ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3626/2018

HOTĂRÂRE

16.10.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3626/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la data de 21.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei lor din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorității părintești asupra minorilor C., D. și E. exclusiv de către reclamantă, stabilirea locuinței minorilor la domiciliul reclamantei, în Germania, orașul M., obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere față de minori, conform legii, de la data de introducerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, din căsătoria cu pârâtul au rezultat cei trei copii minori, căsătoria dintre părți a fost dificilă, existând neînțelegeri, certuri și violențe, pârâtul și-a dat demisia de la serviciu și nu și-a mai căutat alt serviciu, fiind absent din viața copiilor, nu a răspuns nici unei solicitări din partea reclamantei, considerând astfel că raporturile dintre părți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 373 lit. b), art. 383 alin. (3), art. 398 alin. (1), art. 400 alin. (2) coroborat cu art. 529 alin. (2), din noul C. proc. civ. și art. 915 din același act normativ.

Legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr. 772 din 09.03.2018, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că în cauză nici reclamanta și nici pârâtul nu au locuința în țară. Conform susținerilor reclamantei, aceasta are reședința în Germania, orașul M., iar din adresa comunicată de Inspectoratul de Poliție al Județului Dâmbovița - Postul de Poliție Butimanu rezultă că pârâtul este plecat la muncă în Germania și revine la domiciliul din localitatea Butimanu în luna august 2018.

Așadar, Judecătoria Târgoviște a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București."

Totodată, această instanță a reținut că termenul de "acord" utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. desemnează înțelegerea reglementată de art. 5 alin. (1) din regulamentul UE nr. 1.259/2010, potrivit căruia soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp. Conform art. 7 din Regulamentul UE nr. 1.259/2010, ce reglementează valabilitatea formală a acordului, acordul menționat la art. 5 este încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți.

Judecătoria Târgoviște a constatat că, în prezenta cauză, nu există un acord al părților cu privire la instanța care să soluționeze litigiul, acord care să respecte prevederile art. 7 din Regulamentul UE nr. 1.259/2010.

Astfel învestită, Judecătoria Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 4.203 din 22 mai 2018, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

La adoptarea acestei soluții, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut că reclamanta locuiește stabil în Germania, iar pârâtul are domiciliul - în sensul de locuință principală stabilă în jud. Dâmbovița, comuna Butimanu, potrivit actului de identitate atașat în copie la dosar.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ., precum și faptul că, pe de o parte, în evidențe, pârâtul figurează cu acest domiciliu. Pe de altă parte, atât reclamanta, în cuprinsul acțiunii, cât și agenții secției 3 de Poliție Rurală Butimanu, în adresa de la fila x, au indicat că acesta din urmă domiciliază la adresa indicată, însă a părăsit țara pentru a lucra în străinătate la data de 09.01.2018, urmând să revină în luna august 2018.

Pe de altă parte, chiar acceptând că o anumită perioadă nu se afla la domiciliu, ci în străinătate, acest fapt nu poate, de unul singur, să justifice concluzia că pârâtul nu mai are locuința în țară, în sensul art. 915 C. proc. civ. Faptul că pârâtul își părăsește periodic locuința stabilă din România pentru a merge în străinătate, dar revine întotdeauna în domiciliul său (după cum reiese din adresa poliției, care menționează că acesta va reveni în luna august 2018) nu echivalează cu renunțarea la locuința din județul Dâmbovița.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că, în cauză competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Târgoviște, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., situat în Cartea a VI-a "Proceduri speciale", Titlul I, Procedura divorțului: "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".

Rezultă că, în materie de divorț, competența teritorială este absolută, fiind reglementată prin dispozițiile imperative ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.

În aplicarea corectă a normei enunțate, urmează a se reține că, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților, dacă vreunul dintre ei mai locuiește în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuiește la ultimul domiciliu comun, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.

În cauza de față, din actele dosarului, se constată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 21 februarie 2017, reclamanta A. era rezidentă în Germania, orașul M., iar pârâtul avea domiciliul în comuna Butimanu, județul Dâmbovița, conform mențiunilor cuprinse în cartea de identitate, aflată la dosarul Judecătoriei Târgoviște.

Totodată, Înalta Curte constată că acest fapt este confirmat de susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată formulată în fața Judecătoriei Târgoviște.

Împrejurarea că pârâtul a părăsit țara la data de 09.01.2018 pentru a lucra în străinătate, urmând să revină în luna august 2018, astfel cum rezultă din adresa emisă de secția 3 de Poliție Rurală Butimanu, aflată la dosar Judecătoria Târgoviște, nu are relevanță, întrucât în cauză interesează domiciliul părților la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, cum la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 21 februarie 2017, pârâtul domicilia în comuna Butimanu, județul Dâmbovița, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine Judecătoriei Târgoviște.

Față de aceste considerente, în speța de față este incidentă ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ. și, prin urmare, constatând îndeplinite condițiile stipulate de norma invocată, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.