ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2439/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Guvernul României, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună obligarea pârâților la asigurarea către reclamantă, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluționarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, fără somație sau fără trecerea unui termen.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 29 din 5 martie 2020, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurare de Sănătate și excepția de inadmisibilitate a cererii de ordonanță președințială invocată de Guvernul României.

Totodată, a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantă, obligând pârâții să asigure reclamantei, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluționarea litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății.

3.1. În motivarea căii de atac, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat, în temeiul art. 1000 alin. (2) din C. proc. civ., suspendarea executării sentinței nr. 29 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal până la pronunțarea soluției de către instanța de recurs, iar pe fond a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Sănătății, a susținut că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, prevederile legale reținute nu prezintă relevanță față de obiectul cererii, respectiv obligarea la decontarea unui medicament ce nu se regăsește în Listă sau dacă se regăsește în Listă nu are protocol terapeutic aprobat pentru afecțiunea reclamantului, apreciind eronat că toate autoritățile pârâte au obligația să deconteze din FNUASS (bugetul acestui fond fiind gestionat exclusiv de Casa Națională de Asigurări de Sănătate) medicamentul solicitat de reclamantă, invocând prevederile art. 51 din Legea nr. 95/2006.

În opinia recurentului, nu se poate trage concluzia că dacă Ministerul Sănătății este parte din procedura de includere a unui medicament în Lista de medicamente compensate sau gratuite, acesta poate fi obligat, distinct de obligația de îndeplinire a atribuțiilor privind includerea medicamentului în Listă, și la decontarea unui medicament aferent programului național de oncologie, program național derulat și finanțat din FNUASS de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, "ca unic gestionar al acestui fond, potrivit art. 220 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Pe fond, a susținut că singura autoritate dintre pârâte care gestionează Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este Casa Națională de Asigurări de Sănătătate, astfel, fiind singura autoritate cu atribuții în decontarea, în condițiile legii, a medicamentelor incluse în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, pentru care există protocoale terapeutice aprobate conform OMS/CNAS nr. 1301/500/2008.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la procedura de includere în Listă a unui medicament, susținând că această procedură se desfășoară între solicitanți (DAPP) și ANMDM și se finalizează prin emiterea unei decizii de includere/neincludere/includere condiționată în Listă a medicamentului, iar procedura nu are niciun fel de înrâurire în procedura de emitere a ordonanței președințiale prin intermediul căruia un asigurat solicită decontarea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate a medicamentului aflat în procedură de includere în Listă.

Potrivit recurentului, în analiza existenței/inexistenței aparenței de drept în favoarea reclamantei, respectiv dreptul de a i se deconta un medicament, instanța trebuie să verifice dacă medicamentul este în Lista de decontare și dacă are protocol terapeutic aprobat, protocolul terapeutic fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate.

Faptul că medicamentul solicitat la decontare se află în derularea procedurii prevăzută de OMS nr. 861/2014, procedură administrativă distinctă de cererea de compensare a medicamentului în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, prin intermediul ordonanței președințiale, nu prezintă nicio relevanță față de condiția aparenței de drept (dreptul la compensarea medicamentului în sistemul asigurărilor sociale de sănătate) în favoarea reclamantei.

Referitor la jurisprudența CJUE indicată de reclamantă, a apreciat că singura cauză relevantă o constituie cauza nr. C- 245/03 Merck, Sharp & Dohme BV împotriva Belgiei.

Recurentul a mai arătat că pentru un medicament ce nu se găsește în lista de medicamente decontate în sistemul asigurărilor sociale din FNUASS gestionat de CNAS, și pentru care nu există protocol terapeutic aprobat conform OMS nr. 1301/500/2008, protocoale terapeutice obligatorii potrivit dispozițiilor imperative prevăzute la art. 3 din

Ordinul anterior menționat, prescrierea și administrarea acestuia sunt exclusiv răspunderea medicului prescriptor și a pacientului, iar decontarea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate este nelegală.

În concluzie, a apreciat că pentru imposibilitatea legală de decontare a unui medicament neinclus în listă și care nu are protocol terapeutic aprobat nu este îndeplinită condiția aparenței de drept în favoarea reclamantei, respectiv dreptul de a i se deconta din FNUASS un medicament neinclus în listă.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea ambelor recursuri formulate, ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării sentinței nr. 29 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal se constată că aceasta a rămas fără obiect, având în vedere soluționarea prezentei căi de atac.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția netimbrării recursului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul Ministerul Sănătății, a apărărilor intimatei-reclamante și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1.1. Referitor la recursul pârâtului Ministerului Sănătății

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea autorităților pârâte, pe calea ordonanței președințiale, fără somație și fără trecerea vreunui termen, să îi asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Ocrelizumabum (denumire comercială B.), până la soluționarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea reclamantei, formulată pe calea ordonanței președințiale, până la soluționarea definitivă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al aceleiași instanțe.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1.1. În ceea ce privește criticile privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, instanța de control judiciar constată că acestea nu pot fi primite.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 231 din Legea nr. 95/2006, conform cărora asigurații beneficiază de medicamente cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente prevăzută la art. 242,.

