ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5109/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 din 20 mai 2016 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: a) - anularea deciziilor nr. 5344-5351 (8 decizii) din 21 martie 2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare; b) - retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a com. cadastrale ARGEL, identice parcelelor cadastrale cu imobile nr. 60, 65, 500, 502, 504, 511, 517 și 518.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 237 din 3 octombrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 237 din 3 octombrie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ au declarat recurs reclamanții Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei. În motivarea recursului se arată că prezumția de lucru judecat a fost greșit reținută de către instanța de fond, în condițiile în care prin decizia nr. 3332/27 noiembrie 2014 s-a apreciat, acceptând existența în patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidențiate, că nu ar putea fi admisă acțiunea în revendicare întrucât nu s-a făcut dovada existenței dreptului de proprietate și a întinderii acestuia. Arată că în noul litigiu, întemeiat pe O.U.G. nr. 94/2000, există circumstanțe noi care probează existența dreptului de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 în baza Legii din 20 iunie 1868 prin care "Fiscul cezaro crăiesc vinde Fondului Religios gr. oriental bucovinean: a) Domeniul Câmpulung, care conform actului de hotîrnicire Metzger din 19 iulie 1783, pag. 1730, există de mult ca atare în Domeniul Cameral Câmpulung de odinioară și respectiv proprietatea domeniului de stat situată pe teritoriul comunelor Câmpulung, Sadova, Pojorâta, Valea Putnei, Funda Moldovei, Breaza, Iacobeni, Ciocănești, Cîrlibaba, Vatra Dornei, Dornape Djumalău, Dorna Candreni și Poiana Stampef." În baza acestui contract, dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc a fost înscris în cărțile funciare ale celor 13 comune cadastrale, recurenții-reclamanți exemplificând prin extrasul din registrul de carte funciară nr. x al Comunei cad. Dorna Candreni, unde la pct. 2 apare înscris dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc, iar la pct. 3 s-a înregistrat dreptul de proprietate pentru Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina. Totodată, la pct. 5 din Registrul de aceeași carte funciară nr. x, s-a menționat că în baza încheierii din 10 martie 1937 s-a rectificat denumirea proprietarului de sub nr. 4 în Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei. De asemenea, în actul conex de aprobare a contractului de vânzare cumpărare de către Majestatea sa împăratul Austriei, înregistrat sub nr. x/23 iunie 1870 s-a menționat că "domeniile camerale Câmpulung Moldovenesc și Jucica" ce formează obiectul vânzării, sunt "singurele proprietăți camerale din Bucovina", ceea ce infirmă constatarea instanței din litigiul anterior și din noul litigiu, conform căreia Statul austriac ar fi fost proprietarul bunurilor din patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, această persoană juridică având doar un drept de folosință și că, de fapt, Fondul Bisericesc a fost proprietarul deplin al acestor imobile și nu a exercitat doar un simplu drept de administrare. De asemenea, printr-o decizie din 7 mai 1931, Curtea de Casație din Varșovia a stabilit că patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o avere separată de patrimoniul Statului, iar această stare de fapt și de drept nu s-a schimbat în urma prăbușirii monarhiei habsburgice. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că "a recunoscut și legislația Statului (n.n. austriac) separațiunea patrimoniului Fondului Bisericesc de cel al Statului, întrucât prin Legea nr. 118 din 25/V/1869, autoritățile legiuitoare au împuternicit guvernul de a contracta un împrumut cu termen îndelungat pentru fisc din veniturile Fondului Bucovinean religionar pentru clădirea unui edificiu pentru administrația financiară din Cernăuți, care împrumut trebuia asigurat cu averea Statului. Că averea Fondului Bisericesc, considerând scopurile cărora le-a servit, nu se poate confunda cu averea Statului și nu poate fi privită ca parte integrantă a acestei averi, rezultă și din conținutul convențiunii încheiate între Republica Austriacă cu Polonia în chestiunea executării art. 266 alin. ultim și art. 273 din Tratatul din St. Germain publicat la art. 645 în Monitorul Oficial Polon din 1928, unde prin art. VII guvernele state contractante de comun acord recunosc că Fondul Bisericesc este a se considera ca un fond cu personalitate juridică de sine stătătoare separată de averea Statului. Nu încape deci nici o îndoială că Fondul Bucovinean greco-neunit (mai târziu greco-oriental) a posedat personalitate juridică și în consecință deplină capacitate de a fi subiect de drepturi și obligațiuni și putea deci dobândi proprietatea de obiecte patrimoniale, situate chiar afară de teritoriul Bucovinei. Această personalitate juridică a Fondului Bisericesc nu s-a schimbat deloc în urma prăbușirii monarhiei Habsburgice și a alipirii deosebitelor teritorii ale ei la statele succesorale, pentru că averea și scopul Fondului au rămas aceleași. Acest fapt nu a jost schimbat prin împrejurarea că guvernul Regatului Roman pe al cărui teritoriu se află acum averea principală a Fondului Bucovinei Bisericesc, a regulat din nou pe baza Legii din 4/V/1925 publicată în Monitorul Oficial nr. 97, modul administrației averii Fondului Bisericesc și i-a dat numele actual din cauza schimbării în stăpânirea teritoriului bucovinean precum și corespunzător