ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 34 din data de 03.02.2017 pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr. x/2013, cu privire la inculpații A., B., C. și D., s-au dispus următoarele:

"În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., respinge cererea inculpatului D. privind schimbarea încadrării juridice din prevederile art. 221 alin. (1) și art. 26 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. pen. anterior, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și aplic. art. 33 lit. a) C. pen. anterior în prevederile art. 270 alin. (1) și art. 48 rap. la art. 295 alin. (1), cu aplic. art. 308 alin. (1) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 38 și art. 5 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen.. și art. 5 alin. (1) din C. pen. actual, admite cererile de schimbare a încadrărilor juridice formulate de Ministerul Public, astfel:

- cu privire la inculpatul A.: din infracțiunea de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. pen. de la 1969, totul cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969, în infracțiunea de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen. actual;

- cu privire la inculpatul C.: din infracțiunea de complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. pen. de la 1969, totul cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969, în infracțiunile de tăinuire, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual, și, respectiv, complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen. actual, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. actual;

- cu privire la inculpatul B.: din infracțiunea de complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. pen. de la 1969, totul cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969, în infracțiunile de tăinuire, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual, și, respectiv, complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen. actual, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. actual;

- cu privire la inculpatul D.: din infracțiunile de tăinuire și complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 221 alin. (1) și art. 26 rap. la art. 208 alin. (1)-209 alin. (1) lit. a), e) și g), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. pen. de la 1969, totul cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și aplic. art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969, în infracțiunile de tăinuire, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual, și, respectiv, complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen. actual, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. actual.

A. Latura penală:

(…)

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.. rap. la art. 72 din C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii și a arestului preventiv, de la data de 11.07.2013 și până la data de 09.12.2013.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul C. la o pedeapsă de 1 (unu) an și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

(…)

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 (patru) ani închisoare, la care se adăugă sporul obligatoriu de 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă de executat fiind de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioada de 5 ani, care se calculează conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.. rap. la art. 72 din C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului C. durata reținerii și a arestului preventiv, de la data de 11.07.2013 și până la data de 12.08.2013.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul B. la o pedeapsă de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen. actual.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare, la care se adăugă sporul obligatoriu de 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă de executat fiind de 5 (cinci) ani închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioada de 5 ani, care se calculează conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.. rap. la art. 72 din C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B. durata reținerii și a arestului preventiv, de la data de 11.07.2013 și până la data de 12.08.2013.

(…)

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul D. la o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. actual.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În baza art. 97 C. pen., dispune anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată condamnatului D. prin decizia penală nr. 702/A din 21.04.2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ce a modificat sentința penală nr. 4 din 06.01.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cornetu.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 (patru) ani închisoare, la care se adăugă sporul obligatoriu de 1 an închisoare (o treime din totalul celorlalte două pedepse), pedeapsa rezultantă de executat fiind de 5 (cinci) ani închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, precum și dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen., pe o perioada de 3 ani, care se calculează conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., aplică inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 72 din C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului D. durata reținerii și a arestului preventiv, de la data de 11.07.2013 și până la data de 12.08.2013.

B. Latura civilă:

În temeiul art. 397 alin. (1) rap. la art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen.. cu ref. la art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ., admite, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Z. S.A. și, în consecință, obligă pe inculpați să plătească părții civile Z. S.A. despăgubiri civile în cuantum total de 155.856 RON după cum urmează:

- inculpații E., F., G., A. și H., în solidar, suma de 22.866 RON;

- inculpații E., F., G., A., H. și I., în solidar, suma de 4.200 RON;

- inculpații E., F., G., A., H., I., B. și D., în solidar, suma de 42.900 RON, iar pentru suma de 6.000 RON din cea de 42.900 RON răspunde în solidar împreună cu inculpații menționați și inculpatul J.;

- inculpații E., F., G., A. și H., în solidar, suma de 5.640 RON, iar pentru suma de 5.400 RON din cea de 5.640 RON răspunde în solidar împreună cu inculpații menționați și inculpatul K.;

