ÎCCJ, decizie (scj.ro #180888)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23.07.2015, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 15.281,63 lei (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune X. a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.04.2012-31.03.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 8.144,05 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente remunerației datorate pe capătul 1 de cerere, penalități calculate până la data de 22.07.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; obligarea pârâtei să pună la dispoziția CREDIDAM în varianta completă, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni (pentru prestațiile artistice din domeniul audiovizual) pentru perioada 01.04.2012-31.03.2015; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 639 din 8.04.2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 23.792,16 lei, reprezentând remunerație pentru activitatea de radiodifuzare desfășurată de postul de televiziune X., aferentă perioadei 01.04.2012-31.03.2015, precum și suma de 31.566,99 lei, reprezentând penalități de întârziere și a obligat pârâta să pună la dispoziția reclamantului lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) și lista tuturor prestațiilor artistice transmise în emisiuni (pentru prestațiile artistice din domeniul audiovizual) aferente perioadei 01.04.2012-31.03.2015, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.600 lei, reprezentând onorariu expert, onorariu expert parte, onorariu avocațial, taxa judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 471A din 10.06.2020, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.SRL împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.500 lei.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs pârâta , invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă și susținând următoarele: - Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește efectele convenției încheiate de către reclamant cu organismul corespondent din Italia, NUOVOIMAE. Recurenta a arătat că, în virtutea calității sale de organ național de gestiune colectivă, CREDIDAM exercită atribuții de gestiune colectivă și pentru membrii NUOVOIMAE, organismul de gestiune colectivă din Italia, conform convenției încheiate între aceștia. Acest contract bilateral a intrat în vigoare, însă, la data de 18.06.2015, astfel încât în perioada reclamată, 01.04.2012 - 31.03.2015, CREDIDAM nu avea atribuții de reprezentare a artiștilor italieni, din moment ce efectele contractului se produc de la data încheierii contractului, și nu retroactiv. În acest fel, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 130 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, față de absența unui contract valabil încheiat în formă scrisă cu un organism de gestiune colectivă similar din străinătate pentru perioada în litigiu, cu menționarea modului de realizare a schimbului de informații privind repertoriul părților, a drepturilor gestionate, a duratei și a modalităților de plată, dar și pe cele ale art. 130 alin. 1 lit. c și d din lege. Instanța de apel a omis, totodată, să ia în considerare procesul verbal din data de 5.08.2015 întocmit de IPJ ILFOV-SICE, favorabil recurentei–pârâte, în cuprinsul căruia se menționează că postul de televiziune nu difuzează decât opere ale artiștilor din Italia, apreciind în mod eronat că ar fi nedovedită pentru perioada în litigiu susținerea potrivit căreia apelanta ar radiodifuza (comunica public) doar prestațiile unor artiști (interpreți) italieni. - Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, după cum urmează: Din motivarea deciziei reiese că între licența neexclusivă/autorizație și contractul general există echivalență în condițiile în care, în fapt, licența neexclusivă/autorizația este un act unilateral emis de CREDIDAM, iar contractul este un act bilateral, o manifestare de voință concordantă. Art. 130 alin. l lit. c din Legea nr. 8/1996 prevede obligația organismelor de gestiune colectivă de a încheia, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convențiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organismele de radiodifuziune ori de televiziune având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat. Or, în speță, nu s-a încheiat niciun contract între organismul de gestiune colectivă și pârâtă, la dosarul cauzei regăsindu-se doar un proiect de contract tipizat care nu