stării de fapt a Bisericii Ortodoxe din România". De asemenea, și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 296/25.02.1944 pronunțată în dosarul nr. x/1939 a constatat că potrivit art. 39 și următoarele din Legea pentru organizarea bisericii creștine ortodoxe din 06.05.1925, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o fundație specială de sine stătătoare, având personalitate juridică și patrimoniu propriu deosebit de cel al Ministerului de Finanțe, respectiv de al Statului Român. Totodată, prin Legea nr. 320 publicată în Monitorul Oficial din 1 mai 1946 a fost ratificată Convenția intervenită între România și URSS la 20 martie 1946 cu privire la înființarea Societății "A.", societate forestieră Sovieto-Română, iar potrivit art. 1 din Convenție "Guvernul URSS și Guvernul Regatului Român recomandă prin această convenție pe proprietarii pădurilor, societățile sau organizațiile forestiere care fondează societatea "A." și anume: "Din partea Regatului Român: Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.); Fondul Bisericesc Ortodox Roman al Bucovinei; Bunurile comune Ciuc; Comunitatea de avere a celor 44 comune grănicerești din Năsăud". Conform art. 5 "Guvernul Român va obliga Regia Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.) și va recomanda celorlalți proprietari menționați în anexa nr. 3 (...) să încheie contracte de exploatare pe termen de 10-30 ani a pădurilor menționate". Conform anexei nr. 3, printre proprietari, la punctul 2 a fost menționat și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei căruia i s-a recomandat să încheie contracte pentru exploatarea pădurilor din Ocoalele Silvice Straja, Falcău, Brodina și Seletin, în suprafață de 30 mii ha. De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1257/19 martie 1919, după ce Bucovina a revenit României, au fost desființate contractele de arendare și subarendare a imobilelor rurale din Bucovina, iar conform art. 9 și 10 din acest act normativ, prin desființarea contractelor de exploatare de păduri, Fondul Bisericesc "reintră astfel în plenitudinea drepturilor sale de proprietar". Recurenții-reclamanți consideră că din aceste dispoziții rezultă că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei era proprietar deplin, iar proprietatea sa era una privată a Bisericii Ortodoxe din Bucovina, diferită de proprietatea Statului. Amintește recurenta și faptul că potrivit procesului-verbal din 7 octombrie 1946 privind ședința Consiliului de administrație al Fondul Bisericesc desfășurată în prezența Secretarului general al Consiliului de Miniștri, acesta s-a referit la exproprierea întregului patrimoniu Fondbis. Arată că Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților nu a avut calitatea de parte în litigiul avut în vedere de către prima instanță, astfel încât hotărârea judecătorească pronunțată în acea cauză nu-i este opozabilă, astfel că simplul acces la instanță al reclamanților, fără examinarea în mod concret și efectiv a probelor aduse, nu corespunde exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenție, având în vedere că s-au depus probe decisive, noi, privind calitatea de proprietar tabular al reclamanților la momentul deposedării. Consideră că, în speță, a fost încălcat dreptul de acces la justiție și principiul legalității, nefiind respectate cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție și că imobilele ce formează obiectul judecății sunt incluse în noțiunea de "avere bisericească", reglementată la momentul deposedării prin art. 168-171 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat la 20 octombrie 1948 și aprobat în temeiul art. 56 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, Statut care era în vigoare și la data adoptării reglementării prin O.U.G. nr. 94/2000. Conform art. 170 din acest Statut "averea fundațiilor și a asociațiunilor care au personalitate juridică, este proprietatea acestora și se administrează de Biserică în limita și în condițiile actelor constitutive și conform dispozițiilor acestui Statut". Astfel, arată că la data deposedării (1949) bunurile din patrimoniul Fondului Bisericesc erau incluse în "averea bisericească", sens în care invocă prevederile art. 27 din Legea nr. 489/2006 și art. 169 din Statutul actual pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin H.G. nr. 53/2008, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei fiind o fundație ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, iar Arhiepiscopia are calitatea de unic fondator al acestei fundații, patrimoniul Fondului făcând parte din averea bisericească, motiv pentru care consideră că Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților justifică un interes legitim de a solicita retrocedarea imobilelor în discuție. Recurentele-reclamante arată că prin decizia nr. 3332/27.11.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, s-a reținut că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice. Consideră că această constatare are putere de lucru judecat, sens în care invocă prezumția de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenența imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparținut cultelor religioase fiind tranșată irevocabil anterior. În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate la data deposedării, arată că prin sintagma "acte doveditoare" din dispozițiile art. 1 alin. (9) raportat la art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 se înțeleg, conform pct. 