- inculpații E., F., G., A., H., L. și B., în solidar, suma de 18.000 RON;

- inculpații E., F., G., A., H., I. și C., în solidar, suma de 6.000 RON;

- inculpații E., F., G., A., H., I. și B., în solidar, suma de 24.000 RON;

- inculpații E., F., G., A. și H., în solidar, suma de 4.050 RON, iar pentru suma de 2.850 RON din cea de 4.050 RON răspunde în solidar împreună cu inculpații menționați și inculpatul B.;

(…)

C. Alte măsuri:

În temeiul art. 162 alin. (5), prima teză, C. proc. pen., dispune restituirea către inculpatul C. a următoarelor bunuri:

- telefon mobil marca M. cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon marca O., cu seria x;

- telefon mobil marca AA., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca M., cu seria x;

- telefon mobil marca M., cu seria x;

- telefon mobil marca M., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca O., cu seria x, având cartela SIM seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x, având cartelă SIM seria x;

- telefon mobil M., cu seria x;

- cartelă SIM cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca O., cu seria x;

- telefon mobil marca P. model 225, cu serie x nevizibilă;

- telefon mobil marca O., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- telefon mobil marca P., cu seria x;

- telefon mobil marca N., cu seria x;

- cartelă SIM seria x.

(…)

În temeiul art. 162 alin. (5), prima teză, C. proc. pen., dispune restituirea către inculpatul B. a următoarelor telefoane mobile în măsura în care aceste bunuri au fost ridicate (n.n. din cele înscrise în procesul-verbal de percheziție din 11.07.2013, filele x, vol. IV - d.u.p., ar rezulta contrariul):

- telefon mobil marca O., cu seria x, având cartela SIM seria x, cu numărul de apel xx;

- telefon mobil marca N., cu seria x, având cartela SIM seria x, având numărul de apel xx;

- telefon mobil marca Q., cu seria x;

- telefon mobil marca P., cu seria x, având cartela SIM seria x cu numărul de apel xx."

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, de către inculpații A., I., R., S., E., G., F., H., T., C., U., B., D., K., V., L. și J., precum și de partea civilă S.C Z. S.A.

Prin decizia nr. 513/A din 03.04.2018, Curtea de Apel București, secția I penală a respins, printre altele apelurile declarate de inculpații A., C., B. și D., obligând inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, au formulat cerere de recurs în casație inculpații C. (9 august 2018), A. (14 septembrie 2018), D. (9 iulie 2018) și B. (4 iulie 2018).

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul C. a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. apreciind că instanța de fond și cea de apel au analizat greșit dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile, prin soluțiile pronunțate ambele instanțe procedând efectiv la calculul matematic al limitelor minime și maxime ale pedepsei prevăzute în C. pen. anterior și în noul C. pen.. Potrivit deciziei nr. 265 din 06.05.2015 Curtea Constituțională stabilea că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Prin aceeași decizie s-a statuat că aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global și nu pe instituții autonome.

Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Î.C.C.J. a stabilit că: în aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen., în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă - iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, se va aplica legea nouă, conform art. 3 din C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Prin decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, CCR a statuat că determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativa, recidiva etc. Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Având în vedere dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție precum și cele ale art. 7 paragraful 1 din Convenție, precum și caracterul facultativ al sporului aplicabil, potrivit vechiul C. pen. în cazul concursului de infracțiuni, recurentul inculpat apreciază că prin aplicarea legii penale vechi în mod global ținând cont de limitele de pedeapsă prevăzute de lege la momentul săvârșirii faptei care îi sunt defavorabile inculpatului dar și de celelalte elemente care determină caracterul favorabil al legii penale se încalcă principiului neretroactivității legilor penale mai severe ținând cont că până la publicarea deciziei nr. 265/2015 a CCR instanțele de judecată au făcut aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

Prin decizia 29/2015 a ICCJ - Completul de dezlegarea a unor chestiuni de drept - s-a stabilit că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul C. pen. anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului C. pen. pentru o infracțiune săvârșită sub C. pen. anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din C. pen. și ținând cont că dispozițiile mai favorabile în ceea ce privește contopirea sunt dispozițiile legii penale vechi și anume art. 34 C. pen. anterior.

