ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2129/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 5227/23.05.2018 adoptată de pârâta A.N.R.P și obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, să emită decizia de validare a hotărârii nr. 1048/14.10.2016 ce a fost emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului Timiș. În drept, au fost invocate prevederile art. 8 din Legea 164/2014. La termenul de judecată din data de 12.11.2018, instanța a respins excepția necompetenței funcționale a secției civile, raportat la modificările aduse art. 8 din Legea nr. 164/2014, prin Legea nr. 212/2018.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 632/22.04.2019,Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a dispus anularea deciziei nr. 5227/23.05.2018 și a obligat pârâta A.N.R.P., prin Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței să emită decizia de validare a hotărârii nr. 1048/14.10.2016, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului Timiș, precum și la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta. Prin decizia nr. 200 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul astfel declarat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâta-apelantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile aduse de recurentă deciziei instanței de apel sunt următoarele: În mod eronat s-a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1și 5 din Legea nr. 290/2003. Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu mai sunt în vigoare și nu mai produc efecte juridice, ele fiind abrogate prin art. 21 din Legea nr. 164/2014. Prin Legea nr. 164/2014 a fost modificat și probatoriul necesar pentru dovedirea dreptului de proprietate, în accepțiunea Legii nr. 290/2003, sens în care recurenta evocă prevederile art. 4 din acest act normativ. Consideră recurenta că în mod eronat instanța a reținut că pentru B. nu se impunea a se face cerere distinctă de acordare de despăgubiri, evocând în acest context norma înscrisă în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003. Cererile întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003 se formulau de către moștenitori pentru fiecare autor-proprietar al bunurilor sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Se mai arată că, în eventualitatea în care la dosar exista o cerere formulată pentru bunurile autorului B., reclamanta trebuia să facă atât dovada calității de moștenitor al acestuia, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 164/2014, cât și dovada părăsirii forțate a teritoriului cedat, în anul 1944, de către B. (sau a decesului înainte de perioada de referință a legii, respectiv anii 1940-1944) potrivit art. 1 din Legea nr. 290 și a art. 1 din Legea nr. 164/2014 și a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 164/2014. Dovada calității de moștenitor nu se face cu acte de stare civilă. Asemenea acte de stare civilă pot dovedi calitatea de succesibil, de persoană cu vocație succesorală la moștenirea lăsată, iar nu aceea de moștenitor. În consecință, în mod eronat instanța a reținut că este competentă să stabilească calitatea de moștenitor a reclamantei A. față de proprietarul B., pe baza actelor de stare civilă. În aplicarea riguroasă a art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța are obligația de a judeca toate pretențiile deduse judecății cu respectarea cadrului procesual fixat de părți. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea deciziei emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și emiterea unei decizii de validare a Hotărârii nr. 1048/14.10.2016 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii județului Timiș. În acest context, aprecierea instanței de apel în sensul că este competentă să stabilească această calitate de moștenitor pe baza actelor de stare civilă, în lipsa unui certificat de moștenitor, are - în susținerea recurentei - un caracter neîntemeiat, fiind de natură sa modifice cadrul procesual, în condițiile în care dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă care atestă această calitate. Obiectul prezentului litigiu îl formează anularea actului administrativ, iar nu dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului B..

