ÎCCJ, decizie (scj.ro #152703)

Contestație administrativă. Cerința motivării deciziei de soluționare.

Codul de procedură fiscală, art. 211

Impozit pe clădiri. Fundamentarea concluziilor din raportul de inspecție fiscală pe situații de fapt nedovedite. Nelegalitate.

Codul de procedură fiscală, art. 109 alin. 1 și 2

Codul fiscal, art. 254

În condițiile în care autoritatea emitentă s-a limitat la reluarea constatărilor din raportul de inspecție fiscală, nerăspunzând punctual criticilor de nelegalitate invocate de contribuabil în contestația administrativă, cerința motivării deciziei de soluționare a contestației administrative nu este îndeplinită.

Harta „Google maps” nu poate fi utilizată ca probă pentru fundamentarea unei concluzii dintr-un raport de inspecție fiscală în ceea ce privește existența fizică a unei clădiri întrucât aceasta este o aplicație gratuită de cartografiere, ce nu este actualizată la zi și, prin urmare, nu poate constitui o probă științifică ce oferă valoare de adevăr absolut informațiilor prezentate, erori fiind posibile atât de ordin tehnologic, cât și ca urmare a neactualizării datelor.

Decizia nr. 1653 din 5 mai 2017

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 decembrie 2014 pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A România SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei „B”, prin primar, anularea următoarelor acte administrative:

(a) Decizia nr. 8166/03.07.2014 („Decizia contestată") privind soluționarea contestației promovate de reclamantă;

(b) Raportul de inspecție fiscală nr. 4515/11.04.2014 („Raportul"), în ceea ce privește constatările echipei de control de la punctele 3, 4, 5 și 7;

(c) înștiințarea de plată nr. 4924/25.04.2014 ("înștiințarea de plată"), pentru suma totală de 1.118.483 lei, reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar și accesorii ale acestuia, sume impuse în temeiul constatărilor echipei de control consemnate la punctele 3, 4 și 5 din Raport.

d)    Obligarea pârâtei la:

(i)    recalcularea sumei impuse pentru construcția C91 - nr. inventar 1100153 și C91 - nr. inventar 1100255, luând în calcul, ca dată de demolare a construcțiilor, data începerii demolării și anume data de 4.09.2012 pentru nr. inventar 1100153 și data de 21.08.2012 pentru nr. inventar 1100255 - punctul 3 din Raport;

(ii) recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C27 data de 12.12.2011 - punctul 4 din Raport;

(iii) recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C63 data de 24.09.2012 (data începerii demolării construcției) - punctul 5 din Raport; cu cheltuieli de judecată.

La data de 2.03.2015, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare învederând că înțelege să-și modifice cererea de chemare în judecată, sub aspectul cadrului procesual pasiv, în sensul că se judecă în contradictoriu atât cu Primăria Comunei „B”, cât și cu Comuna „B”, ambii prin primar, în calitate de pârâți.

Prin sentința civilă nr.1917 din 29 iunie 2015, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei „B”, prin primar și, în consecință, a anulat acțiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Comunei „B”, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Pe fond, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta  A România S.A, în contradictoriu cu pârâta Comuna „B”, prin primar și, în consecință: a anulat Decizia nr.8166/03.07.2014 de soluționare a contestației administrative, Raportul de inspecție fiscală nr.4515/11.04.2014 în ceea ce privește constatările echipei de control de la punctele 3, 4, 5 și 7, Înștiințarea de plată nr.4924/25.04.2014 pentru suma totală de 1.118.483 lei reprezentând impozit pe clădiri suplimentar și accesorii.

A obligat pârâta Comuna „B”, prin primar, la recalcularea sumei impuse pentru construcția C91 – nr. inventar 1100153 și C91 – nr. inventar 1100255, luând în calcul, ca dată de demolare a construcțiilor, data începerii demolării și anume data de 04.09.2012 pentru nr. inventar 1100153 și data de 21.08.2012 pentru nr. inventar 1100255.

A obligat pârâta Comuna „B”, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C27 data de 12.12.2011 și a obligat pârâta Comuna „B”, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C63 data de 24.09.2012 (data începerii demolării construcției).