Recurentul inculpat a apreciat că pentru identificarea legii penale mai favorabile trebuiau avute în vedere toate particularitățile cauzei deduse judecății, efectuând o analiză comparativă a normelor existente în cele două legi succesive, respectiv cele referitoare la condițiile de incriminare, la criteriul sancțiunii principale, la situațiile ce pot constitui circumstanțe atenuante, la individualizarea executării pedepsei, etc.

S-a susținut că, analizând activitatea infracționala reținută în sarcina inculpatului C. chiar dacă prin prisma regimului sancționator noua reglementare este mai favorabilă, întrucât limitele speciale ale infracțiunii de furt calificat sunt mai reduse, atâta timp cât instituțiile participației penale sub forma complicității și cea a tentativei nu a suferit modificări, iar noul C. pen. prevede ca modalitate de sancționare a unității de infracțiune incidentă în cauză sub forma unității legale a infracțiunii continuate, posibilitatea majorării maximului prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, legea penală mai favorabilă inculpatului este C. pen. anterior din perspectiva modalității de executare a pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere.

Totodată, a solicitat suspendarea executării pedepsei până la soluționarea cauzei.

Inculpatul D. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație, iar pe fond, achitarea sa conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât faptei de furt îi lipsește un element constitutiv, respectiv promisiunea de tăinuire a bunului.

Cu privire la reținerea în concurs a infracțiunii de tăinuire cu infracțiunea de furt. instanța de apel a arătat că "se constată participația inculpatului la cel puțin două acte materiale - cel din data de 30.04.2013, în care întreaga cantitate a ajuns la B. și cel urmare căruia a fost depistată în locuința sa cantitatea de aproximativ o tonă de produs petrolier".

În motivele scrise, recurentul a menționat că fapta considerată de către instanță ca realizând conținutul infracțiunii de furt calificat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu este descrisă prin raportare la elementele constitutive ale acestei infracțiuni, respectiv lipsește promisiunea de tăinuire. Din hotărârea recurată rezultă că cel de-al doilea act material - considerat de instanța de apel ca fiind actul material care probează participația la furt - este cel urmare căruia a fost depistată în locuința sa cantitatea de aproximativ o tonă de produs petrolier. În aceste condiții, recurentul a apreciat că practic, fapta apreciată de către instanță ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de furt este deținerea în locuința inculpatului a cantității de aproximativ o tonă de produs petrolier. Însă pentru această cantitate, recurentul inculpat arată că există și dovada provenienței, astfel că simpla deținere a unor produse petroliere este insuficientă pentru a realiza conținutul infracțiunii de furt. De asemenea, recurentul a subliniat faptul că respectivul combustibil a fost descoperit la percheziție în luna iulie 2013, la peste două luni de la precedentul act material (30.04.2013). În același timp, a precizat că reținerea unui prim act material de tăinuire, nu exclude de plano reținerea și unui al doilea act material de tăinuire sau a unei fapte nerelevante penal.

În opinia recurentului, în speță, nu se poate stabili că în momentul realizării primului act material, considerat de tăinuire, inculpatul a promis sau a lăsat să se creadă că va înlesni valorificarea produselor petroliere, iar decizia I.C.C.J. nr. 2/2008, invocată de instanța de apel, nu stabilește că întotdeauna cel de-al doilea act material realizează conținutul infracțiunii de furt, având în vedere multitudinea de posibilități practice.

Astfel, conform Deciziei nr. 2/2008:

"dacă o persoană săvârșește activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracțiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracțiunii de tăinuire este posterioară infracțiunii cu care se află în conexitate. Tot astfel, dacă o persoană care tăinuiește un bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej și o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracțiunea de tăinuire și complicitate la furt informă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită. In acest sens, trebuie observat că autorul, săvârșind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracțiunii cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului). Împrejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul și-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracțiuni ce urmează a fi săvârșită, la care el se hotărăște să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită".