a fost completat de niciuna dintre părți. De asemenea, după ce face referire la contracte, în sensul de negotium iuris , care includ și licența neexclusivă, instanța de apel se contrazice, apreciind că ideea unui contract negociat este, în primul rând, străină de realitatea în care organismul de gestiune colectivă trebuie să încheie în mod curent acte similare cu o multitudine de utilizatori, forma contractului de adeziune fiind cea mai adecvată în acest context. Prin urmare, instanța de apel apreciază, în mod greșit, că autorizația neexclusivă nu este un contract de adeziune. De asemenea, motivarea instanței de apel este confuză și contradictorie și cu privire la încheierea actelor prevăzute de art. 130 alin. 1 lit. a, respectiv lit. c din Legea nr. 8/1996. Astfel, după ce face referire la forța obligatorie a contractelor încheiate, cât și la autorizația neexclusivă, instanța de apel apreciază, în mod greșit, că ar fi vorba de o abordare formalist-birocratică, străină principiului consensualismului, aceea în care s-ar cere o succesiune de acte-întâi contract, apoi autorizație (cum procedează unele organisme de gestiune colectivă). Din interpretarea art. 130 alin. l lit. a și c, reiese faptul că legea impune cerința ambelor acte, atât autorizație, cât și contract general, aspect pe care, în mod evident nelegal, instanța de apel îl apreciază ca fiind neesențial, respectiv o abordare formalist-birocratică. Recurenta a criticat și aprecierea instanței de apel potrivit căreia „identificarea veniturilor obținute doar din televiziune” se face pe baza play-listelor, în realitate acestea conținând doar titlurile fonogramelor și nume de artiști retransmiși de televiziune, în timp ce „veniturile” sunt exprimate prin cifre contabile, facturi și contracte depuse la dosar și prevăzute în balanțele contabile (inclusiv veniturile din activități extra televiziune) ce au un diferit regim legal. Prin motivele de recurs, s-a mai susținut inversarea sarcinii probei și încălcarea dispozițiilor art. 249 Cod procedură civilă, în condițiile în care obligația de a-și proba susținerile revenea reclamantei. Din motivarea hotărârii recurate nu rezultă motivele pentru care pârâta trebuie să-și probeze susținerile, pe când reclamanta, cea care a introdus acțiunea pretinzând plata unor sume de bani de la pârâtă, nu a probat în niciun fel că televiziunea X. a transmis fonograme și artiști protejați de organismul de gestiune colectivă CREDIDAM. Pe parcursul procesului, instanța de apel nu a cerut reclamantei CREDIDAM să-și probeze susținerile, ci a sancționat-o pe pârâtă pentru că nu a furnizat informații intimatei-reclamante, deși între cele două părți nu există niciun contract aferent perioadei de difuzare 01.04.2012-31.03.2015, s-a mai arătat în motivarea recursului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul reclamant și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Motivul de recurs ce vizează efectele convenției încheiate de către reclamantul CREDIDAM cu organismul de gestiune colectivă similar din Italia a fost formulat în legătură cu apărarea constantă a recurentei – pârâte A. SRL potrivit căreia a radiodifuzat exclusiv interpreți italieni în perioada 01.04.2012 - 31.03.2015. De altfel, această susținere a fost reiterată chiar prin motivele de recurs, pârâta criticând constatarea instanței de apel referitoare la nedovedirea apărării sale pe acest aspect și neluarea în considerare a unui alt mijloc de probă, relevant în dovedirea faptului pretins. Așadar, prin primul motiv de recurs, pârâta tinde la reaprecierea situației de fapt pe aspectul obiectului radiodifuzării și, pe cale de consecință, la constatarea de către Înalta Curte a absenței obligații a pârâtei de a plăti reclamantului remunerația cuvenită pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, cât timp fonogramele și prestațiile artistice utilizate vizau doar artiști interpreți italieni. Astfel conturată, critica recurentei este lipsită de finalitate, deoarece reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate, neîncadrându-se în vreunul dintre motivele de recurs descrise de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă. Drept urmare, constatarea instanței de apel în sensul că pârâta nu a probat susținerea referitoare la radiodifuzarea doar a interpreților italieni în perioada de referință a litigiului nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală, impunându-se