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive și orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate a solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive. Potrivit dispozițiilor art. 565 C. civ. "în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară", dar instanța de fond a încălcat aceste dispoziții legale în condițiile în care dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc asupra imobilelor în litigiu este înscris în cartea funciară din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austriac. Recurentele-reclamante susțin că lipsirea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților și a fundației sale - Fondul Bisericesc Ortodox Român a Bucovinei, de orice efect util al dreptului real înscris în CF și constituirea în anul 2015 în favoarea Statului Român a unui drept de proprietate asupra imobilelor ce aparțin averii bisericești, imobile preluate fără nici o despăgubire, relevă o manieră arbitrară, ilegitimă și imprevizibilă în soluționare cererii de restituire a bunurilor. În susținerea cererii de recurs, recurentele-reclamante invocă jurisprudența CEDO, art. 565 și 900 din noul C. civ., art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, susținând că imobilele al cărui proprietar tabular la momentul deposedării era Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, au fost preluate abuziv prin punerea în aplicare a Decretului nr. 273/1949, act normativ nepublicat, contrar ordinii constituționale și ordinii juridice internaționale existente la data preluării, așa încât preluarea proprietății bisericești contravine dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României din 1948 și Declarației Universale a Drepturilor Omului, deoarece actele normative nepublicate sunt lipsite de orice efect, fiind considerate inexistente. Ca atare, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu și-a încetat existența, activitatea acestei persoane juridice fiind doar întreruptă prin preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilelor proprietatea sa. Se mai susține că prin decizia civilă nr. 2368/15 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în ceea ce privește calitatea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei de continuator al vechii persoane juridice, acest aspect fiind irevocabil soluționat printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, prin decizia nr. 4401/31 octombrie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. x/2003 s-a stabilit că Fondul Bisericesc este continuatorul proprietarului tabular. În același sens, Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 147/A/13 noiembrie 2013, a decis că "excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei pentru motivul că aceasta nu este continuator al vechii fundații, fiind o persoană juridică distinctă și cu un statut juridic diferit, se va respinge, pentru autoritate de lucru judecat". Consideră că din moment ce i s-a recunoscut prin hotărârile judecătorești susmenționate calitatea de continuator al proprietarului tabular, li s-a recunoscut în mod irevocabil și calitatea de proprietar al imobililor înscrise în cartea funciară pe numele Fondului Bisericesc, imobile care au fost preluate abuziv de Statul român în anul 1949. Totodată, jurisprudenta constituțională a stabilit că în toate cazurile în care titlul nu este valabil, Statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului preluat și, pe cale de consecință, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată, nefîind desființat legal. Astfel, apreciază că dreptul la nediscriminare impune și în cazul recurentelor înlăturarea oricărei inegalități de tratament privind exercițiul drepturilor tabulare în raport cu alți proprietari tabulari cărora jurisprudenta le-a recunoscut dreptul de proprietate. Recurentele-reclamante susțin că instanța de fond a preluat selectiv din considerentele deciziei civile nr. 147/13 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, pe care și-a însușit-o, ignorând argumentele de drept și elementele probatorii din speță. Precizează că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost înființat prin "Regulamentul duhovnicesc" din anul 1786 edictat de împăratul Austriei, Iosif al II-lea, iar patrimoniul său a fost constituit din toate averile mobile și imobile ale mănăstirilor, bisericilor și schiturilor din Bucovina, ulterior dobândind proprietăți și prin cumpărarea unor mari domenii forestiere. Dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară, contractul de vânzare cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 fiind menționat în registrele de carte funciară depuse la dosar. În tot cuprinsul acestor acte normative este utilizată expresia "proprietățile Fondului Bisericesc" și nici împăratul Josef al II-lea și nici urmașii săi nu au emis vreun text cu putere de lege prin care să le declare ca fiind trecute în proprietatea Statului Austriac proprietățile Fondului Bisericesc, ci Statul Austriac a arendat de la Fondul Bisericesc, încă din anii 1788, domeniile Rădăuți și Frătăuți pentru herghelie, ultimul contract fiind încheiat în anul 1910 pe timp de 20 de ani, achitând arendă Fondului Bisericesc. În același sens, în perioada 1889 - 1890 Statul Austriac a încercat să cumpere terenul, însă Arhiepiscopul Cernăuților și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației s-a adresat împăratului Francisc Iosif I, solicitând încetarea tratativelor, deoarece proprietățile bisericești nu se înstrăinează. De asemenea, arată că Statul Austriac nu a fost și nu este înscris în cartea funciară ca proprietar principal și nici nu a pretins vreodată că este proprietar al acestor imobile, iar doctrina de drept public și jurisprudența imperiului recunoșteau dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc. Astfel, Statul Austriac a recunoscut dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei și atunci când a împrumutat de la Fond o sumă importantă pentru susținerea primului război mondial, care a fost restituită ulterior revenirii Bucovinei Statului Român, iar prin semnarea tratatelor de pace de la Saint Germain en Laye, la 10 septembrie 1919, și de la Paris, Statul Român a încasat aceste sume cu titlu de rente antebelice. Ulterior, Curtea de Apel Cernăuți, prin decizia nr. 3/1938 a admis acțiunea formulată de Fondul Bisericesc și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor să plătească Fondului Bisericesc contravaloarea în RON a sumei de 4.873.800 coroane aur, reprezentând valoarea rentelor antebelice aparținând Fondulu Bisericesc. Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost desființat prin Decretul nr. 273/1949, iar imobilele proprietatea Fondului au fost preluate fără titlu de Statul Român în baza acestui act normativ, nepublicat și contrar ordinii constituționale, ulterior Fondul Bisericesc reluându-și activitatea în baza sentinței civile nr. 109/11.04.2000 a Tribunalului Suceava, identitatea dintre Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ca titular al acțiunii și persoana juridică a cărui drept de proprietate este înscris în cartea funciară și care a fost desființat abuziv prin Decretul nr. 273/1949 fiind constatată și recunoscută prin hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 4401/31.03.2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, decizia civilă nr. 7962/13.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Se mai arată că și Curtea de Casație din Varșovia, printr-o decizie din 07.05.1931, a stabilit că patrimoniul Fondulu Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o avere separat de patrimoniul Statului, același aspect rezultând și din conținutul convențiunii încheiate între Republica Austriacă și Polonia în chestiunea executării art. 266 alin. ultim și art. 273 din Tratatul din St. Germain, precum și din decizia nr. 296/25.02.1944 pronunțată în dosarul nr. x/1939(procesul rentelor antebelice) de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a III-a. Recurentele-reclamante subliniază faptul că până la adoptarea Constituției din 1991 și a noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române, concepția era că Biserica are personalitate de drept public, ulterior aceasta aliniindu-se legislației laice, Biserica Romano - Catolică menținând concepția canonică a persoanei juridice de dreptul public. Astfel, art. 41 din noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române prevede că Patriarhia, Mitropolia, Arhiepiscopia ș.a. sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, iar conform art. 29 din Constituția României, cultele religioase sunt autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii. Prin urmare, biserica în actuala ordine constituțională nu mai este persoană juridică de drept public și nici Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ca fundație specială a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților nu mai poate fi și nu mai este o persoană juridică de drept public. În consecință, consideră că Statul nu are dreptul să-și însușească patrimoniul care a fost afectat unui anumit scop, iar bunurile stabilimentului public desființat vor reveni în patrimoniul general din care au făcut parte anterior afectațiunii, astfel că desființarea fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei prin Decretul nr. 273/1949, nu putea avea drept consecință preluarea patrimoniului acestei fundații de către Statul Român, întrucât acest patrimoniu este o avere bisericească, iar cultul și structura de cult căreia îi aparține, respectiv Biserica Ortodoxă din Bucovina și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților nu erau și nu sunt dispărute și erau recunoscute în condițiile art. 13 din Legea pentru regimul general al cultelor religioase publicată în Monitorul Oficial din 4 august 1948. Se mai arată că potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunea prevăzută de lege, dar cu toate acestea, în cauză instanța de fond a încălcat principiul legalității prevăzut de art. 7 C. proc. civ., atunci când a ignorat forța probantă a registrelor și extraselor de carte funciară, puterea probatorie a acestora fiind cea existentă la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, conform sistemului de drept austriac și în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (1) C. proc. civ. Consideră că prima instanță a încălcat și principiul egalității prevăzut de art. 8 C. proc. civ., fiind evidentă inegalitatea de tratament privind exercițiul drepturilor tabulare în raport cu alți proprietari tabulari cărora jurisprudența constantă a instanței supreme le-a recunoscut drepturile, precum și principiul aflării adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., aplicarea corectă a legii impunând judecătorului respectarea reglementărilor legale privind proba dreptului de proprietate în regim de carte funciară, norme care fiind atașate unui drept fundamental, au valențe constituționale. Totodată, consideră că în ce privește dreptul la un proces echitabil acesta este doar formal și iluzoriu, atunci când instanța afirmă că are serioase rezerve că efectele vânzării de care se prevalează părțile reclamante ar impune reținerea unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 prevede fără echivoc faptul că Statul austriac a transmis proprietatea sa prin vânzare Fondului Bisericesc. Astfel, prima instanță a ignorat aspectele invocate de recurenți, precum și jurisprudența austriacă