Recurentul a apreciat că, în speță, nici măcar instanța nu afirmă că există o promisiune de tăinuire a bunurilor provenite din furt, ceea ce duce la concluzia că lipsește un element constitutiv necesar pentru conținutul infracțiunii de complicitate la furt, și anume promisiunea de tăinuire.

Inculpatul B. și-a fundamentat cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susținând că raportat la textele normative care incriminează faptele pentru care a fost condamnat, din probatoriul administrat în întreg dosarul nu rezultă că ar fi "primit, dobândit (cu titlu gratuit), transformat ori înlesnit valorificarea, către terțe persoane, a respectivului produs".

În cuprinsul motivelor de recurs amplu dezvoltate - filele x recurentul inculpat a făcut o analiză a probatoriului administrat, în special al mijloacelor de probă care au condus la stabilirea vinovăției sale și respectiv condamnarea sa, apreciind că instanțele ar fi putu să îi aplice sancțiunea amenzii penale.

De asemenea, recurentul inculpat apreciază că din probatoriul administrat nu rezultă calitatea sa de "complice", conform "definițiilor teoretice" expuse de instanță în considerentele deciziei, având în vedere că nu reiese din nicio convorbire telefonică faptul că a cunoscut că respectivul combustibil ar proveni dintr-o faptă penală, iar "bănuiala" nu este prevăzută ca element constitutiv al infracțiunii de tăinuire, așa cum a fost reținută de instanță.

Elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt calificat în formă continuată sunt prevăzute clar în art. 48 alin. (1), iar discuțiile telefonice purtate cu inculpatul E. nu dovedesc faptul că ar fi înlesnit sau ajutat în vreun mod la săvârșirea acestei fapte. Ca urmare, individualizarea judiciară a pedepselor aplicate este făcută cu "greșita aplicare a legii penale" și cu greșita interpretare a normelor penale. Pedepsele aplicate nu sunt proporționale cu activitatea concretă desfășurată de inculpat, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate neținându-se cont de circumstanțele reale personale.

Inculpatul A. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apreciind în esență că instanțele au pronunțat condamnarea sa cu aplicarea greșită a legii.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații B., D. și C. împotriva deciziei penale nr. 513/A din 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală și a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursurilor în casație, constatându-se îndeplinite condițiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen., și a respins ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de A. împotriva aceleiași decizii penale.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen.. și prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare invocate, Înalta Curte apreciază că recursurile în casație declarate inculpații B., D. și C. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul C. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. conform căruia, hotărârile sunt supuse casării, dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. este corespondentul fostului art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de fond prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

Recurentul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., criticând modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile privind legea penală mai favorabilă, apreciind că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior din perspectiva modalității de executare a pedepsei și a dispozițiilor art. 34 C. pen. anterior.

Se reține că C. a fost condamnat la pedeapsa de 1 (unu) an și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual și 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual, cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. actual. Ca urmare a aplicării dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, conform art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul a fost obligat să execute pedeapsa de 4 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 6 luni închisoare, astfel că pedeapsa totală de executat este de 4 ani și 6 luni închisoare.

Înalta Curte reține că aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată. Raportat la această împrejurare instanța de recurs în casație verifică dacă pedeapsa stabilită de instanța de fond/apel se încadrează în limite legale, nefiind abilitată de lege să analizeze critici vizând greșita individualizare a pedepsei, întrucât acestea exced cazurilor de casare prevăzute de lege, circumscrise numai la chestiuni de legalitate, precum și limitelor fixate prin încheierea de admitere în principiu a recursului în casație de față.

Se constată însă că prin motivele invocate recurentul inculpat critică greșita aplicare a legii în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost condamnat, critică ce nu poate fi analizată prin cazul de casare invocat.

În actuala reglementare nefiind posibilă individualizarea pedepsei în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci numai verificarea legalității pedepsei aplicate, se constată că pedepsele de 1 an și 6 luni, respectiv 4 ani închisoare se încadrează între limitele minime și maxime prevăzute de legiuitor pentru infracțiunile de tăinuire și complicitate la furt calificat, iar pedeapsa totală de executat - 4 ani și 6 luni a fost stabilită conform dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind compusă din pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și sporul de 6 luni, reprezentând o treime din pedeapsa de 1 an și 6 luni.

