ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1196/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 12 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași, solicitând obligarea acestora la repararea prejudiciului material, prin acordarea despăgubirilor bănești pentru obstacularea posibilității de a obține realizarea unui drept și interes legitim de natură patrimonială, impediment ce constă în imposibilitatea vânzării terenului de 2.617 mp, evaluat la 65.425 euro, adică 295.282,6525 RON; obligarea pârâților la plata unei prestații periodice lunare în valoare de 6.129 RON, (conform precizărilor de la fila x) și la plata despăgubirilor morale de 50.000 RON.

Legal citați, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de considerentele sentinței nr. 47/2010, pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2009, definitivă, precum și în raport de sentința nr. 3558/2014, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă în dosarul nr. x/2013. De asemenea, au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de momentul la care reclamanții au cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia.

Prin încheierea din 6 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Iași a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului Iași.

Prin sentința nr. 675 din/16 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca fiind prescris, dreptul la acțiunea formulată de reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 752 din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 675 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte. A trimis cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, păstrând dispoziția din sentință referitoare la respingerea excepției autorității de lucru judecat.

În rejudecare, prin sentința nr. 540 din 3 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâți. A respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Prin decizia nr. 254 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 540 din 3 aprilie 2019 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 254 din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție, aspect ce se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au calificat acțiunea ca fiind în pretenții, respectiv o acțiune patrimonială privitoare la un drept de creanță, fără a cere lămuriri sub aspectul obiectului cererii, deși primul capăt de cerere le exclude pe celelalte două subsidiare.

În mod greșit au reținut ambele instanțe că acțiunea nu se referă la un drept real, nefiind o acțiune prin care se urmărește valorificarea unui drept de proprietate, acțiune căreia nu i se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958.

Capătul 1 de cerere și însăși motivarea acțiunii se referă la încălcarea dreptului de proprietate, scopul acesteia fiind redobândirea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului propriu (dreptul de dispoziție, dreptul de a culege fructele), prin urmare, dreptul la acțiunea pentru apărarea dreptului de proprietate privată este imprescriptibil atunci când luarea măsurilor de limitare a prerogativelor care îl compun are caracter continuu. Dreptul de a culege fructele nu poate fi limitat în timp iar acțiunea prin care proprietarul solicită contravaloarea fructelor produse de bunul său sau contravaloarea efectivă a bunului nu poate avea un termen limită.

Susțin recurenții că în mod greșit au reținut instanțele de apel și de fond că dreptul material la acțiune este supus termenului general de prescripție de 3 ani, calculat de la data când au cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și că paguba a fost cunoscută de recurenți la momentul finalizării irevocabile a controlului de legalitate declanșat împotriva refuzului pârâților de prelungire a termenului de valabilitate a certificatului de urbanism. În mod greșit s-a reținut că la 21.06.2010 recurenții cunoșteau că suprafața de teren de 2.716 mp nu va putea fi afectată de edificarea unei locuințe, cât și de consecințele pe care limitarea exercițiului dreptului de proprietate le are asupra tuturor atributelor dreptului de proprietate și că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 47/CA/2010 a Tribunalului Iași.

Invocă dispozițiile art. 2502 C. civ. și ale art. 44 din Constituție cu privire la imprescriptibilitatea derivată din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Apreciază că acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reprezintă un mijloc nespecific (indirect) de apărare a dreptului de proprietate care urmărește readucerea acestuia într-o stare de funcționare normală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat numeroase hotărâri prin care a reținut că imposibilitatea de a beneficia, mai mulți ani, de dreptul de proprietate se analizează ca o situație continuă.

Învederează că afectarea dreptului recurenților este continuă, aceasta existând de la punerea în aplicare a O.U.G. nr. 114/2007, speța prezentă putând fi asimilată unei acțiuni în revendicare și nu reprezintă o acțiune patrimonială supusă termenului de prescripție cum a interpretat instanța de apel. Acțiunea recurenților în despăgubire are la bază apărarea unui drept de proprietate; prin urmare, orice acțiune ce vizează recunoașterea sau păstrarea unui asemenea drept este imprescriptibilă, ca și dreptul însuși.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005, reținând că fapta civilă delictuală nu este continuă, ci cu executare uno ictu; deși a apreciat în mod corect, că o faptă este continuă în situația în care încălcarea durează în timp, în mod greșit a interpretat instanța de apel că pârâții au stabilit o interdicție de schimbare a destinației terenului printr-un act administrativ atipic (refuz), interdicție al cărei efect durează în timp, dar consacrarea interdicției legale s-a epuizat la emiterea avizului.