Totodată, potrivit prevederilor art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, se eliberează de către Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și se aprobă prin Hotărâre a Guvernului.

Prin urmare, aceste temeiuri au fost reținute în mod corect de prima instanță și sunt suficiente pentru a conferi legitimare procesuală recurentului, în raport cu prevederile art. 36 din C. proc. civ. care definește calitatea procesuală.

De asemenea, sunt relevante dispozițiile art. 251 din Legea nr. 95/2006, în conformitate cu care Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, dar și prevederile art. 2-4 din H.G. nr. 144/2010.

Se reține că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile din Legea nr. 95/2006, aceste autorități publice sunt implicate în procesul de elaborare a listei referitoare la medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar Guvernul României se pronunță asupra aprobării listei prin hotărâre, motiv pentru care calitatea procesuală pasivă a acestor autorități este pe deplin justificată.

Altfel spus, în procedura de introducere pe listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind împărțită între Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora lista, respectiv Guvernul României, care adoptă hotărârea de aprobare a listei. Pe baza listei aprobate, structurilor Casei le revine competența în legătură cu decontarea medicamentelor respective.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta urmărește recunoașterea, cu titlu provizoriu, a dreptului ce derivă din parcurgerea procedurii reglementate de art. 232 din Legea 95/2006, respectiv recunoașterea dreptului de a beneficia de un medicament ce nu se află pe lista menționată de acest text de lege, cu privire la care au fost demarate procedurile de includere în listă, în mod corect s-a apreciat că autoritățile care au atribuții și drept de decizie în parcurgerea acestei proceduri au calitate procesuală pasivă.

1.1.2. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate criticile formulate, prima instanță reținând în mod corect îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 997 din C. proc. civ., ce reglementează procedura ordonanței președințiale,

"(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nici o mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt ".

Textul de lege menționat reglementează trei condiții cumulative pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială, respectiv, urgența, caracterul vremelnic și neprejudecarea fondului.

Referitor la prima condiție, reprezentată de urgență, se constată că este pe deplin dovedită, având în vedere înscrisurile medicale pe care intimata-reclamantă le-a depus la dosar, din care rezultă boala de care suferă - scleroza multiplă, fiind vorba despre o afecțiune gravă, cu consecințe de natură a-i pune în pericol dreptul la sănătate și chiar la viață în lipsa tratamentului prescris de medic.

În raport cu gravitatea bolii de care suferă intimata-reclamantă, "dreptul care s-ar păgubi prin întârziere", la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață, drept garantat de art. 22 alin. (1) din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Condiția de admisibilitate ce vizează neprejudecarea fondului, presupune o examinare a existenței dreptului și a normei aplicabile, de natură să confere acestuia o aparență de legalitate și temeinicie, condiție îndeplinită în cauză.

În raport cu prevederile art. 997 din C. proc. civ., instanța poate analiza doar aparența dreptului invocat, iar măsurile luate nu trebuie să rezolve litigiul în fond și nici să facă imposibilă restabilirea situației de fapt ca efect al executării lor, nefiind posibil ca în cadrul acestei proceduri speciale să tranșeze fondul raportului litigios.

În cauză, solicitarea intimatei-reclamante de obligare a pârâților la asigurarea accesului acesteia la medicația prescrisă în regim de compensare 100%, pentru un interval limitat de timp se încadrează în prevederile legale menționate, pentru că nu implică măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici care să facă imposibilă restabilirea situației de fapt, întrucât instanța nu se pronunță într-un astfel de caz în sensul obligării pârâților la includerea acelui medicament în lista prevăzută de art. 231 și următoarele din Legea nr. 95/2006, astfel încât un număr nedeterminat de pacienți să beneficieze de o asemenea măsură, după cum nici nu stabilește un drept definitiv al recurentei în sensul solicitat.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că aparența de drept este în favoarea intimatei-reclamante și este de natură a justifica demersul acesteia pentru obținerea medicamentului în mod provizoriu, în regim de compensare.

În acest sens, în mod corect prima instanță a reținut că pentru medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.) există autorizație pentru punere pe piață, potrivit Nomenclatorului medicamentelor pentru uz uman postat pe site-ul ANMDM, dar și că pentru acesta a fost depusă de către deținătorul autorizației de punere pe piață, C., cerere în vederea evaluării pentru includerea în Lista de medicamente compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Cererea de evaluare a medicamentului formează obiectul dosarului nr. x/23.07.2018. Medicamentul are prețul aprobat.