Recurentul inculpat B. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. susținând că probatoriul administrat nu a demonstrat că ar fi "primit, dobândit, transformat ori înlesnit valorificarea, către terțe persoane, a respectivului produs". De asemenea, din probatoriul administrat nu rezultă calitatea sa de "complice", având în vedere că din convorbirile telefonice nu reiese faptul că a cunoscut că respectivul combustibil ar proveni dintr-o faptă penală, iar "bănuiala" nu este prevăzută ca element constitutiv al infracțiunii de tăinuire, așa cum a fost reținută de instanță. Elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt calificat în formă continuată sunt prevăzute clar în art. 48 alin. (1), iar discuțiile telefonice purtate cu inculpatul E. nu dovedesc faptul că ar fi înlesnit sau ajutat în vreun mod la săvârșirea acestei fapte. Ca urmare, individualizarea judiciară a pedepselor aplicate este făcută cu "greșita aplicare a legii penale" și cu greșita interpretare a normelor penale. Pedepsele aplicate nu sunt proporționale cu activitatea concretă desfășurată de inculpat, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate neținându-se cont de circumstanțele reale personale.

În fața instanței de recurs, apărătorul recurentului inculpat cu privire la infracțiunea de tăinuire a arătat că, inițial, în rechizitoriu parchetului nu a fost reținută această infracțiune, ulterior, în fața instanței de fond s-a revenit și s-a solicitat schimbarea încadrării juridice; probatoriul administrat reține că inculpatul nu ar fi primit ci ar fi achiziționat motorină, iar achiziționarea presupune o plată, în timp ce dobândirea și primirea nu, astfel că achiziționarea nu poate fi o modalitate alternativă de săvârșire a infracțiunii reținute în sarcina sa.

În ceea ce privește infracțiunea de complicitate la furt calificat a arătat că fapta reținută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală întrucât produsele respective nu se circumscriu termenului de produse petroliere și nici nu s-a făcut dovada că inculpatul, a înlesnit sau a ajutat, cu intenție, în orice mod, la săvârșirea faptei respective. Inculpatul nu a promis că va asigura valorificarea în continuare și altor bunuri sustrase, ci dorea să cumpere o marfă la un preț mai mic, convorbirile telefonice sunt niște discuții extrem de seci.

Conform dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penala.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. este corespondentul celui prevăzut de art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen.. anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării în situația în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Ipoteza circumscrisă acestui caz de casare în vechea legislație procesual penală viza lipsa de prevedere a faptei de legea penală, ca trăsătură esențială a infracțiunii.

Conform art. 17 C. pen. anterior: "Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege", spre deosebire de dispozițiile art. 15 din C. pen. în vigoare potrivit cărora "(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. (2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Noile reglementări, respectiv C. pen. și C. proc. pen.. intrate în vigoare la 1 februarie 2014, stabilesc astfel un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, raportat la soluția reglementată de art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Rezultă, așadar, că față de soluția reglementată prin dispozițiile art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma fapta nu este prevăzută de legea penală vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Se observă că recurentul inculpat W., prin motivele invocate solicită instanței să facă o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, să stabilească o situație de fapt contrară celei deja stabilite de instanțele anterioare care aibă drept consecință pronunțarea unei soluții de achitare. Stabilirea situației de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanțelor competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta și completa stabilire a faptelor.

Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme.

În acest context, motivele de recurs în casație, întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., raportat la argumentația concretă oferită de inculpat, respectiv sunt apreciate ca nefondate, în condițiile în care criticile vizează chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului în casație. Analiza care trebuie făcută de instanța de recurs în casație trebuie să vizeze concordanța dintre fapta săvârșită și configurarea legală și nicidecum neconcordanța dintre situația de fapt deja reținută cu autoritate de lucru judecat și încadrarea juridică dată faptelor. Argumentele prezentate de apărare în sensul că soluția de condamnare nu este susținută de probatoriul administrat care nu a relevat date că ar fi comis faptele în niciuna din modalitățile alternative reglementate de textul incriminator și, în consecință, nici vinovăția, constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Criticile privind individualizarea judiciară a pedepselor aplicate nu pot fi circumscrise niciunui caz de casare.