Apărările formulate în cauză: Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea căii de atac având în vedere că, ulterior pronunțării hotărârii atacate, aceasta a emis decizia de validare nr. 5794/17.10.2019. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 200 din 10 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la limitele impuse de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, se constată că interesul recurentei de a exercita prezentul recurs își găsește o legitimă justificare în faptul că hotărârea instanței de apel conține o soluție nefavorabilă acesteia, anume aceea de respingere a apelului propriu (apel exercitat împotriva sentinței prin care a fost dispusă anularea Deciziei pe care recurenta a emis-o în exercitarea atribuțiilor specifice conferite prin Legea 290/2003 și Legea 164/2014 și obligarea pârâtei recurente de a emite o nouă Decizie prin care să valideze actul de dispoziție emis sub nr. x/2016 de Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului județului Timiș). Chiar în situația în care partea s-a conformat hotărârilor pronunțate în precedentele etape procesuale, dovedind astfel o conduită de bună credință în îndeplinirea obligațiilor judiciar stabilite, interesul acesteia de a susține recursul subzistă pentru că prin acest demers se tinde la completa valorificare a apărărilor formulate în cadrul procedurii judiciare ce are ca obiect verificarea legalității și temeiniciei actului juridic pe care l-a emis. Prin urmare, apare ca fiind nefondată apărarea intimatei în sensul că recursul ar fi devenit lipsit de interes ca urmare a emiterii, de către recurentă, a Deciziei de validare în conformitate cu hotărârile instanțelor de fond și apel. O primă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a reținut incidența în speță a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003, deși această reglementare legală nu mai produce efecte juridice ca urmare a abrogării sale prin art. 21 din Legea 164/2014. Critica astfel susținută de recurentă este vădit nefondată, prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003 fiind și în prezent în vigoare. Art. 21 din Legea 164/2014 - pe care recurenta l-a indicat ca reper al pretinsei abrogări - conține dispoziții de abrogare explicită a unor norme conținute de alte acte normative, iar ele sunt de strictă interpretare și aplicare așa încât nu pot produce, prin analogie, efecte de abrogare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003 - prin aplicarea cărora instanța de apel a apreciat cu privire la regimul probator specific pretențiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a acestei legi speciale. Pe de altă parte, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare coroborată a menționatei norme cu cea înscrisă în art. 4 din Legea 164/2014, pe care însăși recurenta îl invocă drept reper legal util, iar această ultimă normă reglementează în mod similar un regim probatoriu derogatoriu de la cel de drept comun, în sensul că permite persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii 290/2003 să dovedească posesia asupra bunurilor care au fost preluate de autorități în perioada de referință a legii într-o modalitate care derogă de la cea de drept comun. Astfel, nota comună a acestor două dispoziții legale speciale - a căror aplicare se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant - este aceea că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că pentru B. nu se impunea a se face o cerere distinctă de acordare a despăgubirilor, context în care au fost invocate prevederile art. 5 alin. (2) din Legea 290/2003. Norma astfel invocată de recurent are următorul conținut: "Dacă pentru bunurile aceluiași proprietar sunt mai mulți moștenitori, fiecare dintre aceștia este obligat să îi menționeze pe ceilalți în cererea formulată. Dacă moștenitorii domiciliază în județe diferite, aceștia vor trimite cererile la Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003". Se observă cu ușurință, din textul acestei reglementări, că ea se referă la situația unei pluralități de moștenitori (deci persoane cu vocație de a beneficia măsuri reparatorii în baza acestei legi speciale), și nicidecum la o situație cum este cea din speță, anume a existenței unei solicitări de reparație făcute de un singur moștenitor în raport de mai mulți foști proprietari deposedați abuziv în perioada de referință a legii speciale. Această reglementare este una de excepție, astfel că ea este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi aplicată - astfel cum pretinde recurenta - în sensul de a se impune reclamantei intimate condiția unei pluralități de cereri de acordare a reparațiilor corelativ situației în care bunurile preluate au aparținut în trecut celor doi autori: C. și B.. Cererea de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii 290/2003 a fost depusă de către D., antecesorarea reclamantei, iar în cuprinsul ei au fost indicate bunurile imobile (terenuri și construcție) pentru care s-a stabilit, în precedentele etape procesuale, dreptul reclamantei la măsuri reparatorii. În acest context, în mod neîndoilenic există cerere pentru bunurile de care au fost deposedați atât C. cât și B., iar în condițiile în care s-a stabilit (în baza probelor administrate) că