ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2018

Ședința publică din data de 5 iunie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 14 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la restituirea sumei de 2.498.073,16 RON reprezentând garanția aferentă scrisorii de garantare nr. 701 din 7 august 2009 emisă în baza convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate înregistrată sub nr. x din 8 decembrie 2008, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății până la data achitării integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1092 C. civ. și art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A. S.A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătându-se că de la momentul efectuării plăților (31.12.2010, respectiv 30.06.2011) s-au scurs peste 5 ani, iar termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin sentința civilă nr. 3533 din 8 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici Și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul respingerii apelului.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, din cuprinsul cărora rezultă că termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, s-a mai reținut că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se aplică prin analogie și în cazul plății nedatorate, momentul de debut al termenului de prescripție fiind cel în care persoana care solicită despăgubiri a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că plata a avut caracter nedatorat.

Sub acest aspect, s-a apreciată că, în speță, caracterul nedatorat al plății este justificat de către reclamant prin nerespectarea prevederilor legale și contractuale în ceea ce privește plata garanției către pârâtă, împrejurări care au fost cunoscute sau, cel puțin, trebuiau să fie cunoscute în momentele în care au fost efectuate plățile.

În acest context, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data ultimei plăți, respectiv 29 iunie 2011, împlinindu-se la data de 29 iunie 2014, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14.01.2016).

În plus, Curtea de Apel București a mai reținut că, acțiunea este prescrisă chiar și în situația în care debutul termenului de prescripție s-ar raporta la momentul în care reclamantul a luat cunoștință de constatările Curții de Conturi, respectiv 14 decembrie 2012, când raportul de control a fost înregistrat la entitatea controlată, sau cel mai târziu la data de 19 decembrie 2012, când acesta a fost primit, în materialitatea lui, de către reclamant. Or, raportat la aceste date, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 14 decembrie 2015, respectiv 19 decembrie 2015, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14.01.2016).

Însă, instanța de apel a apreciată că, în cauză, comunicarea deciziei nr. 1/14.01.2013 a Curții de Conturi nu aduce niciun element de noutate în ceea ce privește cunoașterea de către reclamant a aspectelor legate de pretinsul caracter nedatorat al plăților, astfel încât s-a reținut că această împrejurare nu poate constitui reper pentru debutul termenului de prescripție.

La data de 10 aprilie 2017, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În cuprinsul recursului, recurentul a arătat că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă din momentul în care a luat cunoștință că a făcut o plată nelegală care a produs o pagubă în patrimoniul său, respectiv din momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României.

Reclamantul a susținut că raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 14 ianuarie 2016, termenul de prescripție nu era împlinit în cauză.

În ceea ce privește raportul de control din 14 decembrie 2012 al Curții de Conturi la care instanța de apel a făcut referire, recurentul-reclamant a susținut că termenul de prescripție nu se calculează prin raportare la acesta, având în vedere dispozițiile art. 174 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități din 29 mai 2014. În acest sens, s-a învederat că după momentul întocmirii raportului de control, se emite o decizie pentru aplicarea măsurilor de valorificare, act care reprezintă, în accepțiunea legii, actul final de control.

În plus, au fost invocate și prevederile art. 181 și art. 204 din Regulament, susținându-se sub acest aspect că numai împotriva acestei decizii se poate formula contestație.

În consecință, recurentul a susținut că decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 este actul producător de efecte juridice, în raport cu care se calculează, în speță, termenul de prescripție.

La data de 13 iunie 2017, intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând sub acest aspect că motivele de recurs invocate de reclamant nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, pârâta a susținut că reclamantul, în cadrul recursului, nu a invocat nerespectarea de către instanța de apel a vreunei norme de drept material, ci greșita stabilire a unui element de fapt, respectiv momentul la care recurentul a luat cunoștință de împrejurarea că plata a fost nedatorată.

Intimata-pârâtă a mai susținut că reclamantul a avut cunoștință încă din cursul anului 2010, la momentul la care a emis scrisoarea de garanție, de presupusa eroare pe care o invocă la acest moment.

Mai mult decât atât, în opinia intimatei, nu se poate atribui nicio calitate întreruptivă de prescripție raportului Curții de Conturi, acesta nefăcând altceva decât să constate o eventuală culpă a reclamantului, respectiv a organelor sale de conducere și a angajaților săi în ceea ce privește modul în care și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, fără să fie opozabil pârâtei și fără să nască în sarcina sa drepturi sau obligații.

La data de 30 iunie 2017, recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă și, pe cale de consecință, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Cu privire la excepția nulității recursului invocată de pârâtă prin întâmpinare, recurentul-reclamant a susținut că motivele de recurs formulate se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că a fost criticată soluția instanței de apel sub aspectul faptului că aceasta nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurentul a susținut că aceasta a fost admisă în mod neîntemeiat, motiv pentru care a solicitat respingerea acesteia pentru motivele arătate, de altfel, și în cuprinsul recursului.

Prin rezoluția a aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. l) și art. 13 din Legea nr. 47/1992.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017, s-a constatat că recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă este admisibil în principiu, raportat la valoarea litigiului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și a stabilit termen de judecată la data de 5 iunie 2018.

Analizând recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că prescripția juridică a început să curgă cel mai târziu la data ultimei plăți, respctiv 29 iunie 2011, împlinindu-se la data de 29 iunie 2014, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14 ianuarie 2016).

În accepțiunea recurentului-reclamant, actul producător de efecte juridice este decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, act prin care recurentul-reclamant a luat la cunoștință despre plata nedatorată efectuată în beneficiul intimatei-pârâte A. și în raport cu care se calculează termenul de prescripție.

Înalta Curte reține că, la data de 9 iulie 2010 s-a emis de către pârâta A. S.A. cererea de plată pentru suma de 2.498.074 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 701/07.08.2009, sumă ce a fost plătită de către reclamant în două tranșe egale, la datele de 30 decembrie 2010 și 29 iunie 2011.

Deși recurentul susține că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, acțiunea fiind depusă la data de 14 ianuarie 2016, această critică este nefondată.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Art. 3 din același act normativ instituie termenul de prescripție general de 3 ani, iar în privința momentului de la care începe să curgă prescripția în cazul plății nedatorate sunt aplicabile dispozițiile art. 8, conform cărora prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În speță, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, pierderea economică invocată de către reclamant, în calitate de fidejusor în baza convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 97/08.12.2008, trebuia să fie cunoscută din momentul în care a analizat cererea de plată formulată de către societatea pârâtă și a efectuat plățile, respectiv cel mai târziu la data de 29 iunie 2011.

Prin urmare, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauza pendinte, acțiunea a fost promovată la data de 14 ianuarie 2016, astfel încât se reține că au trecut mai mult de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Instanța constată că dreptul reclamantului de a pretinde restituirea sumei de 2.498.073,16 RON reprezentând garanția aferentă scrisorii de garantare nr. 701 din 7 august 2009 emisă în baza convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate înregistrată sub nr. x din 8 decembrie 2008, s-a născut cel mai târziu la data ultimei plăți efectuate, respectiv 29 iunie 2011, iar nu la momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României.

În consecință, având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte constată că termenul de prescripție de trei ani a început să curgă la data de 29 iunie 2011 și s-a împlinit la data de 29 iunie 2014, astfel încât acțiunea introdusă la data de 14 ianuarie 2016 a fost promovată cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Criticile recurentului-reclamant pe fondul cauzei nu vor mai fi analizate în raport de faptul că a fost găsită întemeiată soluția instanței de apel cu privire la respingerea acțiunii ca prescrisă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul- reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2018.