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentând taxă judiciară de timbru).

II. Recursul

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comuna „B”, prin primar, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea cererii de recurs a arătat că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 254 pct.6 din Codul fiscal și punctele 64, 65 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Instanța de fond a încălcat norma de drept material menționată în momentul în care a obligat Comuna „B” la recalcularea sumelor impuse pentru construcția C91 - nr. inventar 1100153 și C91 - nr. inventar 1100255, luând în calcul, ca dată de demolare a construcțiilor, data începerii demolării și anume data de 04.09.2012 pentru nr. inventar 1100153 și data de 21.08.2012 pentru nr. inventar 1100255, în contextul în care norma legala stabilește că scăderea de la impunere se face începând cu data de întâi a lunii următoare.

Această situație se repetă și pentru constructiile C27, data de recalculare a impozitului fiind 12.12.2011 și pentru C63, data de impozitare fiind 24.09.2012.

Instanța de fond face o greșită aplicare a art. 254 Cod Fiscal care prevede depunerea de către contribuabil a unei declarații în termen de 30 de zile de la data demolării unei clădiri. Aceasta declarație nu a fost depusă niciodată de către societatea contestatoare și nu se regăsește un asemenea înscris la dosar.

În lipsa unui astfel de înscris, instanța de fond nu putea admite acțiunea și nu putea obliga intimata Comuna „B” să recalculeze impozitul datorat de contestatoare în funcție de prezumtiva dată de începere a demolării construcției.

Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă ca scăderea de la plata impozitului se face începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a depus declarația de către contribuabil, declarație întocmită la finalizarea demolării construcției.

Instanța de fond obligă intimata în mod nelegal la scăderea de la plata impozitului cu date din mijlocul lunii si fără a exista documenția impusă de Codul fiscal care să permită acest lucru.

Societatea nu depune la dosar dovezi care să ateste data finalizării demolării clădirilor, mulțumindu-se să indice data începerii demolării, deși anterior declarase aceste clădiri ca fiind demolate începând cu ianuarie 2011.

Pe fondul cauzei a precizat că în lunile ianuarie, martie 2014 societatea contestatoare a depus un număr de 3 declarații fiscale în vederea stabilirii impozitului datorat bugetului local, declarații ce aveau ca obiect aceleași imobile – construcții, însă valori diferite.

Comuna „B” a emis adresa înregistrată sub numărul 3597/19.03.2014, prin care a solicitat lămuriri față de neconcordanțele apărute între cele două declarații.

Societatea a răspuns solicitării formulate prin depunerea unei noi declarații fiscale, însoțită de adresa de înaintare numărul 4014/ 28.03.2014, prin care contestatoarea informa despre existența unor neconcordanțe și erori strecurate în declarațiile anterioare.

În consecință, s-a dispus efectuarea unei inspecții fiscale si a unui control pe linie de urbanism, fiind întocmit raportul de inspecție fiscală în care s-au constatat diferențe între situația faptică și cea scriptică.

S-a constatat că, deși au fost emise autorizații de demolare și au fost scoase din evidențele fiscale la solicitarea societății, construcțiile respective nu erau demolate.

Pentru clădirile C91, C27 si C63 a fost eliberată autorizația de desființare nr. 5/29.12.2010, valabilă 12 luni, și la solicitarea societății au fost scoase din evidențele fiscale, începând cu data de 20.01.2011, societatea înștiințând primăria că aceste clădiri au fost demolate în ianuarie 2011.

Prin petitul acțiunii societatea aduce la cunoștință că demolarea acestor clădiri a început în septembrie 2012, deși a declarat în ianuarie 2011 că aceste clădiri au fost demolate și a solicitat scoaterea din evidențele fiscale.

La data efectuării controlului în teren s-a constatat că aceste clădiri existau pe teren și s-a procedat la reînscrierea în evidențele fiscale începând cu data de 01.02.2011.

Susținerea contestatoarei că scoaterea din evidențele fiscale se face începând cu data începerii demolării este eronată, deoarece normele legale prevăd că cererea de scoatere din evidențele fiscale se face începând luna următoare finalizării demolării construcției.