Totodată, se reține, pe de o parte, că la data soluționării cererii de chemare în judecată, în legătură cu medicamentul Ocrelizumabum (denumire comercială B.) există o decizie a Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale privind includerea condiționată a medicamentului în listă, iar, pe de altă parte, faptul că nu există o decizie finală din partea Ministerului Sănătății, a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a Guvernului României raportat la dispozițiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată.

În ce privește dreptul european în materie, se reține că potrivit art. 6 din Directiva Consiliului 89/105/CEE privind transparența măsurilor care reglementează stabilirea prețurilor medicamentelor de uz uman și includerea acestora în domeniul de aplicare al sistemelor naționale de asigurări de sănătate:

"Următoarele dispoziții se aplică în cazul în care un medicament este cuprins în sistemul național de asigurări de sănătate numai după ce autoritățile competente au decis să includă medicamentul în cauză într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul național de asigurări de sănătate.

(1) Statele membre asigură adoptarea de decizii cu privire la cererile depuse în conformitate cu cerințele stabilite în statul membru în cauză, de către titularii autorizațiilor de comercializare, privind includerea unor medicamente pe lista medicamentelor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate, precum și că aceste decizii sunt comunicate solicitanților în termen de 90 de zile de la primirea cererilor. În cazul în care o cerere întemeiată pe dispozițiile prezentului articol poate fi formulată înainte ca autoritățile competente să fi convenit prețul care trebuie perceput pentru produsul respectiv în conformitate cu articolul 2 sau în cazul în care o decizie privind prețul unui medicament și o decizie privind includerea sa în lista produselor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate sunt luate în urma unei singure proceduri administrative, termenul limită se prelungește cu încă 90 de zile. Solicitantul furnizează autorităților competente informațiile adecvate. Dacă informațiile care susțin cererea nu sunt adecvate, termenul limită se suspendă și autoritățile competente informează imediat solicitantul cu privire la informațiile suplimentare detaliate care sunt necesare.

În cazul în care un stat membru nu permite formularea unei cereri conform prezentului articol, înainte ca autoritățile competente să fi căzut de acord asupra prețului care poate fi perceput pentru produs în conformitate cu articolul 2, statul membru în cauză se asigură că perioada totală de timp necesară celor două proceduri nu depășește 180 de zile. Acest termen limită poate fi prelungit în conformitate cu articolul 2 sau suspendat în conformitate cu dispozițiile paragrafului precedent. (…)".

În interpretarea acestor prevederi, Curtea Europeană de Justiție a stabilit în Hotărârea din 20 ianuarie 2005 pronunțată în cauza C-245/03 Merck, Sharp & Dohme c. Belgia, că termenul stabilit în primul subparagraf al art. 6 paragraful 1 din Directiva 89/105/CEE este un termen obligatoriu pe care autoritățile naționale nu au dreptul de a-l depăși; în aceeași hotărâre, Curtea europeană a mai arătat că textul menționat nu impune o includere automată a medicamentelor în lista medicamentelor cuprinse în sistemul asigurărilor de sănătate atunci când a fost depășită durată minimă a termenului prevăzut de Directivă.

În plus, Curtea din Luxemburg a afirmat expres că "dreptul comunitar nu retrage Statelor Membre dreptul de a-și organiza sistemele lor de asigurări sociale (…) și în lipsa armonizării la nivelul Comunității, revine sistemului legislativ intern al Statelor Membre să stabilească circumstanțele în care se acordă beneficiul sistemului de asigurări de sănătate (…)". (§28)

Așa fiind, față de reglementarea Directivei Consiliului 89/105/CEE, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența instanței din Luxemburg, obligația care se impune fiecărui stat membru al Uniunii Europene este aceea de a adopta o decizie în termen de 90 de zile de la primirea cererilor privind includerea unor medicamente pe lista celor cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate, termen ce poate fi prelungit în anumite condiții cu cel mult 90 de zile, fără însă ca nerespectarea acestui termen să dea naștere unui drept la includerea automată a acelor medicamente în listă, statele păstrându-și potrivit jurisprudenței europene în materie marja de apreciere.

În ceea ce privește efectul direct al dreptului Uniunii, instanța reține că, în sens larg, acesta semnifică faptul că normele dreptului UE obligatorii, care sunt suficient de clare, precise și necondiționate pot fi invocate de către particulari (persoane fizice/juridice) în fața instanțelor naționale. În sens restrâns, prin efect direct se înțelege capacitatea unei prevederi de drept al UE de a conferi drepturi persoanelor fizice și juridice din statele membre ale UE.

Relativ la efectul direct al directivei, art. 288 TFUE se limitează la a preciza numai faptul că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

Directiva este, așadar, un act normativ incomplet, care are nevoie de transpunere prin acte interne de către statele membre.

