ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3456/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 65.000 Euro, către reclamantul A. și a sumei de 300.000 Euro, către reclamantul B., cu titlu de daune interese cauzate prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, plus dobânda legală aferentă, calculată în principal, de la data formulării plângerii penale și până la data plății efective și, în subsidiar, de la data înregistrării acțiunii de față.

Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, prin sentința nr. 877 din 1 iulie 2016, a respins acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B., înregistrat la data de 27 februarie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin decizia nr. 506/A din 31 mai 2017, apelul a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, contrar criticilor formulate prin intermediul căii de atac, acțiunea nu a fost respinsă pe considerentul că persoana păgubită nu ar putea uza de acțiunea în răspundere civilă delictuală, subsidiară celei în răspundere civilă contractuală.

Dimpotrivă, analiza materialul probator administrat în cauză a urmărit verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar judecătorul fondului a constatat că nu s-a dovedit că faptele acestuia, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, au caracter ilicit. Nefiind îndeplinită prima condiție a atragerii răspunderii civile delictuale, nu a mai fost necesară verificarea existenței celorlalte condiții, legea impunând întrunirea lor cumulativă.

Au susținut apelanții că prima instanță a ignorat prevederile art. 28 din C. proc. civ. pen.., care dispun că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, și nu a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr. 2423 din 4 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr. x/2014, s-a prevăzut că faptele săvârșite de C. sunt de natură a întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune.

Însă din verificarea hotărârii penale invocate a constatat că instanța penală nu s-a pronunțat asupra existenței faptelor pentru care pârâtul C. a fost trimis în judecată și asupra vinovăției acestuia, ci s-a limitat la a constata intervenirea prescripției răspunderii penale, astfel că hotărârea judecătorească nu se bucură de autoritatea de lucru judecat afirmată, iar faptul că acesta a fost arestat în perioada în care s-a derulat urmărirea penală nu constituie, prin el însuși, o dovadă a comiterii faptelor imputate.

Nici menținerea, de către instanța penală, a măsurii sechestrului asigurator dispusă prin Ordonanța din data de 13 septembrie 2004 nu are relevanța pe care i-o conferă reclamanții, aceasta fiind o obligație legală, instituită prin art. 397 alin. (5) din C. proc. civ. pen.. pentru situația în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. civ. pen.., instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă. De altfel, măsura menținerii sechestrului asigurător, menită să garanteze recuperarea prejudiciului afirmat de persoanele care s-au constituit părți civile în procesul penal, încetează de drept dacă acțiunea nu este introdusă în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin urmare, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, hotărârea primei instanțe nu se putea întemeia nici pe dispozitivul sentinței penale și nici pe măsurile dispuse în cadrul urmăririi penale, judecătorul fondului fiind obligat să soluționeze cauza pe baza materialului probator pe care părțile au înțeles să îl administreze în fața sa, material probator din care rezultă că intimatul pârât s-a oferit să intermedieze cele două tranzacții și că apelanții reclamanți, care au știut că C. nu este nici proprietarul imobilelor a căror achiziționare a intermediat-o și nici mandatarul vânzătorilor, i-au predat acestuia diverse sume de bani despre care susțin că ar reprezenta prețul celor două vânzări.

Este real că martorii au declarat că au asistat la discuții în care C. se prezenta drept proprietar al terenurilor propuse a fi vândute celor doi reclamanți, iar unul dintre martori, D., chiar l-a indicat pe C. drept vânzătorul din contractul încheiat de B., însă aceste declarații contrazic afirmațiile din cererea de chemare în judecată, ambii reclamanți afirmând că C. a acționat ca intermediar pentru încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care susțin că au fost prejudiciați, contracte care nu au fost anulate și în legătură cu perfectarea cărora nu s-a probat că pârâtul a comis vreo infracțiune.

Atâta vreme cât raporturile stabilite între părți în legătură cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din datele de 27 februarie 2004 și 26 martie 2004 au fost de intermediere, iar obligația de intermediere a fost îndeplinită, contractele fiind perfectate în formă autentică pe baza unor acte cu privire la care nu s-a dovedit că pârâtul le-ar fi falsificat ori a știut că sunt false, nu poate fi reținută în sarcina acestuia comiterea vreunei fapte ilicite care să justifice obligarea sa la restituirea prețului plătit de reclamanți.

În consecință, în temeiul art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de prim control judiciar a respins apelul.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat la data de 29 august 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, au susținut, în esență, că deși apelanții au solicitat administrarea de probe, atât prin cererea de apel, cât și la termenul din 19 mai 2017, instanța de apel a omis a se pronunța asupra acestei cereri. Procedând astfel, instanța de prim control judiciar a încălcat atât prevederile art. 255 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care, instituind rolul activ al judecătorului, îl obligă pe acesta să sprijine părțile în apărarea drepturilor și intereselor legitime, în scopul aflării adevărului. Pe de altă parte, deși nu a permis administrarea probatoriului solicitat de reclamanți, instanța de apel, în fundamentarea soluției, a reținut că susținerile acestora nu au fost dovedite prin probatoriul administrat.