Recurentul inculpat D. invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât faptei de furt îi lipsește un element constitutiv, respectiv promisiunea de tăinuire anticipată a bunului.

Înalta Curte reține că promisiunea de tăinuire a bunurilor reprezintă o formă tipică a complicității morale. Această modalitate se diferențiază de celelalte forme ale complicității prin aceea că urmărește să consolideze indirect hotărârea și voința autorului faptei, prin aceea că va fi sprijinit și după consumarea faptei, fie prin tăinuirea bunurilor sustrase, fie prin asigurarea profitului ilicit obținut. Pentru existența acestei forme de complicitate, care poate fi anterioară sau concomitentă cu executarea, nu prezintă nici un interes faptul dacă promisiunea a fost sau nu respectată de complice după consumarea infracțiunii. Esențial este faptul ca promisiunea făcută mai înainte sau în timpul executării, să exercite o stimulare psihică favorabilă asupra autorului, întărindu-i convingerea de a săvârși fapta.

Potrivit situației de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, inculpatul D. a dobândit de la inculpatul E. combustibil, mai exact motorină, furat din vagoane cisternă, cunoscând la momentul dobândirii bunului că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și că a înlesnit valorificarea combustibilului furat din vagoane cisternă de către gruparea condusă de inculpatul E., cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de tăinuire și complicitate la furt calificat, prev. de art. 270 alin. (1) C. pen. actual, și art. 48 alin. (1) rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. pen. actual.

Recurentul inculpat a arătat că nu se poate stabili că în momentul realizării primului act material, considerat de tăinuire, a promis sau a lăsat să se creadă că va înlesni valorificarea produselor petroliere, iar decizia nr. 2/2008 a Înaltei Curți, invocată de instanța de apel, nu stabilește că întotdeauna cel de-al doilea act material realizează conținutul infracțiunii de furt, având în vedere multitudinea de posibilități practice.

Înalta Curte constată că această critică vizează o reapreciere a probatoriului cu privire la rolul avut de inculpat în cadrul activității ilicite desfășurate cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută cu autoritate de lucru judecat.

Instanța de apel, în baza probatoriului administrat, a stabilit participația inculpatului la cel puțin două acte materiale - cel din data de 30.04.2013, în care întreaga cantitate a ajuns la inculpatul B. și cel urmare căruia a fost depistată în locuința sa cantitatea de aproximativ o tonă de produs petrolier. De altfel, conform situației de fapt stabilite de instanța de apel, inculpatul D. nu numai că a primit produsele în custodie, produse identificate la locuința acestuia, dar a și comandat anticipat, cu scopul valorificării, cantități de produse petroliere de la inculpatul E., care îl ținea la curent cu evoluția "vânzărilor".

Așa cum a reținut și instanța de apel, prin Decizia nr. 2/2008 (M.O. nr. 859 din 19 decembrie 2008) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, s-a stabilit că:

"În situația existenței unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acțiune a aceluiași tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită."

Recurentul inculpat, prin apărătorul său a precizat că există dovezi de achiziție a combustibilului de la X., că pentru întreaga cantitate de combustibil găsită la domiciliul său există documente justificative, recurentul deținând utilaje de deszăpezire, din acestea vara scoate combustibilul, motiv pentru care avea aproximativ o tonă de combustibil la domiciliul său.

La fel ca și în cazul inculpatului B., criticile vizează reaprecierea probatoriului administrat în cauză, cu consecința stabilirii unei situații de fapt contrară celei deja stabilite de instanțele anterioare care aibă drept consecință pronunțarea unei soluții de achitare.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, înlăturând astfel, rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile în casație formulate de inculpații B., D. și C. împotriva deciziei penale nr. 513/A din 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală.

Va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați B., D. și C., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B., D. și C. împotriva deciziei penale nr. 513/A din 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați B., D. și C., în sumă de câte 100 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2019.