Societatea nu a depus la registratura Comunei „B” documente, procese verbale prin care să ateste desființarea construcțiilor în discuție. Astfel de documente nu au fost anexate acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, pe baza cărora să se susțină argumentele prezentate în motivarea acțiunii.

De asemenea, la data efectuării controlului s-a constatat folosirea rampei de descărcare modernizată pentru care s-a eliberat autorizația de construcție nr. 17 din 02.07.2012, cu valabilitate de 24 de luni.

Efectuând verificări în evidențele fiscale a rezultat că pentru aceasta rampă nu a fost întocmit proces verbal de recepție lucrări și că nu există declarație fiscală de impunere și nu a fost achitat impozit.

Din actele depuse la dosar reiese ca rampa este folosită începand cu ianuarie 2013, conform unui proces verbal de punere în funcțiune încheiat în lipsa unui reprezentant al instituției pârâte și care nu este înregistrat la aceasta.

Rampa a fost utilizata din ianuarie 2013, astfel cum susține si contestatoare, însa în luna iunie 2014 se solicita recepționarea lucrărilor, pas necesar în vederea înregistrarii în evidențele fiscale.

Actele administrative fiscale atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, respectă cerințele de forma impuse de lege  fiind motivate în fapt și în drept.

Se mai susține că autoritatea emitentă nu este obligată să răspundă punctual criticilor formulate de contribuabil, ci să ofere o justificare pertinentă si globală asupra motivelor care au stat la baza emiterii acestor acte fiscale.

Comuna „B” a menționat prevederile legale în baza cărora a întocmit Raportul de inspecție fiscala si înștiințarea de plată, raționamentul din spatele elaborării acestor acte fiind inconsecvența societății care a depus 3 declarații fiscale pentru aceleași clădiri.

Apărările intimatei

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat  respingerea ca  inadmisibil  a  recursului, iar pe fond,  respingerea lui ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului a arătat că disp. art. 254 Cod fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestui text legal nu au incidență în cauză.

Referirile recurentei-pârâte la aceste dispoziții legale sunt invocate pentru prima oară în recurs, doar în încercarea de a justifica încadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC (evitând astfel o inadmisibilitate a acestei căi de atac), însă față de criticile concrete formulate prin contestația administrativă și, ulterior, prin acțiunea în anulare, acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauză. Mai mult, nici în Decizia de soluționare a contestației și nici, ulterior, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Comuna „B” nu a invocat dispozițiile art. 254 Cod Fiscal și, prin urmare, instanța de fond nu ar fi putut să facă o aplicare greșită a acestor texte legale, deoarece nu a fost învestită cu analiza cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 254 Cod Fiscal și a normelor sale metodologice de aplicare.

Chiar și în condițiile în care instanța s-ar fi raportat la aceste texte legale în soluționarea cauzei, soluția ar fi fost aceeași, având în vedere că instanța doar a obligat Comuna „B” să recalculeze impozitul luând în calcul, ca dată a demolării construcțiilor, datele de începere a lucrărilor de demolare și nu datele indicate de către recurenta-pârâtă în Decizia de soluționare a contestației și în actele anterioare acesteia.

Prin urmare, instanța nu a obligat la scăderea de la plata impozitului „cu date din mijlocul lunii și fără a exista documentația impusă de codul fiscal care să permită acest lucru."

În realitate, ceea ce critică recurenta-pârâtă este modalitatea în care instanța de fond a analizat și interpretat probele administrate, respectiv înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei. O astfel de critică, însă, nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs limitativ prevăzute la art. 488 NCPC.

Pe fondul cauzei a susținut că sentința este temeinică și legală sub aspectul reținerii faptului că actele administrative contestate nu au fost motivate, ceea ce a impus anularea lor.

În privința necesității motivării raportului de inspecție fiscală a invocat disp. art. 109 alin. 1 și 2 Cod proc. fiscală arătând că principiile transparenței și predictibilității sunt în mod grav afectate, atât timp cât contribuabilul nu este informat cu privire la motivele de fapt și de drept concrete care au stat la baza sancționării sale, prin impunerea unor obligații suplimentare de plată.