ca premisă a analizei motivelor de recurs, după cum nu poate fi reapreciat probatoriul administrat, pentru a se verifica eventuala ignorare a unui mijloc de probă pretins relevant, cât timp stabilirea situației de fapt excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar. În atare context, susținerea recurentei conform căreia actul juridic ce atestă reprezentarea de către reclamantul CREDIDAM a interpreților italieni, a fost încheiat cu organismul similar din Italia abia ulterior datei de 31.03.2015 și, astfel, nu produce efecte juridice în cauză, nu ar putea conduce la înlăturarea obligației pârâtei de a plăti remunerația către reclamant, cât timp acesta din urmă are calitatea de colector al remunerației pentru tipurile de utilizare din speță, calitate în care a emis autorizația licență neexclusivă prevăzută de lege. Mai mult decât atât, instanța de apel a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de informare a organismului de gestiune colectivă în privința obiectului radiodifuzării și de a depune playlist-urile aferente programelor radiodifuzate, acestea nefiind păstrate și, deci, nici nu au fost remise expertului judiciar desemnat de instanță în prezenta cauză pentru calcularea remunerației. Constatarea pe acest aspect, ce nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, semnifică imposibilitatea identificării, din culpa recurentei – pârâte, a eventualelor fonograme și prestații artistice vizând artiști interpreți italieni și, implicit, imposibilitatea excluderii acestora din calculul remunerației. În consecință, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă reclamantul era sau nu era îndreptățit la colectarea remunerației pentru interpreți italieni, cât timp o eventuală constatare pe acest aspect nu ar putea fi valorificată la calcularea remunerației. Față de cele expuse, Înalta Curte va înlătura critica formulată prin primul motiv de recurs. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, se constată că susținerile se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, în condițiile în care recurenta, deși a invocat în mod explicit ipoteza motivelor contradictorii, a criticat, de fapt, modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor art. 130 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel. În acest context, este de subliniat că instanța de apel a reținut în fapt emiterea de către reclamantul CREDIDAM a unor licențe neexclusive – pentru prestațiile vizate de pretențiile din prezenta cauză - prin care a autorizat, în numele și în beneficiul titularilor de drepturi pe care îi reprezintă, utilizarea de către pârâtă a repertoriului protejat, pe temeiul art. 130 alin. 1 lit.a din Legea nr. 8/1996, fără a încheia, însă, un contract general în sensul art. 130 alin. 1 lit. c din aceeași lege. Recurenta susține, în esență, că normele în discuție impun cerința încheierii ambelor acte juridice, atât a contractului general, cât și autorizației/licență neexclusivă, astfel încât nu poate fi vorba despre o echivalență între acestea, concluzie rezultată și din natura lor diferită, stabilită, de altfel, în mod greșit prin decizia recurată. Criticile astfel formulate sunt nefondate. În conformitate cu art. 130 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, „Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligații: a) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă; b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi; c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au acordat mandat sau pe baza convențiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, cu utilizatorii care desfășoară activități de comunicare publică, cu organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat; (...)”. Obligațiile stabilite prin norma citată în sarcina organismelor de gestiune colectivă relevă gestionarea prin intermediul acestora a dreptului de autorizare a utilizării oricărei opere, după caz, a unei interpretări sau execuții. În cazul radiodifuzării unei interpretări sau execuții, sunt relevante dispozițiile art. 98 din Legea nr. 8/1996. Astfel, alin. 1 prevede că „Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: (...) g) radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată; g^1) în situația specificată la lit. g) au dreptul numai la remunerație echitabilă.” Potrivit alin. 3 din art. 98, „Remunerația echitabilă prevăzută la alin. (1) lit. g) se stabilește și