ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2567/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 1605 din 18.08.2016, emisă de pârât, prin care a fost admisă numai în parte cererea de plată formulată de reclamant, precum și obligarea pârâtului la plata integrală a despăgubirii solicitate.

1.2. Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul instanței de fond la data de 09 noiembrie 2016, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, solicitând și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă despăgubirii solicitate, calculată de la data formulării cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirii.

1.3. Prin sentința civilă nr. 209 din 05 decembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 ianuarie 2017.

Prin sentința civilă nr. 3894 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat, în parte, Decizia nr. 1605 din 18.08.2016, emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 18.146 RON, iar nu 9760 RON;

(iii) a obligat pârâtul la plata către reclamant a diferenței de 8386 RON și a dobânzii legale aferente acesteia, calculată de la data de 18.08.2016 și până la plata efectivă a debitului;

(iv) a obligat pârâtul la plata sumei de 3053,6 RON cheltuieli de judecată către reclamant;

(v) a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3894 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că, raportat la prevederile Legii nr. 213/2015, nu are calitatea de succesor în drepturi și obligații al Societății B. S.A. Despăgubirile sunt achitate de Fond în temeiul Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment și nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, astfel încât Fondul nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.

A susținut recurentul-pârât că, în speța de față, debitorul contractual este Societatea B. S.A., litigiul fiind determinat de neexecutarea obligațiilor de către acest asigurător declarat în faliment. Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale Fondului, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul. Prin urmare, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat să țină cont de condițiile de asigurare aferente poliței CASCO încheiate cu asigurătorul, obligație care a fost respectată, contrar susținerilor instanței de fond.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că recurentul-pârât ar fi un succesor cu titlu particular sau universal al asigurătorului declarat în faliment. Fondul a preluat de la asigurător dosarul de daună dar, pentru a fi achitate despăgubirile, creditorii de asigurări trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată, care va fi analizată de recurentul-pârât. Așadar, Fondul nu are obligația legală a plății despăgubirii fără o analiză prealabilă a documentelor aflate în dosarul de daună, instanța de fond reținând în mod greșit că acesta trebuia să aibă în vedere numai înscrisurile depuse de reclamant și să achite sumele solicitate.

Contrar celor reținute de prima instanță, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a preluat de la asigurător o obligație de plată exigibilă, ci, conform legii, avea obligația de a analiza cererea de plată depusă de reclamant și devizele estimative, emise de unitatea reparatoare.

Recurentul-pârât a arătat că a examinat cu ajutorul aplicației C. valoarea autoturismului reclamantului la data producerii evenimentului, stabilită pe baza valorii de piață a autoturismelor de aceeași marcă, model, an fabricație, având un kilometraj și stare de întreținere comparabile. A expus cele trei sisteme de analiză a valorii autoturismelor la data producerii evenimentului asigurat, respectiv C., D. II și E., arătând că, în opinia sa, sistemul care ar trebui aplicat este C..

În cazul dedus judecății, despăgubirea acordată de Fond creditorului de asigurare trebuie să fie egală cu cuantumul pagubei suferite, având caracter reparator, valoarea fiind stabilită conform condițiilor de asigurare; or, instanța de fond a obligat Fondul la plata unei despăgubiri raportată la tarife care depășesc cuantumul pagubei suferite.

În ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale, arată că dobânda legală nu constituie creanță de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și nu poate fi achitată din resursele Fondului. Astfel, dobânda legală nu rezultă din contractul de asigurare, ci din nerespectarea obligației de plată de către asigurător. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților nu se subrogă în locul asigurătorului, nu preia drepturile și obligațiile acestuia și nu este succesorul său juridic, nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la curgerea dobânzilor/penalităților pentru neplata în termen a despăgubirii. În susținerea acestui argument, recurentul-pârât a invocat dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 și ale Normei ASF nr. 23/2014, care stabilesc că penalitatea pe zi de întârziere se aplică în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute de lege.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2018, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât l-a invocat numai la nivel formal, prin criticile expuse în motivarea recursului nefiind prezentate argumente care să contureze și să susțină concluzia că sentința recurată ar fi nemotivată ori că ar conține motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Motivele de nelegalitate prezentate de recurent vizează modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în cauză, critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Un prim rând de critici formulate de recurentul-pârât au vizat greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, din perspectiva obligațiilor care revin Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esență, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, subsumate unei idei centrale și anume lipsa calității de succesor juridic în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt străine de conținutul sentinței de fond. În cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc considerentele contestate de recurentul-pârât, respectiv considerente prin care să se susțină calitatea Fondului de succesor cu titlu particular sau universal al asigurătorului declarat în faliment ori preluarea de către Fond a unei obligații contractuale exigibile de la asigurător sau lipsa posibilității acestuia de a face o analiză proprie a cererii de plată și a înscrisurilor depuse în susținere.

Chestiunea litigioasă dedusă judecății în speță privește cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile și sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligațiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraților.

Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligațiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât (contractuale în primul caz și legale în cel de-al doilea), nu sunt relevante pentru soluționarea prezentei căi de atac, instanța de fond nereținând, prin sentința atacată, că valoarea despăgubirilor ar fi fost greșit determinată în raport de calitatea persoanei juridice obligate la plată, ci în raport de criteriile de auditare eronate, care nu au ținut cont de caracteristicile autoturismului evaluat. Mai exact, instanța de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraților de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greșit susține recurentul, ci a constatat că această analiză nu a fost realizată în conformitate cu cerințele legale, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în speță.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greșitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește determinarea valorii despăgubirii cuvenite reclamantului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât s-a rezumat la a susține că analiza proprie, efectuată în procedura administrativă, a fost una corectă și că sistemul de evaluare ce trebuie aplicat în determinarea cuantumului despăgubirii este reprezentat de C.. Recurentul-pârât nu a precizat motivul concret pentru care acest sistem este preferabil celorlalte două sisteme (D. și E.), deși instanța de fond a indicat rațiunile pentru care a apreciat că sistemul de evaluare folosit de expertul tehnic în realizarea raportului de expertiză judiciară (D.) este recomandat față de aplicația C., întrucât conține un grad suplimentar de specificitate.

Nu trebuie omis nici faptul că, în fața instanței de fond, recurentul-pârât nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară, la realizarea căruia, pentru stabilirea valorii de despăgubire, s-a utilizat sistemul D.. În măsura în care ar fi apreciat că sistemul utilizat de expertul tehnic nu este recomandat, recurentul-pârât ar fi trebuit să formuleze obiecțiuni prin care să conteste concluziile raportului de expertiză și în cuprinsul cărora să susțină, motivat, necesitatea evaluării autoturismului, a daunelor suferite și a despăgubirii cuvenite reclamantului în raport de aplicația C..

Totodată, instanța de control judiciar reține că recurentul-pârât nu a combătut concluziile diferite ale raportului de expertiză judiciară, față de evaluarea pe care a realizat-o Fondul în procedura administrativă, în ceea ce privește criteriul kilometrajului autoturismului supus evaluării. Astfel, la efectuarea raportului de expertiză judiciară s-a avut în vedere kilometrajul efectiv înregistrat de autoturism, de 80.353 km, pe când evaluarea realizată de pârât, cu ajutorul aplicației C., a avut în vedere un kilometraj mediu de 182.250 km, raportat la vehicule similare aflate pe piață. Așadar, evaluarea realizată de pârât nu a avut în vedere caracteristicile concrete ale autoturismului reclamantului, aspect pe care instanța de fond l-a reținut ca fiind relevant în analiza legalității deciziei atacate și cu privire la care recurentul nu a prezentat contraargumente.