la care au făcut trimitere. De asemenea, arată că afirmând că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparținut Bisericii Ortodoxe Romane, instanța a încălcat dispozițiile art. 39-43 din Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, iar pe de altă parte, puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile judecătorești anterioare (deciziile nr. 4401/31 octombrie 2003, nr. 7962/13 octombrie 2005 și nr. 2368/15 martie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție; decizia nr. 830/9 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, decizia nr. 147/13 noiembrie 201 pronunțată de Curtea de Apel Cluj) care au stabilit în mod irevocabil că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care este o fundație a cărei unic fondator este Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, este continuatorul proprietarului tabular, al vechii persoane juridice desființată abuziv în anul 1949. Precizează că încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie o încălcare a regulilor de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la prezumția de lucru judecat, arată că instanța de fond a respectat principiul rolului activ al judecătorului și a analizat cauza sub toate aspectele, însă, dat fiind faptul că dreptul de proprietate cu privire la bunurile solicitate a făcut obiectul unei acțiuni în instanță, cu privire la acest aspect instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, respectiv manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, neavând relevanță dacă chestiunea litigioasă a fost tranșată prin dispozitiv sau prin considerente, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, consideră că instanța de fond nu putea face abstracție de efectul de lucru judecat al deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Precizează că în motivarea sentinței recurate, Curtea de Apel Suceava a constatat că din moment ce în acțiunea în revendicare de drept comun instanța de judecată a hotărât că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei nu a fost titularul dreptului de proprietate și nu a avut loc o preluare abuzivă a bunurilor revendicate, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior se impune în cadrul litigiului pendinte, fără posibilitatea de a mai fi contrazis prin adoptarea unei soluții diametral opuse cu privire la existența aceluiași drept de proprietate și a pretinsei preluări abuzive. În ceea ce privește elementul de noutate pe care reclamanții l-au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1870 prin care Visteria de stat împărătească și regească a vândut Fondului Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung și Zuczka, consideră că prin acesta nu se face dovada existenței unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului, din moment ce, potrivit organizării sale, acesta nu poate fi interpretat ca o proprietate particulară a bisericii. Astfel, în urma anexării Bucovinei la Imperiul Austro-Ungar, în anul 1775, întreaga avere a Episcopiei de Rădăuți, a mănăstirilor, provenită din daniile făcute anterior acestor așezăminte religioase de către domnii Moldovei, clerul și boierii români, a fost preluată de Statul Austro-Ungar, prin efectul ordonanțelor imperiale din 1771 și respectiv 1783, de desființare și secularizare a averilor mânăstirești. Moșiile au fost încamerate, în accepțiunea pe care C. civ. Austriac o dă în mod explicit acestei noțiuni, bunurile kammerale constituind "averea statului" și nu a fost identificat niciun act normativ care să excludă Bucovina, ca provincie, de la secularizare. Astfel, împăratul avea exclusivitatea deciziilor ce priveau administrarea, conservarea și întrebuințarea mijloacelor fondului, organele de control erau cele fiscale austriece, iar administrarea averilor bisericești încamerate era asigurată de dregătorii de stat și, în acest context se circumscrie și contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească și regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung și Zucska. Totodată, imobilele la care se referă actul de vânzare-cumpărare nu au fost individualizate, deși o parte din bunurile camerale au fost excluse de la vânzare, fără a fi, de asemenea, indicate. Mai mult, începând cu anul 1918 aceste averi mănăstirești au fost transmise Statului român, având în vedere faptul că locul statului austriac a fost luat de statul român, existând o perioadă de provizorat pentru organizarea Fondului până la adoptarea Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 6 mai 1925, care prin art. 43 a aprobat Regulamentul pentru aplicarea dispozițiunilor art. 39-43 din Legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române și unde la art. I s-a stipulat că Fondul bisericesc, fiind o fundațiune specială de sine stătătoare, este o persoană juridică de drept public, iar la art. VI prevedea că regulile de administrație și exploatare pentru averile fondului vor fi cele prevăzute pentru administrarea și exploatarea domeniilor Statului și în conformitate cu legea contabilității publice pentru instituțiile autonome. Potrivit art. 41 din Decretul-lege pentru organizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei din 20 noiembrie 1937, banii, valorile și materialele administrate de acest serviciu (serviciul contabilității și caseriei) constituie avere publică, iar contabilii și mânuitorii lor sunt gestionari publici, supuși dispozițiilor legii contabilității. Totodată, organizarea și funcționarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei au continuat să fie aceleași până la momentul desființării acestuia prin Decretul nr. 273/1949, conform Decretului-lege pentru organizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei din 20 noiembrie 7 și Legii nr. 295 publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 17 aprilie 1946. Referitor la susținerile recurentelor-reclamante privind succesiunea proprietarilor, arată că antecesorul actualului Fond Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, respectiv vechiul Fond Bisericesc Ortodox al Bucovinei, nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, ci numai administratorul acestora, fapt statuat, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 147/A/13.