De asemenea, și decizia de soluționare a contestației administrative trebuie motivată, or, în cauză, organul de soluționare a contestației nu a expus niciun motiv pe baza căruia a respins contestația, ci s-a limitat la a reitera considerentele și situația de fapt expuse de echipa de control în raportul de inspecție fiscală, făcând abstracție totală atât de argumentele invocate în susținerea caracterului nelegal al raportului și înștiințării de plată, cât și de documentele doveditoare atașate contestației.

În acest sens a invocat disp. art. 31 din Constituție, art. 296 din TFUE, precum și jurisprudența în materie (deciziile nr: 59/2011, 1470/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 2973/2012 a Curții de Apel București, decizia nr. 71/2011 a Curții de Apel Timișoara).

A susținut că în mod temeinic și legal a apreciat instanța de fond că pârâta nu a făcut dovada situației de fapt reținute în actele administrative contestate cu privire la niciuna dintre construcțiile ce fac obiectul cauzei, respectiv a faptului că obiectivele C27 și C63 ar fi fost demolate cu aproximativ șase luni anterior desfășurării controlului.

Intimata reclamantă a enumerat dovezile depuse, din care rezultă că cele două construcții în discuție au fost demolate.

Referitor la obiectivul C91 a precizat că a fost demolat, aspect care reiese din documentele depuse la dosar, iar în ceea ce privește rampa  menționează că a fost modernizată în baza Autorizației nr. 17/02.07.2012 si pusă în funcțiune în luna ianuarie 2013, fiind declarată la Primărie, în scopul de a plăti impozit, începând cu luna februarie 2013.

La data emiterii raportului de inspecție fiscală și a promovării contestației administrative, lucrările de construire autorizate pentru această construcție fuseseră finalizate, însă nu fuseseră recepționate, Societatea făcând demersuri în acest sens, termenul de valabilitate a Autorizației de construire urmând a expira la data de 01 iulie 2014. Cu toate acestea, rampa fusese deja impozitată începând cu luna februarie 2013, în baza declarației depuse de Societate.

Lucrările de modernizare a rampei au fost finalizate înăuntrul termenului de valabilitate a Autorizației de construire, Societatea făcând formalitățile de recepție necesare, astfel cum rezultă din documentele atașate ca Anexa nr. 12 la acțiunea în anulare. În vederea recepționării lucrărilor de modernizare a rampei, Societatea a transmis o invitație Primăriei, însă aceasta nu a dat curs solicitării și nu a desemnat nici un reprezentant pentru recepția lucrărilor.

Cu privire la examinarea recursului  în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) din Codul de procedură civilă, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin.(4) din Codul de procedură civilă

.

Prin încheierea din 24 martie 2017  completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art.493 alin.(7) din Codul de procedură civilă, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Soluția Înaltei Curți

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

La punctul de lucru din localitatea „B”, județul Prahova, al intimatei reclamante s-a desfășurat un control care a vizat modul de respectare a normelor legale din domeniul autorizării lucrărilor de construire/desființare și urbanismului, finalitatea acestui control constând în verificarea corectitudinii declarării și achitării de către societate a impozitului pe clădirile deținute la acest punct de lucru. Controlul a fost dispus prin Dispoziția nr. 166/31.03.2014 a Primarului Comunei „B”, iar societatea a fost înștiințată de efectuarea controlului prin adresa nr. 3602/19.03.2014 emisă de Primăria Comunei „B”.

După finalizarea controlului, echipa de inspecție a emis actele administrative contestate în cauză, acte în care s-au reținut mai multe aspecte și anume:

- cu privire la obiectivul C27 (punctul 4 din Raportul de inspecție fiscală), având număr de inventar 1100085, organele de control susțin că pe teren ar fi observat „grămezi de moloz", iar pe harta Google 2014 construcția ar apărea nedesființată, ceea ce, în opinia organelor de control, ar însemna că această construcție ar fi fost desființată "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilității autorizației de desființare nr. 5/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011).

Organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 și, pe cale de consecință, au stabilit un impozit suplimentar de 1.816 lei, pentru care au fost calculate și accesorii în valoare totală de 731 lei, conform înștiințării de plată.

- cu privire la obiectivul C63 (punctul 5 din Raportul de inspecție fiscală), având număr de inventar 1100104, organele de control au susținut că pe harta Google 2014 construcția ar apărea nedesființată, ceea ce, în opinia organelor de control, ar însemna că această construcție ar fi fost desființată "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilității autorizației de desființare nr. 5/29.12.2070 (valabilă până la data de 29.12.2011).

Organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 și, pe cale de consecință, au stabilit un impozit suplimentar de 717.886 lei, pentru care au fost calculate și accesorii în valoare totală de 289.076 lei, conform înștiințării de plată.

- cu privire la obiectivul C91 (punctul 3 din Raportul de inspecție fiscală), prezent în acest raport cu trei numere de inventar (1100153, 1100245 și 1100255) s-a reținut că, deși A a obținut autorizația de desființare nr. 5/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011), în teren, organele de control au constatat că această construcție ar exista încă, motiv pentru care au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale, începând cu data de 01.02.2011, stabilind, pe cale de consecință, un impozit suplimentar și accesorii în valoare de 117.679 lei.

- cu privire la rampa de descărcare modernizată (punctul 7 din Raportul de inspecție fiscală) pentru care a fost eliberată autorizația de construire nr. 17/02.07.2012 cu valabilitate de 24 de luni, pentru care nu a fost întocmit proces-verbal de recepție a lucrărilor de modernizare, organele de control au constatat că aceasta era folosită la data controlului și au stabilit în sarcina A obligația de a depune "cât mai urgent" declarația fiscală de impunere deoarece, potrivit art. 253 alin. (8) Cod Fiscal, impozitul pe clădiri se aplică, inter alia, pentru orice clădire aflată în funcțiune, deținută de o persoană juridică.

Contestația formulată de intimata reclamantă împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 4515/11.04.2014 și a înștiințării de plată nr. 4924/25.04.2014 a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 8166/3.07.2014 emisă de Primăria comunei „B”.

Instanța de fond a reținut, ca prim motiv pentru care este întemeiată cererea de chemare în judecată, nemotivarea deciziei de soluționare a contestației administrative.

Recurenta pârâtă critică acest considerent al instanței de fond susținând că actele administrative fiscale atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, respectă cerințele de formă impuse de lege, fiind motivate în fapt și în drept.

Arată că autoritatea emitentă nu este obligată să răspundă punctual criticilor formulate de contribuabil, ci să ofere o justificare pertinentă și globală asupra motivelor care au stat la baza emiterii acestor acte fiscale.

Comuna „B” a menționat prevederile legale în baza cărora a întocmit Raportul de inspecție fiscala si înștiințarea de plată, raționamentul din spatele elaborării acestor acte fiind inconsecvența societății care a depus 3 declarații fiscale pentru aceleași clădiri.

Analizând conținutul deciziei de soluționare a contestației, Înalta Curte constată că autoritatea emitentă nu a analizat motivele invocate în contestația administrativă, ci s-a limitatat la reluarea constatărilor din raportul de inspecție fiscală, fiind nefondată susținerea că nu are obligația de a răspunde punctual criticilor din contestație, întrucât în cazul respingerii contestației decizia trebuie să conțină înlăturarea motivată a criticilor de nelegalitate invocate de către contribuabil.

Jurisprudența este constantă în sensul recunoașterii obligației autorităților publice de a motiva actele administrative pe care le emit, având în vedere că motivarea constituie o cerință de legalitate a actului, care permite exercitarea controlului de legalitate asupra acestuia de către instanța de judecată.

Or, în cauză, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, nu este îndeplinită cerința motivării deciziei de soluționare a contestației administrative.