Directiva are ca destinatari unici statele membre, care au sarcina transpunerii adecvate și în termen. În consecință, directiva nu se adresează direct resortisanților, nu dă naștere direct în patrimoniul lor la drepturi și obligații. Cu toate acestea, jurisprudența Curții de Justiție din Luxemburg a recunoscut în anumite circumstanțe efect direct directivei (hotărârile Van Duyn, Tullio Ratti), reținând că după ce termenul limită pentru transpunerea directivei s-a împlinit, iar statul nu și-a îndeplinit aceasta obligație, directiva, deși nu e direct aplicabilă, poate produce efecte similare regulamentelor; dispozițiile directivei trebuie să fie, însă, suficient de clare și precise pentru a produce acest efect.

Astfel, în interpretarea curgerii termenelor de evaluare și negociere stabilite prin Ordinele ministrului sănătății nr. 861/2014 și nr. 3/2015, respectiv a termenului total de adoptare a unei decizii în ce privește cererea de includere a medicamentelor în listă, instanța trebuie să aibă în vedere limita instituită prin art. 6 din Directivă, aceasta fiind de 90 de zile de la data cererii, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 90 de zile, norma europeană fiind clară și precisă sub acest aspect, lămurit de altfel în jurisprudența instanței din Luxemburg.

În cauză, deși cererea în vederea evaluării medicamentului a fost depusă la data de 23.07.2018, iar prețul medicamentului a fost aprobat, se constată că, până la data soluționării litigiului, nu a fost adoptată o decizie de includere sau de neincludere definitivă sub aspectul listei aprobate prin H.G. nr. 720/2008.

Având în vedere prevederile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, respectiv ale Ordinelor Ministerului Sănătății nr. 861/2014 și nr. 3/2015, se reține că decizia finală, după emiterea deciziei de către Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale este rezultatul competenței Guvernului României, Ministerului Sănătății și Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate, neputându-se aprecia că decizia indicată de art. 6 din Directiva Consiliului 89/105/CEE ar fi cea emisă la nivelul ANMDM, întrucât efectele juridice se produc doar în urma propunerii MS și a CNAS și a adoptării de către Guvern a unei hotărâri corespunzătoare.

În aceste condiții, termenul de 90 de zile, ce poate fi prelungit excepțional cu încă 90 de zile, se calculează începând cu data formulării cererii de includere în listă și până la data emiterii acelei decizii prin care medicamentul este efectiv inclus în acea listă sau este în mod cert respins.

Însă, în cauză o astfel de decizie nu există, deși termenul maxim de adoptare a acesteia a fost deja depășit.

Or, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție, Statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 34 din Constituția României, "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

Totodată, potrivit art. 22 din Constituția României, "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă".

De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.(…)".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că prima teză a art. 2 impune o obligație pozitivă în sarcina părților contractante, obligația Statelor de a proteja dreptul la viață nefiind limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, ci implică de asemenea și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (a se vedea hotărârea Curții pronunțată în cauza L.C.B. c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, par. 36, precum și hotărârea Curții pronunțată în cauza Panaitescu c. României, 10 aprilie 2012, par. 27).

Totodată, în interpretarea CEDO, abordarea în interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul Convenției ca un instrument pentru protecția ființelor umane cer ca dispozițiile sale să fie interpretate și aplicate de o asemenea manieră încât garanțiile sale să fie practice și efective (a se vedea Yașa c. Turcia, 2 septembrie 1998, §64, Panaitescu, citată anterior, §29).

În conformitate cu prevederile menționate, dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege, garanțiile privind accesul la sănătate fiind cerute a fi efective și reale.

În fine, în ceea ce privește condiția caracterului vremelnic al măsurii, deși aceasta nu este criticată, Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect s-a apreciat că este îndeplinită, măsura fiind dispusă de prima instanță până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Alba Iulia, având astfel caracter provizoriu, deci temporar.

Așadar, nu este vizată o măsură cu caracter definitiv, ci o măsură provizorie care urmează să producă efecte până la analizarea definitivă a fondului cauzei, în care se solicită includerea în listă a medicamentului respectiv.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Regularitatea promovării căii de atac

Potrivit dispozițiilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar în cazul în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată i se pune în vedere părții obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Art. 32 din același act normativ prevede că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii.

Prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. arată că mențiunile prevăzute la art. 486 alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

De asemenea, potrivit art. 197 din C. proc. civ. "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

Înalta Curte constată că, deși recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în suma de 100 RON, conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum rezultă din rezoluția și dovada primirii procedurii de citare aflate la dosar recurenta nu și-a îndeplinit această obligație legală, situație în care devin incidente prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curtea va respinge cererea formulată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate de suspendare a executării sentinței recurate, ca rămasă fără obiect.

De asemenea, va aplica sancțiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. și va anula recursul pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca netimbrat.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate de suspendare a executării sentinței nr. 29 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca rămasă fără obiect.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 29 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul formulat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței nr. 29 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.