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Mai arată că niciun moment în intervalul 1918-1945, Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparținut Bisericii Ortodoxe Române și nici nu a fost titularul vreunui drept de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul său, care erau proprietatea publică a Statului român. Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost creat doar ca formă publică de finanțare a activităților ecleziastice, astfel că în mod cert, la momentul anului 1945 nu exista vreun drept care să poată fi, în prezent, valorificat în condițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce privește susținerea recurentelor că instanța de fond a încălcat principiile legalității, egalității și al aflării adevărului, intimata-pârâtă arată că în condițiile reținerii incidenței prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță nu mai putea face evaluări proprii asupra dreptului de proprietate al Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei asupra bunurilor revendicate, ci Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei avea deschisă, în acțiunea în revendicare, calea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., pentru verificarea înscrisurilor și circumstanțelor noi, invocate de către această parte.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 octombrie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanții Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea deciziilor nr. 5344-5351 (8 decizii) din 21 martie 2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare și retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a com. cadastrale ARGEL, identice parcelelor cadastrale cu imobile nr. 60, 65, 500, 502, 504, 511, 517 și 518. Prin sentința atacată, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins această acțiune, ca nefondată, reținând în esență următoarele: Prin deciziile nr. 5344 - 5351 (8 decizii) din 21 martie 2016 emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților prin care s-a solicitat restituirea imobilelor înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale. ARGEL, identice parcelelor cadastrale cu imobile nr. 60, 65, 500, 502, 504, 511, 517 și 518, motivat de faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ale cărui drepturi au fost valorificate de centrul eparhial în condițiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2004, nu a fost proprietarul imobilului revendicat. Pentru a decide astfel autoritatea pârâtă a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 147/A/2013 pronunțată în dosar nr. x/2010 de Curtea de Apel Cluj, irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei desființat prin Decretul nr. 273/1949 nu a fost proprietarul bunurilor revendicate de reclamant, printre acestea fiind și imobilele înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale. ARGEL, identice parcelelor cadastrale cu imobile nr. 60, 65, 500, 502, 504, 511, 517 și 518. Din moment ce pârâta înțelege să se prevaleze de efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești prin care s-a respins acțiunea în revendicare, iar reclamanții contestă incidența în cauză a prezumției puterii de lucru judecat, invocând circumstanțe noi care probează existența dreptului, Curtea consideră necesar să explice premisele de la care a pornit în parcurgerea controlului de legalitate cu care a fost învestită. În esență, puterea lucrului judecat printr-o hotărâre judecătorească semnifică, în sens larg, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Principiul comportă întotdeauna două valențe: una materială, de prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile și una procesuală, de excepție procesuală de fond care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept. Dacă manifestarea de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, nu la fel se întâmplă atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând la nivel substanțial modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazise, din nevoia de ordine și stabilitate juridică. Acestea fiind spuse, se observă că esența problemei dezlegate prin decizia nr. 147/A/2013, irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014, poate fi rezumată într-un paragraf pe care instanța simte nevoia să-l citeze "Față de toate cele ce preced, nu s-ar putea considera că bunurile revendicate în prezent de reclamantă au fost preluate abuziv de Statul Român, prin efectul Decretului nr. 273 emis în anul 1949. În realitate, așa după cum rezultă, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietății publice, care includea atributele posesiei, folosinței și dispoziției, exercitate în limitele legale". Dreptul la acțiune exercitat în cauza pe rol își găsește originea în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează procedura specială de restituire a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ori, din moment ce în acțiunea în revendicare de drept comun instanța de judecată a hotărât că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei nu a fost titular al dreptului de proprietate și nu a avut loc o preluare abuzivă a bunurilor revendicate, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior se impune în cadrul litigiului pendinte, fără posibilitatea de a mai fi contrazis prin adoptarea unei soluții diametral opuse cu privire la existența aceluiași drept de proprietate și a pretinsei preluări abuzive. Prin urmare, judecătorul fondului și-a însușit punctul de vedere al autorității pârâte și a constatat că în cauză nu este dată incidența art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 în sensul în care bunul a cărui retrocedare se solicită nu a fost preluat abuziv din patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Reclamanții s-au apărat în contra prezumției de adevăr ce rezidă din conținutul deciziei nr. 147/A/2013 argumentând că respingerea prezentei acțiuni exclusiv în considerarea hotărârii judecătorești anterioare încalcă dreptul material de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât se aduc probe noi, și anume contractul de vânzare cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească și regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung și Zuczka. Curtea de apel a reținut însă că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al tuturor statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Cum Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a avut posibilitatea de a supune situația atenției unei instanțe, care a decis asupra caracterului neîntemeiat al pretențiilor sale, rezultă că refuzul de a se reevalua fondul dreptului cu privire la care s-a statuat irevocabil anterior, nu afectează accesul la justiție, care poate fi supus unor limitări sau restricții, compatibile dreptului la un proces echitabil. Soluția contrară ar afecta caracterul uniform al justiției și ar echivala cu crearea unei situații de incertitudine, ce atinge drepturile câștigate de părțile cu interese adverse din procesul anterior, relevanță deosebită având situația intervenienților persoane fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe terenurile revendicate de reclamante și ale căror interese nu pot fi subordonate pretențiilor procesuale ale acestora din urmă, în afara remediului oferit de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Judecătorul fondului a prezentat și o sinteză a propriilor constatări asupra drepturilor pretinse de actuala fundație Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, fără ca prin aceasta să se aducă atingere celor statuate irevocabil, ci, din contră, în sprijinul și aprecierea caracterului legal și temeinic al actului de justiție înfăptuit prin hotărârile judecătorești precedente. În urma Convenției turco-austriece din 7 mai 1775 a avut loc o confiscare a averilor episcopești și mănăstirești din Bucovina, însă, pentru atenuarea impactului social al acestei măsuri, Statul Austriac a pus bazele fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, înființată în anul 1786 prin afectarea patrimoniului averilor bisericești încamerate în anul 1781, în scopul declarat de păstrare a cultului și de înfăptuire a binelui obștesc. Demn de reținut este că împăratul avea exclusivitatea deciziilor ce priveau administrarea, conservarea și întrebuințarea mijloacelor fondului, organele de control erau cele fiscale austriece, iar administrarea averilor bisericești încamerate era asigurată de dregători de stat. Toate acestea conduc la concluzia formei de organizare a Fondului, care în timp și-a schimbat doar denumirea, ca fiind cel specific unei instituții publice, chiar dacă terminologia formală nu era specifică epocii. În acest context se circumscrie contractul de vânzare cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească și regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung și Zuczka. Altfel spus, Fondul, ca fundație creată de stat, pentru administrarea unor bunuri proprietate de stat și al cărui conducere era asigurată de demnitarul numit de împărat în Bucovina, a cumpărat, în această calitate și pentru realizarea scopului stabilit de fondatorul Statul Austriac, domeniile de stat Câmpulung și Zuczka. Ori, în aceste condiții, instanța de fond a arătat că are serioase rezerve că efectele vânzării de care se prevalează părțile reclamante ar impune reținerea unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului din moment ce, potrivit organizării sale, acesta nu putea fi tradus ca o proprietate particulară a bisericii. Chiar trecând peste aceasta, se observă că imobilele la care se referă contractul nu au fost individualizate deși o parte din bunurile camerale au fost excluse de la vânzare, fără a fi de asemenea indicate, iar în colile de carte funciară nu apare niciunde menționat acest titlu în condițiile în care înscrierea sa avea efect constitutiv de drept și potrivit clauzelor contractuale acordul visteriei împărătești pentru înscriere era dat numai după achitarea primei rate din prețul de vânzare. Prin urmare nu a fost considerat concludent pentru probarea existenței și întinderii dreptului acest înscris, a cărui însemnătate oricum se pierde în contextul evenimentelor ulterioare. Astfel, după Unirea din anul 1918 locul Statului Austriac a fost luat de Statul Român, următorul moment important pentru organizarea Fondului fiind apariția Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, care în art. 39 - 43 face referire expresă la acesta. Esențiale sunt prevederile art. 40 din Lege potrivit cărora "Fondul acesta este persoană juridică și va fi administrat, prin consiliul eparhial, sub președinția Arhiepiscopului și Mitropolitului Bucovinei, care-l va