Se constată că nu sunt fondate nici criticile care vizează fondul cauzei, recurenta pârâtă invocând greșita aplicare a disp. art. 254 pct. 6 Cod fiscal potrivit cărora orice persoană care extinde, îmbunătățește, demolează, distruge sau modifică în alt mod o clădire existentă are obligația să depună o declarație în acest sens la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări, precum și greșita aplicare a disp. pct. 64 și 65 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

În conformitate cu acestea, pct. 64 - Pentru clădirile dobândite/construite, înstrăinate, demolate, distruse sau cărora li s-au adus modificări de natura extinderii, îmbunătățirii ori distrugerii parțiale a celei existente, după caz, în cursul anului, impozitul pe clădiri se recalculează de la data de întâi a lunii următoare celei în care aceasta a fost dobândită/construită, înstrăinată, demolată, distrusă sau finalizată modificarea.

(2) Scăderea de la impunere în cursul anului, pentru oricare dintre situațiile prevăzute la ort. 254 alin. (2) din Codul fiscal, se face după cum urmează:

a) începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs situația respectivă.

Recurenta pârâtă arată că aceste dispoziții legale au fost  încălcate în momentul în care a fost obligată Comuna „B” la recalcularea sumelor impuse pentru construcția C91 - nr. inventar 1100153 și C91 - nr. inventar 1100255, luând în calcul, ca dată de demolare a construcțiilor, data începerii demolării și anume data de 04.09.2012 pentru nr. inventar 1100153 și data de 21.08.2012 pentru nr. inventar 1100255, în contextul în care norma legală stabilește că scăderea de la impunere se face începând cu data de întâi a lunii următoare.

Această situație se repetă și pentru constructiile C27, data de recalculare a impozitului fiind 12.12.2011 și pentru C63, data de impozitare fiind 24.09.2012.

Se susține că instanța de fond face o greșită aplicare a art. 254 Cod Fiscal care prevede depunerea de către contribuabil a unei declarații în termen de 30 de zile de la data demolării unei clădiri. Această declarație nu a fost depusă niciodată de către societatea contestatoare și nu se regăsește un asemenea înscris la dosar.

Analizând conținutul raportului de inspecție fiscală, al înștiințării de plată și al deciziei de soluționare a contestației administrative, Înalta Curte constată că nu s-a făcut referire în niciunul dintre aceste acte la dispozițiile legale a căror nerespectare se invocă în cererea de recurs.

Nici în întâmpinarea depusă la dosarul de fond de către comuna „B” nu sunt invocate disp. art. 254 Cod Fiscal și disp. pct. 64 și 65 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, fiind făcută o trimitere generică la dispozițiile Codului fiscal, ale Codului de procedură fiscală, fără a fi invocate susținerile care se regăsesc în cererea de recurs, potrivit cărora scăderea de la impunere se face începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a depus declarația de către contribuabil, declarație întocmită la finalizarea demolării construcției, astfel că nu se poate reține că instanța de fond le-a aplicat în mod greșit.

Mai mult, se constată că prima instanță a obligat comuna „B” să recalculeze impozitul luând în calcul, ca dată a demolării construcțiilor, datele de începere a lucrărilor de demolare și nu datele indicate în decizia de soluționare a contestației administrative, nu a obligat la scăderea de la plata impozitului cu date din mijlocul lunii și fără a exista documentația impusă de Codul fiscal, care să permită acest lucru.

Înalta Curte reține că este corect considerentul instanței de fond conform căruia pârâta nu a făcut dovada faptului că

obiectivele C27 și C63

ar fi fost demolate cu aproximativ 6 luni anterior desfășurării controlului.

La formularea acestei concluzii, organul de control a utilizat harta Google Maps potrivit căreia, la data controlului, obiectivul C27 încă se afla pe teren, iar în fața acestuia erau grămezi de moloz rezultate din demolare, astfel că obiectivul a fost demolat în afara termenului de valabilitate a autorizației de desființare nr. 5/29.12.2010, valabilă un an.

Instanța de recurs consideră că recurenta-pârâtă nu poate folosi ca probă, pentru a susține  concluzia existentă în raportul de inspecție fiscală, harta Google Maps, întrucât aceasta este o aplicație gratuită de cartografiere, ce nu este actualizată la zi și, prin urmare, nu poate constitui un reper precis cu privire la existența unor clădiri sau inexistența altora pe un teren, ori cu privire la modificările suferite de acestea într-un anumit interval de timp.