Prin concluziile orale prezentate în fața instanței de control judiciar, reprezentantul recurentului-pârât a afirmat că există dubii privitoare la realitatea kilometrajului înregistrat de autoturismul reclamantului, susțineri care, însă, pe de-o parte, nu au fost formulate în fața instanței de fond, care stabilește faptele cauzei, iar pe de altă parte, reprezintă simple afirmații lipsite de suport probator în cauză.

Nefondate sunt și criticile privitoare la obligarea recurentului-pârât la plata unei despăgubiri raportată la tarife care depășesc cuantumul pagubei suferite. Deși pârâtul nu a specificat expres, tarifele la care acesta a făcut trimitere se referă la costul materialelor și serviciilor practicate de unitățile reparatoare, însă cuantumul acestor tarife nu are relevanță în speță, față de motivul care a condus la admiterea în parte a cererii de plată formulate de reclamant și la acordarea unei despăgubiri inferioare celei solicitate. Conform Referatului privind propunerea de respingere parțială a cererii de plată și Deciziei nr. 1609/18.08.2016, reducerea de către recurent a cuantumului despăgubirii nu a fost justificată de incorecta calculație a reparațiilor efectuate de unitatea de service, ci de stabilirea unei valorii a autoturismului inferioare sumei asigurate, respectiv de 12.581 RON, în loc de 26.512 RON, care a avut drept efect reducerea valorii maxime de despăgubire, conform art. 5.6 b.2) din condițiile speciale de asigurare aplicabile poliței CASCO.

Așadar, la emiterea actului administrativ contestat nu au fost avute în vedere considerente referitoare la calculația reparațiilor în raport de tarifele practicate de unitatea de service, astfel încât critica formulată de pârât este străină de obiectul cauzei.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate și criticile privitoare la obligarea recurentului-pârât la plata dobânzii legale aferente sumei respinse la plată. Subsumat acestei critici de nelegalitate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că dobânda legală nu reprezintă o creanță de asigurare, pe care ar trebui să o suporte Fondul din resursele financiare proprii, conform Legii nr. 213/2015, ci o penalitate ce trebuie suportată de asigurător, reluând argumentele referitoare la temeiul diferit al obligației de plată ce revine asigurătorului, respectiv Fondului de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, instanța de fond nu a susținut un considerent care să încadreze dobânda legală în categoria creanțelor de asigurare, ci, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale a avut în vedere fapta proprie a acestuia, iar nu fapta asigurătorului. Mai exact, dobânda legală a fost stabilită în referire la conduita pârâtului însuși, care, prin actul administrativ nelegal, a produs un prejudiciu de ordin patrimonial reclamantului, prejudiciu pe care are obligația de a-l repara integral, conform art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, atât prin achitarea sumei respinse la plată, cât și a beneficiului nerealizat.

Așadar, obligația de plată a dobânzii legale nu s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 213/2015 și nici pe dispozițiile contractuale semnate de asigurătorul în faliment și reclamant, ci pe dispozițiile legii contenciosului administrativ, care obligă autoritatea publică emitentă la repararea pagubei cauzate persoanei vătămate prin actul administrativ nelegal, în speță Decizia nr. 1609/18.08.2016. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a criticat acordarea dobânzii din perspectiva temeiurilor de drept și factuale avute în vedere de instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, respectiv onorariu avocațial dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a extraselor de cont bancar din data de 16.03.2018 și 17.04.2018, precum și a chitanței nr. x/16.03.2018 . Va fi respinsă solicitarea de plată a sumei de 240 RON, reprezentând alimentare carburant, conform bonului fiscal nr. 113/11.06.2020, emis de F. S.R.L., având în vedere că documentul justificativ este emis cu 6 zile anterior termenului de judecată, astfel încât nu probează că alimentarea cu carburant s-a realizat în vederea deplasării reprezentantului convențional al reclamantului la termenul de judecată din 17.06.2020, pentru susținerea prezentei cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3894 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, respectiv onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.