Recurenții susțin că nu au imputat pârâților respingerea, printr-un aviz, a cererii privind schimbarea destinației terenului ci că ceea ce îi afectează este prelungirea în timp a efectelor O.U.G. nr. 195/2005 ce produce consecințe care încalcă/limitează/afectează continuu dreptul lor de proprietate. Acesta este și motivul pentru care apreciază că acțiunea în despăgubiri izvorâtă din nerespectarea unui drept de proprietate (el însuși continuu, inviolabil și imprescriptibil) este imprescriptibilă. În cauză nu este vorba despre refuzul propriu-zis al autorității locale (în baza O.U.G. nr. 195/2005), ci de nerespectarea unui drept în urma aplicării dispozițiilor legale prin neidentificarea altor mijloace legale (de ex. schimb, expropriere, etc.), în considerarea respectării principiului proporționalității în aplicarea legii, conform art. 53 din Constituția României.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 27 mai 2021, în ședință publică.

Intimații nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune prin care au solicitat obligarea pârâților Primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași la despăgubiri bănești, pentru imposibilitatea vânzării terenului de 2617 mp, în cuantum de 295.282,6525 RON, reprezentând valoarea de circulație a terenului; obligarea acestora la plata unei prestații periodice lunare constând în compensația pecuniară fixă cu titlu de despăgubiri materiale, în considerarea art. 1386 alin. (3) C. civ., de la data introducerii acțiunii și până la preluarea terenului și daune morale de 50.000 RON.

Ca situație de fapt, s-a reținut că reclamanții sunt proprietarii suprafeței de 2716 mp teren, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.03.2007, categoria de folosință a terenului fiind aceea de pădure.

La data de 16.05.2007 a fost emis certificatul de urbanism nr. 2966, în care se arată că destinația terenului este de grădini, scuaruri și fâșii plantate publice, deși terenul nu aparține domeniului public. Prin certificatul de urbanism li s-a solicitat reclamanților, pentru ca terenul să devină construibil, elaborarea unui PUZ, la acel moment fiind în vigoare O.U.G. nr. 195/2005 și Legea nr. 24/2007, care reglementau posibilitatea de schimbare a destinației terenului, chiar dacă acesta era prevăzut în planurile urbanistice ca spațiu verde. Cererea lor de prelungire a termenului de valabilitate a certificatului de urbanism a fost respinsă, pe motiv că solicitarea vine în contradicție cu noile modificări legislative care prevăd imposibilitatea schimbării destinației terenurilor prevăzute în documentațiile de urbanism ca spații verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.

Plângerea împotriva adresei nr. x/04.05.2009, prin care a fost respinsă solicitarea lor, a fost respinsă prin sentința nr. 47/CA/26.01.2010 a Tribunalului Iași, rămasă definitivă prin decizia nr. 329/CA/2010 a Curții de Apel Iași.

De asemenea, părțile s-au mai judecat pentru despăgubiri aferente perioadei 01.07.2010 - 01.07.2013 și în continuare până la momentul pronunțării hotărârii, reprezentând lipsa de folosință a terenului, acțiunea reclamanților fiind respinsă prin sentința civilă nr. 3558/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă definitivă prin decizia nr. 278/13.07.2015 a Curții de Apel Iași.

Reclamanții au susținut că dreptul lor de proprietate a fost astfel uzurpat de către autoritățile publice locale, care au aplicat brutal O.U.G. nr. 114/2007, fără nicio reparație, fiindu-le limitată folosința și puși în situația de a nu mai avea niciun folos de pe urma proprietății lor, scopul pentru care au achiziționat terenul fiind total anihilat în condițiile în care, la momentul dobândirii terenului, exista posibilitatea de construire a unei locuințe familiale. De asemenea, reclamanții au învederat că fapta autorităților publice îmbracă forma ilicitului și au invocat răspunderea civilă delictuală ca temei al cererii deduse judecății.

Instanța de apel, validând soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca prescrisă, a reținut că acțiunea de față este o acțiune în răspundere civilă delictuală, față de temeiul juridic invocat art. 1349 C. civ. ("Răspunderea delictuală"), art. 1381 C. civ. ("Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale- Obiectul reparației"), art. 1385 C. civ. ("Întinderea reparației"), art. 1386 C. civ. ("Formele reparației") și față de indicarea faptei prejudiciabile ca fiind refuzul de prelungire a valabilității unui certificat de urbanism, care ar fi permis reclamanților demararea procedurilor de schimbare a destinației terenului din teren cu spații verzi în teren construibil.

