ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 984/2020

Ședința publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 11 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 294.495,78 RON cu TVA, reprezentând plăți făcute de reclamantă ca urmare a neexecutării contractului de către pârâtă, la plata penalităților contractuale de 0,05% pe zi aplicate la valoarea de 197.532 RON (35.400 euro), reprezentând lucrări neexecutate, la plata dobânzii legale aferente plăților în sumă totală de 294.495,78 RON făcute de reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, a lipsei de obiect și excepția prescripției dreptului material la acțiune, și cerere de chemare în garanție a numitelor Aversa S.A. și D. S.R.L. La termenul de la 11 mai 2017, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție și constituirea unui nou dosar. Prin încheierea din 8 iunie 2017, instanța a unit cu fondul excepțiile invocate prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 11/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 294.495,78 RON inclusiv TVA reprezentând despăgubiri, împreună cu dobânda legală și cu inflația, calculate până la data achitării efective a debitului, a respins în rest acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta.

Prin decizia nr. 738/2018 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea la penalități de întârziere, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de penalități de întârziere ca prescris și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Prin aceeași decizie, instanța a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în partea a deciziei recurate și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect plata penalităților contractuale de 0,05% aplicate la valoarea de 197.532 RON (35.400 euro) reprezentând lucrări neexecutate, și a stabilit în mod greșit că data la care a expirat termenul contractual de executare a obligației recurentei-pârâte de a pune în funcțiune echipamentele furnizate este data de la care curge termenul de prescripție privind obligarea acesteia la plata penalităților, respectiv 27 septembrie 2013. În opinia recurentei-reclamante, acest termen a început să curgă la 14 decembrie 2016, data la care s-au efectuat probele pentru punerea în funcțiune, astfel cum rezultă din prevederile contractului și din dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și ale art. 2528 C. civ.

Într-o altă critică, se arată că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate deoarece pe de o parte, produsele furnizate nu au fost conforme prevederilor caietului de sarcini și ale documentației tehnice, iar, pe de altă parte, aceasta nu s-a prezentat în vederea realizării punerii în funcțiune. Recurenta-reclamantă mai arată că a fost nevoită să plătească suma suplimentară de 294.495,78 RON, TVA inclus, pentru a remedia deficiențele și a adapta echipamentele furnizate de recurenta-pârâtă.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate.

Motivele invocate recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Se susține în memoriul de recurs că instanța de apel nu face o analiză proprie a argumentelor recurentei-pârâte cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere privind despăgubirile și reține în mod nejustificat ca moment de început al termenului de prescripție data de 4 decembrie 2013, dată la care a fost emisă adresa nr. x, adresă care nu a fost comunicată pârâtei. În opinia recurentei-pârâte, termenul de prescripție a început să curgă la 26 noiembrie 2012, data la care s-a constatat că echipamentele nu au atins parametrii tehnici proiectați.

Se mai susține că, în mod eronat, instanța de apel a stabilit că recurenta-pârâtă datorează despăgubiri în valoare de 294.495,78 RON pe motiv că s-ar fi dovedit că bunurile furnizate nu corespund din punct de vedere calitativ. Din probele administrate în cauză, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că echipamentele furnizate funcționează în mod separat, dar nu funcționează împreună, aceasta fiind o problema de proiectare, serviciu care nu intra în atribuțiile recurentei-pârâte. Instanța de apel a separat obligațiile contractuale ale subscrisei în obligația de a da (furnizarea echipamentelor) și obligația de a face (punerea acestora în funcțiune). Recurenta-pârâtă apreciază că pentru obligația de a face a intervenit prescripția contractuală, iar obligația de a da a fost îndeplinită, obiectul litigiului fiind nefuncționarea echipamentelor și nu nelivrarea acestora.

Se arată că instanța de apel avea obligația de a analiza dacă problemele tehnice ale echipamentelor se datorează culpei recurentei-pârâte, lucru pe care nu l-a făcut. Mai mult decât atât, se susține că documentația tehnică transmisă de reclamantă nu a fost completă deoarece nu a inclus doi parametri tehnici importanți. Recurenta-reclamantă a schimbat echipamentele alese inițial, dar nu a modificat în mod corespunzător specificațiile tehnice, iar recurenta-pârâtă nu era abilitată, în opinia sa, să facă aceste modificări nefiind o firmă de inginerie cu profil hidroenergetic. Recurenta-reclamantă nu a dovedit nici că ar fi comunicat aceste modificări recurentei-pârâte, ca urmare, recurenta-pârâtă concluzionează că lipsa corelării dintre componentele subansamblurilor livrate nu i se datorează și afirmă că instanța de apel nu a analizat culpa contractuală a părților în apariția problemelor tehnice și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă afirmă că nu datorează nici dobânda legală la plata căreia a fost obligată în mod greșit de instanță deoarece nu s-a demonstrat culpa sa în producerea prejudiciului pretins.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul recurentei-pârâte nu este timbrat și că ambele recursuri sunt nule.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat judecarea recursului.