Din moment ce actualizarea acestei hărți nu se realizează la intervale de timp prestabilite, cu ajutorul ei nu se pot urmări în timp schimbările suferite de anumite construcții, fiind posibil ca la un moment dat, această hartă, pentru o anumită zonă/regiune, să prezinte o situație mai veche, chiar de câțiva ani, care nu mai corespunde cu situția reală.

În mod corect instanța de fond a apreciat că planșele reprezentând harta Google Maps 2014 Comuna „B” nu pot face dovada, dincolo de orice dubiu rezonabil, a faptului invocat de pârâtă, respectiv că nu ar fi fost executate lucrările de demolare decât ulterior expirării termenului prevăzut în autorizație sau deloc.

Curtea a constatat că nu este vorba de o probă științifică ce oferă valoare de adevăr absolut informațiilor prezentate, erori fiind posibile ca urmare a erorilor de ordin tehnologic ori ca urmare a neactualizării datelor.

Sub aspectul dovedirii faptului că obiectivul C27 fusese demolat în interiorul termenului de valabilitate al autorizației de desființare sus menționate prezintă relevanță și înscrisurile care au fost depuse la dosar de către reclamantă și anume: autorizația de desființare nr. 5/29.12.2010, prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de desființare pentru anumite construcții, printre care și construcțiile C27 și C63, cu o durată de execuție a lucrărilor de 12 luni; ordin de achiziție nr. 33803/17.11.2011 privind demolarea, de către Sylcast Construct SRL, a următoarelor clădiri: C26, C27 și C28; contract de prestări servicii nr. 9945/10.05.2012 încheiat între A și Sylcast, în temeiul căruia Sylcast, în calitate de prestator, s-a obligat să presteze în favoarea beneficiarului A, servicii de încărcare, transport, valorificare deșeuri provenite din demolări; factura fiscală nr. 193/12.12.2011 emisă de Sylcast Construct S.R.L, în valoare de 81.895,80 lei, în care se menționează că suma facturată reprezintă contravaloare „demolare clădire C26, C27, din incinta P.L. „B”, demolare clădire C28 din incinta P.L. „B”."; facturile fiscale nr. 290/24.09.2012, nr. 295/29.09.2012, nr. 303/24.10.2012, nr. 291/24.10.2012 și nr. 304/24.10.2012 care atestă că, în fapt, construcția C63 a fost demolată în 2 etape, la datele de 24.09.2012 și 24.10.2012. Molozul a fost ridicat ulterior, tot ulterior fiind amenajat și terenul aferent pe care fusese amplasată construcția în discuție; registrul autovehiculelor intrate și ieșite în și din incinta sediului A de la „B”, în perioada septembrie - octombrie 2012, din care rezultă că, în această perioadă,  de la punctul de lucru din „B” au fost ridicate în  mod constant grămezi de moloz. Ridicarea molozului s-a făcut ca urmare a demolării clădirilor C63 și C91, registrele autovehiculelor coroborându-se cu facturile fiscale emise de Sylcast pentru demolarea clădirilor în discuție; procesul-verbal de recepție finală nr. 733/20.01.2011, întocmit de comisia desemnată de reclamantă, semnat și de reprezentanții instituției pârâte, prin care a fost admisă recepția finală a lucrărilor de demolare aferente obiectivului “Desființare construcții C1/C15/C16/C17/C22/C26/C27/C28/C30/C41/C53/C54/C59/C60/C63/C72/C90/C 91/C93 din incinta Punctului de lucru Floreșt”,  care au fost terminate la data de 18.01.2011.