A reținut că acțiunea în pretenții a reclamanților este o acțiune patrimonială privitoare la un drept de creanță și nu la un drept real (tipul de acțiune reală care valorifică dreptul de proprietate fiind revendicarea), căreia îi este aplicabil art. 8 și nu art. 21 din Decretul Lege nr. 167/1958.

A mai statuat instanța de apel că fapta delictuală pusă în sarcina pârâților nu este o faptă continuă, ci o faptă cu executare uno ictu întrucât pârâții au stabilit o interdicție de schimbare a destinației terenului printr-un act administrativ atipic (refuz). Doar efectul instituirii acestei interdicții durează în timp, însă consacrarea interdicției legale s-a epuizat la emiterea acestui act. Reclamanții au cunoscut de existența interdicției de construire și refuzul autorității emitente de la momentul emiterii acestui act administrativ. Contestând legalitatea acestui refuz, au supus cenzurii instanței de contencios administrativ acest act. Cel mai târziu, de la soluționarea definitivă a litigiului cu privire la acest act administrativ (21.06.2010), se poate considera că reclamanții au cunoscut paguba și autorul acesteia.

Pe cale de consecință, promovarea unei acțiuni la 12.04.2017 prin care se solicită repararea prejudiciului adus prin instituirea acestei interdicții de construire și acordarea despăgubirilor periodice pentru caracterul continuu al prejudiciului s-a făcut peste termenul de 3 ani de zile prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

A fost respins ca prescris și capătul de cerere prin care au fost solicitate despăgubiri periodice pentru "exploatarea bunului în vederea realizării unor obiective de interes public" (pe terenul lor fiind un spațiu verde care, la momentul cumpărării avea regim derogatoriu, fiind proprietate privată) cu motivarea că pretinsa "exploatare", "uzurpare" a bunului de către pârâți reprezintă un efect, o consecință a interdicției de schimbare a destinației terenului iar pentru dovedirea caracterului abuziv al "exploatării" trebuie probat ilicitul instituirii interdicției de schimbare a destinației terenului, faptă care a avut loc în 2009.

Cum în cauză este vorba de repararea prejudiciului produs de o faptă pretins delictuală prin care se aduc limite cu privire la folosința unui bun, fără a exista o recunoaștere judecătorească a ilegalității actului administrativ de limitare a drepturilor reclamanților, s-a apreciat că jurisprudența CEDO invocată de reclamanți, care se referă la acțiuni în revendicare admise și la imposibilitatea titularilor dreptului de proprietate de a intra în posesia bunurilor lor, nu este incidentă.

Recurenții au criticat raționamentul judiciar al instanței de apel expus anterior, susținând, în esență, că în mod greșit aceasta a apreciat că prin acțiunea formulată nu au urmărit valorificarea unui drept de proprietate, în condițiile în care în cerere s-au referit explicit la încălcarea dreptului lor de proprietate, urmărind să își redobândească dreptul de dispoziție și dreptul de a culege fructele, astfel că acțiunea prin care proprietarul solicită contravaloarea fructelor produse de bunul său sau contravaloarea efectivă a bunului nu poate avea un termen limită.

Critica este nefondată. În mod corect instanțele de fond au coroborat motivele de fapt și temeiul juridic invocat în motivarea în drept a acțiunii, stabilind că reclamanții au pretins despăgubiri pentru conduita autorității publice care, invocând o interdicție legală generată de modificarea legislației în domeniu, a refuzat prelungirea certificatului de urbanism în baza căruia aceștia intenționau să încerce a obține un PUZ prin care terenul să fie declarat construibil, conduită pe care reclamanții au apreciat-o ca fiind abuzivă și discreționară, deci intrând în sfera ilicitului civil.

Reclamanții au apreciat că fapta ilicită a autorității administrative care a aplicat "brutal" dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007, a avut ca efect uzurparea dreptului lor de proprietate întrucât, pe de o parte, prin imposibilitatea de a mai construi pe terenul declarat spațiu verde, valoarea de circulație a terenului a scăzut iar, pe de altă parte, autoritatea publică le exploatează terenul în vederea realizării unor obiective de interes public, de spațiu verde.

Instanța de recurs constată ca fiind neechivocă împrejurarea că reclamanții nu au imputat pârâților efectele modificării legislative asupra regimului juridic al terenului lor, ci refuzul, exprimat în calitate de autorități administrative, de a le prelungi certificatul de urbanism, a cărui legalitate a fost supusă cenzurii jurisdicționale în litigiul derulat în contencios administrativ.