acești doi foști proprietari au fost membri ai aceleași familii și au gospodărit împreună, în mod judicios a reținut instanța de apel că reclamanta justifică dreptul de a primi despăgubiri pentru ansamblul acestor bunuri indicate în cerere. Ar constitui un formalism excesiv și contrar finalității legii, să se rețină drept impediment în acordarea de despăgubiri pentru o parte a bunurilor descrise în cerere, faptul că s-a omis a se nominaliza și B. în calitate de persoană care a deținut în trecut respectivele bunuri. O atare omisiune este explicabilă atât prin prisma perioadei mari de timp care s-a scurs de la data preluării bunurilor până la data formulării cererii și a faptului că titulara cererii nu era chiar fostul proprietar (cunoscător al situației juridice anterioare preluării), ci era un succesor cu mult mai tânăr decât persoanele deposedate, cât și prin prisma faptului că legea specială nu impunea titularului cererii de despăgubire să facă precizări cu privire la foștii proprietari care s-au succedat între ei, într-o manieră ce este specifică unor cunoștințe calificate în materie succesorală. Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut că probele administrate atestă - în contextul legii speciale reparatorii - legătura de natură succesorală între reclamanta intimată și B., precum și împrejurarea că acesta din urmă a decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, că C. a fost singurul lui succesibil (în calitate de fiu), și că C. și B. s-au refugiat din Bucovina în anul 1944. Or, o atare situație justifică includerea reclamantei domeniul e aplicare a prevederilor art. 1 din Legea 290/2003 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea 164/2014. În acest context, critica prin care recurenta susține că ar fi fost necesar să se dovedească decesul lui B. ori împrejurarea că acesta a părăsit teritoriul cedat în anul 1944 este una care tinde la a determina reevaluarea situației de fapt în recurs. Or, un atare demers de reevaluare este incompatibil cu judecata în recurs, această etapă procesuală permițând instanței să realizeze un control judiciar limitat - potrivit art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei atacate. Referitor la mijloacele de probă care au fost avute în vedere spre a se conchide cu privire la calitatea de succesor, Înalta Curte notează că instanța de apel, ca și cea de fond, au avut a aprecia, în speță, cu privire dreptul reclamantei intimate de a beneficia de măsuri reparatorii pentru bunurile ce au fost preluate de la autorii săi, și în privința cărora mama acesteia a formulat cerere în condițiile speciale prescrise prin Legea 290/2003. Astfel, ceea ce a avut de stabilit instanța a fost dacă reclamanta (în calitate de moștenitoare a titularei cererii de acordare a măsurilor reparatorii) îndeplinește una dintre cerințele legii spre a beneficia de reparația cerută, iar nu să dezbată - după procedura și rigorile ce sunt specifice dreptului comun - succesiunea vreunuia dintre autorii îndepărtați ce au fost deposedați de bunuri în perioada de referință a acestei legi. În acest context al judecății ce s-a realizat în speță, sunt de amintit și eforturile reale, obiective și de durată necesar a fi întreprinse, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii spre a identifica și procura mijloacele de probă necesare dovedirii legăturii de succesiune cu foștii proprietari, și chiar a vechiului drept de proprietate al acestora, date fiind atât trăsăturile represive și restrictive binecunoscute cunoscute ale regimului politico-juridic ce a existat o lungă perioadă de timp în România, dar mai ales premisa însăși a Legii 290/2003, anume aceea că foștii proprietari sunt persoane ce au fost efectiv izgonite din gospodăriile lor aflate în teritoriile ocupate, fiind astfel nevoiți să plece în scurt timp, fără bunuri, rupând totodată legăturile cu autoritățile locului din care au plecat. Astfel, critica recurentei în sensul că instanța de apel ar fi realizat o dezbatere a succesiunii autorilor reclamantei fără a fi fost învestită în acest sens, precum și critica potrivit căreia instanța a avut în vedere acte de stare civilă specifice dezbaterii succesorale spre a concluziona că mama reclamantei are calitatea de moștenitoare a foștilor proprietari, apar ca fiind vădit nefondate, ele fiind formulate cu neobservarea cadrului legal special și derogatoriu în care a fost purtat litigiul. Cum statuarea în privința calității de moștenitor după defunctul B. aparține instanței, ea reflectându-se în soluția de admitere a acțiunii pendinte, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține încălcarea, în speță, a prevederilor art. 22 din C. proc. civ. și nici a rigorilor art. 1 alin. (2) teza finală din Legea 164/2014 prin care se instituie cerința ca dovada calității de moștenitor să fie făcută fie prin certificat de moștenitor sau certificat de calitate de moștenitor, fie prin hotărâre judecătorească (fără a institui legea specială vreo limitare în privința procedurii în care instanțele pot hotărî sub acest aspect). Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la criticile pe care recurenta le-a dezvoltat în coordonatele acestei norme. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent. PENTRU ACESTE MOTIVE,