Au mai susținut recurenții că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut că instanța civilă nu se poate pronunța asupra acțiunii civile în antrenare răspundere delictuală a pârâtului, câtă vreme nu există o hotărâre penală de condamnare a acestuia. Procedând astfel, instanțele de fond au încălcat prevederile art. 28 C. proc. civ. pen.., referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, în ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Contrar celor reținute de instanța de apel, instanța penală nu se putea pronunța asupra incidenței instituției prescripției răspunderii penale dacă, în prealabil, nu ar fi constatat săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de înșelăciune.

În sfârșit, recurenții au invocat încălcarea prevederilor art. 1247 alin. (3) C. civ., care obligă instanța să invoce, din oficiu, nulitatea absolută. Astfel, deși prin petitul cererii de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanța era obligată să se pronunțe asupra acestor cauze de nulitate, din oficiu.

Deși recurenții nu au susținut în mod explicit incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile acestora, referitoare la nemotivarea deciziei pronunțate în apel, pot fi subscrise acestui motiv de casare. În concret, aceștia au arătat că instanța de apel a omis a se pronunța asupra mărturisirii extrajudiciare a intimatului-pârât, constatată prin declarațiile acestuia date în cursul procesului penal. Totodată, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele administrate în dosar, fără a se arăta, în concret, în ce constau aceste probe, nu echivalează cu o veritabilă motivare.

În finalul cererii de recurs, reclamanții au redat, pe larg, modul de derulare a raporturilor dintre părți, traseul parcurs de dosarul penal finalizat prin încetarea procesului, urmare intervenirii prescripției răspunderii penale a inculpatului C. și au reiterat temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., dispozițiile vechiul C. civ., ale C. proc. civ. pen.., O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

În cauză s-a întocmit, potrivit prevederilor art. 493 alin. (1)-(4) C. proc. civ., un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport ce a fost comunicat părților, după analiza acestuia în completul de filtru, la data de 22 februarie 2018.

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților, la 20 septembrie 2018.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a încălcat vreo prevedere legală referitoare la încuviințarea probelor, administrarea acestora sau puterea lor doveditoare, prestabilită de lege, astfel că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, nici din conținutul cererii de apel, și nici din conținutul încheierii din 19 mai 2017, nu rezultă că reclamanții ar fi solicitat refacerea sau completarea probelor administrate în prima etapă procesuală sau că ar fi cerut administrarea probei cu înscrisuri noi. Dimpotrivă, din cererea de apel rezultă că reclamanții au solicitat reanalizarea înscrisurilor depuse la prima instanță, nu administrarea de noi probe. Or, reevaluarea probatoriului administrat de judecătorul fondului reprezintă o prerogativă implicită a instanței de apel, dat fiind efectul devolutiv al apelului și obligația acesteia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, atribuție îndeplinită, de altfel, de către instanța de prim control judiciar.

De asemenea, judecătorul, în virtutea rolului activ al acestuia în aflarea adevărului, instituit de art. 22 C. proc. civ., are dreptul, nu obligația, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe. Prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., interzic părților, în mod explicit, să invoce în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele însele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Cât privește criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

Nici instanța de apel și, de altfel, nici judecătorul fondului nu au reținut că instanța civilă nu poate soluționa o acțiune în răspundere civilă delictuală, câtă vreme nu există o hotărâre penală de condamnare a pârâtului din prezenta cauză.

În mod corect au constatat instanțele de fond că persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, folosind și probele administrate în cursul procesului penal.

Din această perspectivă, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. civ. pen.

Nu este de prisos însă a arăta că, deși prin sentința penală nr. 2423 din 4 iulie 2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul C. pentru două infracțiuni de înșelăciune, iar în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. civ. pen.. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. civ. pen.., au fost lăsate nesoluționate acțiunile civile, Curtea Constituțională a constatat (este adevărat, printr-o decizie ulterioară acestei soluții, nr. 586/2016), că dispozițiile art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ. pen.. sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției penale.

Însă, în contextul legislativ și factual de la data învestirii instanței civile cu acțiunea de față, aceasta a fost pusă în situația, pentru a putea să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului, să administreze ea însăși probe prin care să statueze asupra comiterii de către pârât a acelor fapte care se subscriau, din punctul de vedere al dreptului penal material, definiției infracțiunii de înșelăciune în convenții.