Cum obiectul învestirii este reprezentat de verificarea caracterului ilicit al faptei imputate, alături de stabilirea existenței tuturor celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, nu se poate aprecia că reclamanții au promovat o acțiune reală în protejarea dreptului de proprietate, ci, astfel cum au apreciat și instanțele de fond, o acțiune personal patrimonială prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

Prin urmare, aserțiunile dezvoltate în recurs nu au corespondent în acțiunea introductivă de instanță în condițiile în care nu rezultă că scopul urmărit de reclamanți a fost acela de a redobândi dreptul de dispoziție sau dreptul de a culege fructele, cum au susținut în recurs. Aceștia nu au solicitat instanței să constate că au fost lipsiți de exercițiul acestor dezmembrăminte ale dreptului real, ci s-au raportat la contravaloarea bunului sau la prestația periodică, pretinsă cu titlu de lipsă de folosință, exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului cauzat prin respectiva faptă ilicită. În consecință, în raportul juridic obligațional dedus judecății, sancționarea conduitei ilicite este prescriptibilă, nefiind dedus judecății un raport juridic decurgând dintr-un drept real.

Recurenții au mai criticat statuarea instanței de apel conform căreia termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data finalizării controlului de legalitate declanșat împotriva refuzului pârâților de prelungire a termenului de valabilitate a certificatului de urbanism, respectiv de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 47/CA/21.06.2010 a Tribunalului Iași, când au cunoscut că suprafața de teren de 2.716 mp nu va putea fi afectată de edificarea unei locuințe, susținând că afectarea dreptului de proprietate este perpetuă.

Înalta Curte reține că, condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, instanța nu a fost învestită cu o acțiune reală, ci cu o acțiune personală nepatrimonială, prescriptibilă extinctiv, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a fost cunoscută existența faptei ilicite și a făptuitorului. În mod corect s-a apreciat, în speță, că imposibilitatea de a construi a fost cunoscută irevocabil la data finalizării litigiului de contencios administrativ prin care s-a apreciat legalitatea conduitei autorității publice, acesta fiind momentul obiectiv de la care s-a constatat că a început a curge termenul de prescripție.

Celelalte susțineri prin care se invocă imprescriptibilitatea derivată din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și caracterul continuu al încălcării prerogativelor dreptului de proprietate, precum și faptul că acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală poate constitui un mijloc nespecific (indirect) de apărare a dreptului de proprietate atunci când urmărește recunoașterea sau păstrarea unui asemenea drept, deși corecte în principiu, sunt străine de cauza prin care s-a dedus judecății angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a autorității publice care ar fi aplicat abuziv legea prin actul administrativ emis, neputând fi analizate ca motive de nelegalitate ale hotărârii atacate.

De asemenea, nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 2502 din Noul C. civ., invocate de către recurenți, conform cărora dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp, în condițiile în care acțiunea pretins ilicită s-a derulat sub imperiul vechiul C. civ.

Susțin recurenții, fără temei, și faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005, reținând că fapta civilă delictuală nu este continuă, ci cu executare uno ictu. Astfel, în raport cu obiectul acțiunii, corect instanțele de fond au reținut că fapta ilicită s-a epuizat la momentul emiterii avizului, făcând distincție între consacrarea interdicției legale și efectele interdicției care s-au prelungit în timp.

Aprecierea recurenților în sensul că dreptul lor a fost afectat de punerea în aplicare a O.U.G. nr. 114/2007 sau că în cauză nu este vorba despre refuzul propriu-zis al autorităților locale (în baza O.U.G. nr. 195/2005) de a aproba schimbarea destinației terenului, ci de nerespectarea unui drept în urma aplicării dispozițiilor legale prin neidentificarea altor mijloace legale (de ex. schimb, expropriere, etc.) de compensare, excedează limitelor învestirii instanței și schimbă obiectul și cauza acțiunii introductive de instanță.

Cum reclamanții au pretins, inițial, că autoritățile publice au avut o conduită abuzivă în procesul de executare a legii prin emiterea unui act administrativ nelegal ceea ce atrage răspunderea lor patrimonială în cadrul unei acțiuni personal patrimoniale ce sancționează încălcarea legii, este inadmisibil a schimba în recurs obiectul și cauza acțiunii, pretinzând că, de fapt, au promovat o acțiune în despăgubiri pentru o posibilă expropriere în fapt la care au fost supuși prin modificarea de către Statul român a cadrului legislativ care a afectat o situație juridică în curs de constituire în patrimoniul propriu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, reținând legalitatea deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 254 din 25 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2021.