ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2006/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 2 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106751 din 9 iulie 2008; să le oblige pe pârâte la restituirea sumei de 14.242,61 CHF, percepută cu titlu de comision de administrare și a sumelor percepute cu același titlu până la data pronunțării hotărârii, precum și la plata dobânzii legale aferente; să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la cursul de la momentul încheierii contractului; să dispună denominarea creditului în monedă națională.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 72, art. 1345, art. 1347, art. 1350 și art. 2193 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 9131 din 10 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 2771 din 5 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.A. și i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. și B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 629A din 28 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe și i-a obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimatele-pârâte a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.204,88 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

Prin criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) și art. 6.1 din Cap. V "Comisioanele și costurile creditului" al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 106751 din data de 09.07.2008.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. art. 5.1 lit. c) din contract, recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod corect că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare nu a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, dar în mod contradictoriu, nu a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, autorii recursului au arătat că respectiva clauză nu a făcut obiectul negocierii, valoarea procentuală a comisionului de administrare fiind impusă de bancă.

Totodată, recurenții-reclamanți au învederat că valoarea procentuală a comisionului se raportează la întreaga valoare a creditului, neexistând o proporționalitate între valoarea acestui comision și serviciile prestate de bancă.

În urma evocării dispozițiilor art. 4, art. 6 și art. 13-14 din Legea nr. 193/2000, titularii recursului au subliniat că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzei contestate, fiind stipulată într-un contract de adeziune.

Aceleași părți au susținut că este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, întrucât clauza referitoare la comisionul de administrare îi conferă băncii un avantaj în detrimentul consumatorilor.

Recurenții-reclamanți au învederat că este îndeplinită și condiția relei-credințe, întrucât banca a prezentat produsul bancar ca fiind avantajos pentru aceștia, fără să îi informeze cu privire costurile totale ale creditului.

După evocarea dispozițiilor art. 45, art. 57 teza a II-a și art. 77 din Legea nr. 296/2004 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, titularii recursului au învederat că în cuprinsul contractului de credit nu este definit comisionul de administrare și nici nu sunt menționate serviciile în schimbul cărora a fost perceput.

Astfel, recurenții-reclamanți au arătat că serviciile prestate de bancă nu sunt determinate și nici determinabile.

Aceleași părți au mai arătat că poate fi dedus caracterul abuziv al clauzei contestate și din teza reglementată de art. 5.2 din contractul de credit, care permite băncii să revizuiască cuantumul comisioanelor în mod unilateral, aspect ignorat de către instanța de apel.

Recurenții-reclamanți au învederat că nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de administrare are ca efect nașterea în patrimoniul băncii a obligației de restituire a sumelor percepute cu acest titlu.

În privința celei de-a doua clauze, cuprinsă în art. 6.1 din contract, intitulată de autorii recursului clauză de risc valutar, recurenții au susținut că această clauză nu respectă exigențele impuse de art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, referitoare la cerința caracterului clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au învederat că banca a anticipat riscul valutar și l-a transferat în sarcina acestora, fără să îi informeze cu privire la variația cursului valutar și consecințele economice al acestei variații.

Aceleași părți au arătat că hipervalorizarea francului elvețian în raport cu moneda națională a condus la majorarea costurilor de credit, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Autorii recursului au mai susținut că riscul valutar, suportat exclusiv de către consumatori, denaturează raportul juridic obligațional, conferindu-i băncii un câștig injust în detrimentul lor, contrar principiilor echității și bunei-credințe.

Recurenții-reclamanți au învederat că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, conform art. 966-970 C. civ.

Prin urmare, autorii recursului au subliniat că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate în urma creșterii valorii francului elvețian față de moneda națională reprezintă o soluție justă și echitabilă.

Intimatele-pârâte C. S.A. și D. S.A. au depus întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020 a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatele - D. (Romania) S.A. și C. S.A. și a admis în principiu recursul declarat recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. V "Comisioanele și costurile creditului" al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 106751 din data de 09.07.2008. prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare în procent de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenții susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurentei, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia. De aceea, nu se poate reține ca fiind întemeiată nici susținerea referitoare la faptul că această clauză conținând obligația de plată a comisionului de administrare este lipsită de cauză juridică.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată și din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deși nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuși nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existența caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect. Argumentele aduse prin raportare la clauza pe care o conține art. 5.2 din contract nu pot fi primite, deoarece respectiva clauză nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții au criticat soluția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6.1. din Cap. VI "Rambursarea" al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 106751 din data de 09.07.2008, prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 09.07.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.