ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 27 martie 2019, reclamanta Composesoratul de Pășune și Pădure A. prin președinte B., în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Părău prin Primar, a solicitat să se dispună: 1. Să se constate că reclamanta este proprietara unei suprafețe de pădure de 377,564 ha situată în extravilanul com. Părău, în locul numit "Fata Mare";

Să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate și posesie suprafața indicată la capătul 1;

Să se constate că reclamanta este proprietara unei suprafețe de pășune de 245,397 ha situată în extravilanul com. Părău, în locul numit "Fața Stânii Groase";

Să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate și posesie suprafața indicată la capătul 3. 2. Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov: Prin sentința civilă nr. 211 din 16 octombrie 2019, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul Composesoratul de Pădure și Pășune A. în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Părău prin Primar. A obligat pe reclamant la plata sumei de 7000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată către pârât. 3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov: Prin decizia nr. 224/Ap din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Composesoratul de Pădure și Pășune A. împotriva sentinței nr. 211 din 16 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov. 4. Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, reclamantul Composesoratul de Pădure și Pășune A. a declarat recurs. Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat greșit normele de drept material, reținând, în mod total eronat, că în speța dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile hotărârii pilot Atanasiu, reclamanta nefiind titulara unui bun actual în sensul recunoscut acestei noțuni de jurisprudența actuală a Curții Europene. După prezentarea unor aspecte ce țin de fondul litigiului și de modul în care a luat naștere Composesoratul de pădure și pășune A., recurenta-reclamantă a arătat că prin sentința pronunțată de Judecătoria rurală Sercaia la 5 aprilie 1933, rămasă definitivă prin neapelare, s-a dispus înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea moșenilor. Apreciază că, astfel, dreptul de proprietate al membrilor Composesoratului a fost dovedit în integralitatea sa, fiind stabilit și înscris în Cartea Funciară urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, înscriere ce nu a avut de-a lungul timpului niciun fel de modificare/radiere ori notare în Cartea Funciară. Recurentul-reclamant apreciază că aspectele anterior evidențiate conduc la deducerea logico-juridică că dreptul de proprietate înscris în Cartea Funciară și netransmis sub altă formă vreunei entități juridice, aparține în continuare Composesoratului de pădure și pășune A.. Instanța de apel a interpretat total eronat faptul că relamanta nu este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, dând eficiență maximă acestei hotărâri, deși practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este total contrară, în opinia recurentei-reclamante (decizia nr. 1146/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012). Apreciază că, atâta timp cât nu a uzitat de o altă procedură în vederea ocrotirii dreptului de proprietate, impedicarea accesului la procedura de drept comun nu reprezintă altceva decât o încălcare a dreptului la un proces echitabil, pe de o parte, și o nerecunoaștere injustă a unui drept înscris în evidențele de Carte Funciară, pe de altă parte. Respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă reprezintă o recunoaștere a unui drept de proprietatea intimatei, fără existența unui titlu valabil. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că prin hotărârea pronunțată instanța de apel a indicat motive străine de natura cauzei. Astfel, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a reținut total eronat faptul că, nefiind urmată procedura legii speciale, nu se poate verifica temeinicia pretențiilor pe calea acțiunii în revendicare ce presupune compararea de titluri, titlul reclamantei fiind sentința civilă nr. 581/1993, în opinia sa.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Recursul a fost înregistrat pe rolul instanței supreme la 9 iunie 2020, fiind aleatoriu repartizat spre soluționare completului de judecată nr. 5. Conform art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., în dosar a fost fixat termen de judecată la 10 decembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea pronunțată în apel (care a validat soluția pronunțată de prima instanță - de respingere a cererii ca inadmisibilă), apreciind că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale invocate în favoarea recunoașterii și respectării dreptului de proprietate. Astfel cum s-a reținut și de către instanțele de fond, acțiunea în revendicare promovată de reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 563 C. civ.), în condițiile în care regimul juridic al imobilelor în litigiu este guvernat de legile fondului funciar, iar valorificarea drepturilor pe care reclamantul susține că le deține asupra acestora ar putea fi realizată numai în cadrul procedurii instituite de aceste acte normative. Prin situația sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 18/1991, ce constituie dreptul comun în materia retrocedării terenurilor preluate de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989. Recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestor imobile nu se poate realiza decât în condițiile stipulate de aceste acte normative. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu se poate face abstracție de faptul că pentru terenurile preluate abuziv în perioada de referință s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. Așadar, în contextul în care a avut loc o astfel de preluare a respectivelor bunuri imobile, și nici autorii reclamanților, nici reclamanții înșiși nu au mai exercitat vreunul dintre atributele proprietății, în intervalul de timp scurs de la data preluării până la data introducerii acțiunii în revendicare pendinte, regimul juridic al bunurilor în litigiu este cel specific imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, iar relativ la această categorie de bunuri, astfel cum s-a arătat, au fost adoptate legi speciale prin care foștilor proprietari le-a fost recunoscut un drept la reparații, totodată fiind reglementate și condițiile în care aceste reparații pot fi solicitate și acordate. Prin raportare la această situație specială a imobilelor terenuri în litigiu, chiar dacă ar exista un titlu de proprietate vechi care să reflecte dobândirea de către autorii membrilor composesoratului a proprietății imobilelor la un moment anterior preluării lor de către stat, acesta nu are aptitudinea de a dovedi existența actuală în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate invocat, pentru că acest drept a încetat să mai aibă vreo manifestare odată cu exercitarea de către stat a actului de autoritate reprezentat de preluare. Ca atare, împrejurarea evocată de recurentul-reclamant, în sensul că ar deține o hotărâre judecătorească din anul 1933 care ar atesta existența unui drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, nu este de natură a constitui o dovadă a deținerii unui drept de proprietate actual, pentru că respectiva dobândire este anterioară preluării produse în anii 1948 - 1989 și nu are aptitudinea de a proba deținerea unui drept actual. Făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în aprecierea sa, ar fi contrară Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot Atanasiu), recurentul își exprimă dezacordul și cu privire la reținerile instanțelor referitoare la faptul că partea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească să obțină posesia și a aprecierii făcute cu privire la noțiunea de "bun actual", astfel cum este statuată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurentul-reclamant redă pasaje dintr-o decizie de speță pronunțată de instanța supremă, însă nu într-o cauză similară, astfel cum susține partea, ci într-o speță în care reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar, așa cum cum reiese chiar din paragraful citat în cuprinsul memoriului de recurs. Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Doar în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de teza întâia a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție . De la intrarea în vigoare a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Or, cum reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit obligația statului sau a altei entități juridice de a-i restitui bunurile în natură, rezultă cu evidență că titlul (hotărârea din 1933) prin prisma căruia justifică dreptul de proprietate al autorilor, dintr-o perioadă anterioară preluării de către stat, nu reflectă un drept de proprietate cu valențe de "bun actual" în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Potrivit hotărârii instanței europene pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, hotărâre care, contrar susținerilor recurentului-reclamant, își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, bunul actual se găsește în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres, în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare a preluării abuzive de către stat a imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În consecință, în mod corect s-a apreciat că recurentul-reclamant nu are în patrimoniul său un drept de proprietate supra terenurilor în litigiu, având în vedere că, anterior prezentei solicitări de restituire a imobilelor în discuție, partea nu au mai formulat nicio altă acțiune prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de lege. Recurentul-reclamant susține prin cel de-al doilea motiv de recurs că instanța trebuia să soluționeze cererea din perspectiva dreptului comun din materia revendicării, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți. Raportat la această critică, fără a nega obligația efectuării unei comparații a titlurilor de proprietate ce se opun într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 563 C. civ., se reține că cererea de față, prin care se urmărește redobândirea unor bunuri imobile (terenuri) preluate de stat, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale. Astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond, valorificarea drepturilor pe care reclamantul susține că le deține asupra terenurilor ar putea fi realizată numai în cadrul procedurii instituită de legile fondului funciar, care reprezintă cadrul normativ ce reglementează modalitatea de restituire a acestor imobile. În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, se impune a fi subliniat faptul că accesul la justiție nu implică automat și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamantul s-a adresat instanței pentru a obține restituirea terenurilor, iar solicitarea nu a fost admisă, în considerarea argumentelor redate mai sus, reprezintă o analiză ce poartă asupra unui drept civil, iar nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Legile prevăzute de procedura specială au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să diminueze accesul la justiție, au perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană. Calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă și nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede posibilitatea formulării contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. În contextul normativ al legilor speciale, este de subliniat și faptul că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competență exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare a drepturilor procesuale. În cadrul procedurii judiciare reglementate de legile speciale, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în condițiile și pe căile prevăzute expres de norma specială. Pentru considerentele expuse, cum criticile îndreptate împotriva deciziei din apel au fost găsite nefondate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Unitatea Administrativă a comunei Părău. PENTRU ACESTE MOTIVE,