ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3618/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2343/F din 7 noiembrie

2011 Tribunalul Ialomița a admis excepția necompetenței materiale invocată de Curtea

de Conturi a României și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate

de reclamantul G.S.A. Urziceni în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României,

în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Investită prin declinare,

Curtea de Apel București a admis excepția de necompetență materială și constatând

existența conflictului negativ de competență a înaintat dosarul la Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea

conflictului de competență.

Ivindu-se conflictul negativ

de competență a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22

alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea

acestuia.

Înalta Curte constată

că în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Ialomița,

secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal

ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de

cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în

termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea

ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine

obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare

a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării, este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau

parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența

materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ

și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că soluționarea în fond a cauzei este de competența Tribunalului

Ialomița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.S.A. Urziceni în contradictoriu

cu pârâtele Camera de Conturi Ialomița și Curtea de Conturi a României în favoarea

Tribunalului Ialomița, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2012.