se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 131^1, 131^2 și 133”. Așadar, în situațiile în care interpretarea a fost deja fixată sau radiodifuzată (cum este cazul fonogramelor, dar se pot regăsi și în privința prestațiilor artistice din audiovizual), autorul interpretării sau execuției poate exercita dreptul patrimonial exclusiv la care se referă art. 98 alin. 1 doar prin intermediul organismului de gestiune colectivă, care acționează conform dispozițiilor art. 130 și următoarele din lege. Această constatare este de natură să clarifice aspectele esențiale pe care le evocă motivele de recurs din prezenta cauză. După cum reiese din dispozițiile legale citate, autorizarea utilizării unei interpretări sau execuții este obligatorie, astfel încât un terț nu le poate utiliza, inclusiv în modalitatea radiodifuzării, fără consimțământul organismului de gestiune colectivă. Dacă terțul utilizează o prestație a unui artist interpret sau executant fără autorizare prealabilă, o asemenea faptă are temei delictual, organismul de gestiune colectivă fiind îndreptățit să solicite despăgubiri pentru neplata remunerației și repararea integrală a prejudiciului pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996. Drept urmare, în măsura în care s-ar înlătura efectele autorizațiilor/licențe neexclusive emise, astfel cum preconizează pârâta prin motivele de recurs, nu ar fi înlăturată și obligația de plată a remunerației către organismul de gestiune colectivă, ci ar trebui verificată întrunirea răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei pe temei delictual. Or, pârâta nu a formulat asemenea apărări în cauza de față, tinzând exclusiv la constatarea inexistenței obligației sale de plată a remunerației, finalitate care nu poate fi în niciun caz acceptată. Pe de altă parte, prevederile art. 130 alin. 1 lit. a și c din Legea nr.8/1996, la care se referă motivele de recurs, trebuie interpretate tocmai prin prisma caracterului obligatoriu al autorizării utilizării unei interpretări sau execuții, ce presupune că terțul nu poate proceda la o asemenea utilizare fără o autorizare prealabilă. Ambele ipoteze legale reglementează încheierea unor acte juridice care au ca obiect tocmai autorizarea utilizării, după cum rezultă în mod explicit din conținutul lor, iar consimțământul se acordă pentru fiecare utilizator în parte, împrejurare ce exclude necesitatea perfectării ambelor acte – autorizația/licență neexclusivă și contractul general -, astfel cum pretinde recurenta, pentru că legiuitorul nu pretinde o dublă autorizare în cazul aceluiași utilizator. Existența unei autorizări prealabile utilizării echivalează cu întrunirea unui acord de voință al utilizatorului, care este obligat să o solicite înainte de utilizare și al organismului de gestiune colectivă, care acționează în numele și pe seama titularului de drepturi, iar acest raport juridic corespunde unui contract în ambele ipoteze legale, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, și nu unui act juridic unilateral, ce presupune, conform art.1324 Cod civil, numai manifestarea de voință a autorului său. Din punctul de vedere al formei, este suficientă forma scrisă ad probationem , astfel încât odată ce a obținut autorizarea scrisă din partea organismului de gestiune colectivă, terțul este îndreptățit la utilizare, cu plata corespunzătoare a remunerației, în raport de repertoriul protejat utilizat. Chiar dacă în cazul unui organism de televiziune autorizarea ar trebui dată în cadrul unui contract general, potrivit prevederilor exprese ale art. 130 alin. 1 lit. c din Legea nr. 8/1996, faptul încheierii unui contract cu altă denumire, respectiv aceea prevăzută de art. 130 alin. 1 lit. a, nu lipsește de efecte juridice manifestarea concordantă de voință a părților, cât timp actul juridic a fost încheiat în formă scrisă și conține autorizarea utilizării repertoriului protejat. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la consecințele neîncheierii în cauză a unui contract cu denumirea prevăzută de art. 130 alin. 1 lit. c din Legea nr. 8/1996 și este, totodată, lipsită de relevanță stabilirea naturii actului, chiar în cazul unei autorizații/licență neexclusivă, ca fiind sau nu un contract de adeziune în sensul art. 1175 Cod civil. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respinS recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă. Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate