor exhibate în probarea dreptului de proprietate a reclamanților, afirmând că, în mod greșit, instanța de apel a statuat că adeverința nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Națională a Republicii Moldova, probează existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra locuinței, anexelor gospodărești și terenului aferent construcțiilor, întrucât conținutul acesteia nu certifică un asemenea drept și nici nu emană de la o entitate căreia legiuitorul să îi fi recunoscut dreptul de a elibera titluri de proprietate în favoarea solicitantului, în temeiul unor prevederi legale speciale.

Înalta Curte reține că aceste susțineri au caracterul unor critici de netemeinicie, care exced controlului judiciar exercitat în recurs.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte menționează că obiectul căii de atac îl reprezintă hotărîrea pronunțată de curtea de apel; prin urmare, era necesar ca recurenta-pârâtă să critice în concret raționamentul logico-judiciar cuprins în decizie.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt motivele pentru care apreciază că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care conțin dispoziții cu privire la dovedirea dreptului la acordarea de despăgubiri, ar înlătura de plano de la aplicare prezumțiile judiciare.

Astfel, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-pârâtă a criticat modul de apreciere al instanței cu privire la probele care au condus la recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului acestora de acordare a compensațiilor pecuniare în condițiile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și a Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, aspecte care, în considerarea argumentelor expuse, nu pot fi cenzurate în recurs.

Referirile pârâtei la practica instanțelor judecătorești cu privire la valoarea probatorie prestabilită a anumitor înscrisuri, în speță, a adeverințelor emise de Arhiva Națională a Republicii Moldova, cu trimitere la decizia civilă nr. 1784 din 26 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București într-o altă speță, nu poate investi, în mod legal, instanța de recurs cu o critică de nelegalitate, așa cum se pretinde prin prezentul demers judiciar, aspectele jurisprudențiale nerelevând o situație de nelegalitate care ar putea fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenții-reclamanți C., A. și B. și de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 29 din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenții-reclamanți C., A. și B. și de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 29 din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.