reprezenta în justiție și în toate actele sale. Regulile de administrație pentru averile fondului, care constă în cea mai mare parte din domeniu păduros și agricol, vor fi în interesul bunului mers cele prevăzute pentru administrarea și exploatarea domeniilor statului". Mai mult, din moment ce prin art. 1 din Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice s-a arătat că persoanele juridice de drept public se creează numai prin lege, fiind considerate persoane juridice de drept privat asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de particulari și care nu pot dobândi personalitate juridică decât în condițiile acestei legi, în mod cert persoana juridică la care se referă art. 40 din Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925 nu poate fi decât o persoană juridică de drept public. Organizarea Fondului în maniera arătată a fost detaliată în Regulamentul pentru aplicarea dispozițiilor art. 39 - 43 din legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române privitoare la "Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei" din 20 noiembrie 1925 în care a fost definită juridic fundația, de acum numită Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ca fiind o fundație specială, de sine stătătoare, organizată ca persoană juridică de drept public, a cărei conducere superioară a fost încredințată Consiliului Eparhial al Mitropoliei Bucovinei sub președinția Mitropolitului. Ca organe de control au fost desemnate ministerele agriculturii și cultelor, funcționarii care îl deserveau erau toți funcționari publici, regulile de administrație fiind cele specifice domeniilor Statului și în conformitate cu legea contabilității publice pentru instituții autonome (art. V, VI și IX). După câteva intervenții legislative fără semnificație deosebită, ultimul moment important este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 360/1940 pentru organizarea Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, astfel cum a fost modificată, în care se arată că "Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, rezultat din ctitorii voievodale, este și rămâne o fundațiune de sine stătătoare pusă sub Înaltul Patronaj al Maiestății Sale Regelui"(art. 1) și "Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina este persoană juridică de drept public, având ca scop întărirea Bisericii Ortodoxe Române, ridicarea vieții culturale și sociale la hotarele de nord ale țării" (art. 2). Prin urmare, ceea ce trebuie remarcat pentru perioada 1918 - 1945 este faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost o fundație de sine stătătoare, persoană juridică de drept public a cărei activitate, asigurată de funcționari publici, a fost permanent sub supravegherea și controlul organelor de stat. Niciun moment în intervalul 1918 - 1945 Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparținut Bisericii Ortodoxe Române și în niciun moment nu a fost titularul vreunui drept de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniului său, care erau proprietate publică a Statului Român, confuzia ce se vrea valorificată de părțile reclamante fiind generată de împrejurarea că scopul acestei fundații a fost acela de a asigura procurarea de venituri pentru cult și instruire în beneficiul Bisericii Ortodoxe Române, aspect pe care instanța nu îl contestă. După cum Biserica Ortodoxă Română și nici vreo formă privată de organizare a acesteia nu au dispus ca și proprietari, în accepția juridică a noțiunii, de "averea" Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care a fost creat doar ca o formă publică de finanțare, printre altele, a activităților ecleziastice, în mod cert la momentul anului 1945 nu exista vreun drept care să poată fi în prezent valorificat în condițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Cu alte cuvinte, deși Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a acționat cu o oarecare autonomie în exploatarea patrimoniului ce reprezenta "averea" sa, cumpărând terenuri, contractând împrumuturi, constituind ipoteci, apărând dreptul de administrare asupra bunurilor inclusiv în instanță (probe depuse la dosar), acesta nu a dispus liber și exclusiv de patrimoniul respectiv nici măcar în perioadele în care implicarea bisericii la nivel de conducere a fost activă, resimțind pe deplin impactul controlului exercitat de stat, demnă de amintit fiind reducerea substanțială a valorii sale prin împroprietărirea țăranilor din 1921. Ca atare, dreptul de proprietate privată a bisericii asupra averilor mănăstirești a fost pierdut încă din 1781 și nu ca urmare a evenimentelor ulterioare anului 1945, asupra cărora nu este necesar să se insiste, când singurul aspect care într-adevăr ar trebui poate remarcat este faptul că odată cu instaurarea regimului comunist în România s-a luat decizia lichidării fundației, obligația finanțării nevoilor bisericii, în limitele compatibile noii ideologii, trecând direct asupra statului. Înalta Curte apreciază drept legală sentința atacată și își însușește considerentele acesteia, neputând fi reținută incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ. Nu este întemeiată critica recurentților potrivit căreia prin instituirea prezumției de lucru judecat, care nu permite dovada contrară, ar fi afectată însăși ideea de dreptate. Înalta Curte are în vedere că prin decizia nr. 66/2017, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 328 alin. (2) din noul C. proc. civ., invocată în prezentul dosar, reținând că nu se poate susține în mod rezonabil că reglementarea legală a autorității de lucru judecat ce însoțește hotărârea judecătorească ar contraveni ideii de drep