Prin încheierea din 4 martie 2020, au fost admise în principiu ambele recursuri și s-a fixat termen de judecată la 10 iunie 2020, cu citarea părților, în vederea discutării excepției nulității recursurilor și a excepției netimbrării referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă prin administrator judiciar, Înalta Curte constată că, deși prin cererea de recurs a fost indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret s-a invocat greșita aplicare a unor norme de drept material, critici ce vor fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Ca urmare, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Analizând criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 7 și 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ale art. 2528 C. civ. și aplicarea greșită a prevederilor contractului încheiat între părți, susținând că în mod greșit instanța de apel a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea recurentei-pârâte la plata penalităților de întârziere, apreciind că data la care a expirat termenul contractual de executare a obligației recurentei-pârâte de punere în funcțiune a echipamentelor, respectiv 27 septembrie 2013, este data de la care curge termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune în ceea ce privește obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor interese prevăzute în contract în cazul neexecutării obligațiilor contractuale constând în punerea în funcțiune a echipamentelor furnizate.

Criticile sunt nefondate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține ca fiind corecte constatările instanței de apel referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Noului C. civ., având în vedere că acesta a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, iar contractul de furnizare nr. x a fost încheiat la 5 decembrie 2011. Ca urmare, regimul prescripției extinctive nu este guvernat de prevederile Decretului-lege nr. 167/1958, ci de cele ale Noului C. civ., Înalta Curte urmând a se raporta în analiza sa la criticile formulate din perspectiva acestora din urmă.

Mai reține Înalta Curte că instanța de apel a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile atunci când a stabilit că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în ceea ce privește obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor interese prevăzute în clauza penală din contract pentru neîndeplinirea obligației de punere în funcțiune începe să curgă de la data la care a intervenit neexecutarea acestei obligații, respectiv 27 septembrie 2013 (dată care a fost stabilită de recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar, pentru punerea în funcțiune, și care a fost comunicată recurentei-pârâte). Din interpretarea prevederilor art. 2528 C. civ., rezultă că aceasta este data la care partea păgubită (recurenta-reclamantă) a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. Faptul că ulterior acestei date, recurenta-reclamantă a notificat-o pe recurenta-pârâtă referitor la rezilierea contractului nu are relevanță asupra determinării momentului de început al termenului de prescripție extinctivă întrucât această notificare nu a avut efect suspensiv sau întreruptiv asupra acestui termen.

În ceea ce privește criticile legate de nerespectarea prevederilor contractuale, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se limitează la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nu are în vedere și încălcarea de către părți a clauzelor incluse în contractele dintre ele.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția netimbrării recursului, invocată de instanță din oficiu, pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a atacat o decizie pronunțată de Curtea de Apel Craiova în calea de atac a apelului, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în cadrul unei acțiuni evaluabile în bani. În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, calea de atac declarată se taxează cu suma de 100 de RON plus 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 de RON.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, iar conform art. 32 și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă a fost depus prin fax la instanța a cărei hotărâre se atacă la 20 august 2018, iar la 28 septembrie 2018, recurenta-pârâtă a fost înștiințată în vederea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.275 RON, astfel cum rezultă din adresa de la dosarul de recurs. Recurenta-pârâtă nu a achitat taxa judiciară de timbru și a invocat prevederile art. 115 din Legea nr. 85/2014 în temeiul cărora toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanțelor sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte reține că procedura insolvenței împotriva recurentei-pârâte, ce face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, a fost deschisă la 27 septembrie 2018, în vreme ce recursul a fost declarat la 20 august 2018. Astfel, rezultă că la data formulării cererii de recurs recurenta-pârâtă nu se afla în procedura insolvenței și nu putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/2014 în temeiul cărora acțiunile formulate de administratorul judiciar nu sunt supuse obligației de plată a taxei de timbru.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Admite excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2020.