În ceea ce privește

construcțiile C91 nr inventar 1100153 și C91 nr. inventar 1100255,

se constată că au fost demoate, fapt dovedit cu următoarele documente aflate la dosar: autorizația de desființare nr. 5/29.12.2010; facturile fiscale nr. 276/04.09.2012, 282/06.09.2012, 286/19.09.2012, 283/06.09.2012 emise de Sylcast Construct SRL pentru serviciile de demolare, ridicare a molozului și amenajare a terenului aferente construcției C91 nr. inventar 1100153; facturile fiscale nr. 265/21.08.2012 și nr. 268/27.08.2012 emise de către Sylcast Construct pentru serviciile de demolare, ridicare a molozului și amenajare a terenului aferente construcției C91 nr. inventar 1100255; contract de prestări servicii nr. 9945/10.05.2012 încheiat între A și Sylcast, în temeiul căruia Sylcast, în calitate de prestator, s-a obligat să presteze în favoarea beneficiarului A, servicii de încărcare, transport, valorificare deșeuri provenite din demolări; tabel centralizator al plăților efectuate de către A către Sylcast Construct pentru serviciile de demolare a clădirilor C91 (ambele numere de inventar) și C63 și extrase de cont referitoare la plata următoarelor facturi fiscale; registrul autovehiculelor intrate și ieșite în și din incinta sediului A de la „B”, în perioada septembrie - octombrie 2012, din care rezultă că în această perioadă, de la punctul de lucru din „B” au fost ridicate în mod constant grămezi de moloz. Ridicarea molozului s-a făcut ca urmare a demolării clădirilor C63 și C91, registrele autovehiculelor coroborându-se cu facturile fiscale emise de Sylcast pentru demolarea clădirilor în discuție.

Toate aceste documente nu pot fi combătute cu imagini furnizate de aplicația Google Maps a cărei actualizare nu este făcută la intervale precise de timp, neexistând certitudinea că aceste imagini reflectă situația din teren la momentul consultării aplicației.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte conform căreia societatea nu a depus documente care să ateste desființarea construcțiilor, acestea nu au fost anexate cererii de chemare în judecată, întrucât în considerentele sentinței recurate sunt menționate înscrisurile pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de admitere în parte a acțiunii, înscrisuri aflate în dosarul de fond.

Recurenta pârâtă este cea care nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte împrejurarea menționată în raportul de inspecție fiscală, aceea că la momentul efectuării controlului au fost găsite grămezi de moloz, nefiind prezentat instanței un proces verbal de constatare întocmit cu ocazia deplasării în teren, în care să se facă referire la aspectele constatate privind stadiul demolării construcțiilor, existența grămezilor de moloz.

În ceea ce privește

rampa modernizată

, se reține că este legală concluzia primei instanțe potrivit căreia aceasta a fost declarată la Primăria „B” în vederea achitării impozitului în termenul legal.

Astfel, respectiva rampă a fost modernizată și pusă în funcțiune din ianuarie 2013, fiind declarată la primărie în scopul de a plăti impozit începând cu februarie 2013. Deci, rampa a fost impozitată începând cu luna februarie 2013, în baza declarației depuse de societate.

Acest fapt rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă, respectiv proces verbal de punere în funcțiune, declarație suplimentară pentru stabilirea impozitului, înștiințare asupra unei obligații bugetare - impozit clădiri, ordin de plată, dovadă plată.

Referitor la declarația fiscală în vederea recalculării impozitului pe clădiri care au fost modernizate, se reține că lucrările fuseseră finalizate, dar nu fuseseră recepționate, deși societatea a făcut demersuri în acest sens, cu atât mai mult cu cât termenul de valabilitate a autorizației de construire urma să expire la data de 01.07.2014. Pentru recepționarea lucrărilor de modernizare a rampei, intimata reclamantă a trimis o invitației primăriei, însă aceasta nu a dat curs solicitării și nu a desemnat un reprezentant pentru recepția lucrărilor.

Într-adevăr, pârâta nu a combătut aceste susțineri și nici nu a făcut dovada unei situații de fapt diferite, astfel încât Înalta Curte reține că lucrările de modernizare a rampei s-au finalizat înainte de expirarea termenului de valabilitate a autorizației de construire, intimate reclamantă făcând demersuri pentru recepționarea lucrărilor de modernizare, demersuri care nu au primit răspuns din partea recurentei reclamante.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC, invocat în cererea de recurs, în temeiul art.496 din Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.