Din această perspectivă, instanțele de fond au făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. civ. pen.., potrivit cărora instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Altfel spus hotărârea instanței penale nu are putere de lucru judecat în ce privește săvârșirea, cu vinovăție, de către pârât, a faptelor imputate acestuia și a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și prejudiciul ce se cere a fi reparat.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, deși s-a dovedit că cei doi reclamanți au calitatea de părți în două contracte de vânzare-cumpărare (cumpărători), iar vânzătorii ce figurează în cele două convenții, ambii reprezentați prin mandatari cu procură autentică, erau inexistenți la data perfectării contractelor (în sensul că unul era decedat, iar celălalt fictiv), precum și faptul că titlurile de proprietate exhibate de mandatarii celor doi vânzători erau false, în speță nu s-a dovedit vinovăția pârâtului în săvârșirea tuturor acestor manopere frauduloase.

În concret, așa cum corect au statuat instanțele de fond, în speță nu doar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică, ci și procurile exhibate de mandatarii vânzătorilor, actele falsificate utilizate sunt toate înscrisuri oficiale (o hotărâre judecătorească, pretins pronunțată de fosta Curte Supremă de Justiție, ce poartă o ștampilă a tribunalului, un titlu de proprietate pretins emis de o comisie județeană constituită în temeiul Legii nr. 18/1991, procese-verbale de punere în posesie, încheieri de carte funciară, ș.a.m.d), fără ca din probatoriul administrat în cursul procesului penal să rezulte care sunt autorii faptelor de fals în înscrisuri oficiale. De altfel, prin rechizitoriul din 28 ianuarie 2014, întocmit în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus disjungerea cauzei și întocmirea unui dosar separat în vederea identificării celorlalte persoane care au participat la comiterea faptelor de înșelăciune în convenții, fals în înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals privind identitatea. Or, reclamanții din prezenta cauză nu au fost preocupați nici măcar să identifice și să furnizeze instanței informații referitoare la stadiul procesual al acelei cauze penale, ce viza nu mai puțin de 4 (patru) notari publici, persoanele ce au avut calitatea de mandatari ai vânzătorilor ș.a.m.d.

Așadar, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 249 C. proc. civ., reținând că reclamanții aveau obligația să dovedească săvârșirea, de către pârât, cu vinovăție, a faptelor cauzatoare de prejudiciu.

Cât privește încălcarea prevederilor art. 1247 alin. (3) din C. civ., instanța constată, în primul rând, că în speță este aplicabil C. civ. din 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. În al doilea rând, obiectul litigiului nu constă în repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a desființării celor două contracte de vânzare-cumpărare, întrucât pârâtul nu a avut nici calitatea de vânzător, și nici pe aceea de mandatar al vânzătorilor în cele două convenții. Așadar, eventuala constatare a nulității absolute a celor două convenții nu avea nici o relevanță asupra raporturilor juridice dintre reclamanți și pârât, câtă vreme cauza cererii de chemare în judecată a fost reprezentată de răspunderea civilă delictuală a pârâtului care, cu ocazia intermedierii a două contracte de vânzare-cumpărare, ar fi indus în eroare, prin manopere frauduloase, pe cei doi reclamanți. De altfel, reclamanții nu au încercat să expliciteze care au fost circumstanțele în care, deși în raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare pârâtul nu a avut calitatea de parte, au predat totuși prețul vânzării acestuia. Altfel spus, deși acțiunile celor doi reclamanți au fost constatate de organele de urmărire penală ca neavând relevanță penală, totuși, potrivit legii civile, în cazul în care victima a contribuit, fie și din culpă, la cauzarea ori mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă nu poate fi ținut pentru întregul prejudiciu.

În sfârșit, constată că nici criticile încadrate de instanță în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relative la nemotivarea deciziei pronunțate în apel, nu pot fi primite. Astfel, instanța de prim control judiciar, prin considerente, a arătat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, temeiurile pentru care criticile formulate în apel nu pot fi primite, decizia răspunzând exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de stadiul procesual în care a fost pronunțată.

Totodată, reține că este atributul instanțelor de fond să aprecieze în mod liber, potrivit convingerii acestora, probele administrate, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire dovezile au fost încuviințate, conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ.. Modul de apreciere a probelor de către instanța de apel nu poate fi cenzurat pe calea căii de atac a recursului, cale extraordinară de atac, limitată doar la examinarea motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.). Așadar, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanța de apel a ignorat puterea doveditoare a mărturisirii extrajudiciare făcute de către pârât prin declarațiile date în cursul procesului penal. În primul rând, este vorba de o mărturisire extrajudiciară, care nu are o putere doveditoare prestabilită de lege, ca în cazul celei judiciare (art. 349 alin. (1) raportat la art. 350 alin. (1) C. proc. civ.). În al doilea rând, este util a arăta că o atare probă nici nu există, întrucât pârâtul nu a recunoscut săvârșirea faptelor imputate nici în cursul procesului penal, așa cum rezultă atât din declarațiile date în cursul urmăririi penale, cât și din declarația dată în fața instanței penale.

Așadar, recurenții nu pot imputa instanței că nu a analizat, prin considerente, relevanța probatorie a unei dovezi inexistente (mărturisirea extrajudiciară a pârâtului).

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 506 A din 31 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 septembrie 2018.