ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2019

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16.11.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Primarul General al Municipiului București, cu pârâtul UAT Sector 3 București, prin primar obligarea lor, în solidar, la plata sumei de 1.320.000 RON (echivalentul a 300.000 euro la cursul de schimb de 4,4 RON/l euro), reprezentând prejudiciul material (prejudiciul efectiv produs și beneficiu nerealizat) produs pe ultimii 3 ani și a sumei de 880.000 RON (echivalentul a 200.000 de euro la același curs), constând în despăgubiri pentru daune morale aduse reclamantei prin faptele culpabile ale pârâților, pentru neîndeplinirea obligațiilor de îndrumare, supraveghere și control a activităților desfășurate de societățile comerciale și a infrastructurii din Centrul Vechi al Bucureștiului.

Prin Sentința civilă nr. 6840 din 26.10.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primarul General al Municipiului București și cu pârâtul UAT Sector 3 București, prin primar, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, iar prin Decizia nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și repartizat completului C5 la data de 4 mai 2018.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse la 31 mai 2018 și respectiv 14 iunie 2018, intimații pârâți Sectorul 3 al Municipiului București prin Primar, și, Municipiul București prin Primar au invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului.

Prin raportul întocmit la data de 10 septembrie 2018 asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) C. proc. civ., iar față de dispozițiile art. 414 din același act normativ, recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438/26 feb. 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 21 februarie 2019.

Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, sau casarea deciziei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată la fond și în căile de atac.

Criticile aduse hotărârii recurate vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că în cauză, este întrunită condiția existenței faptei ilicite a pârâților, constând în neluarea măsurilor prevăzute de lege cu privire la agenții economici din zonă și cu privire la depozitarea de deșeuri în areal, măsuri ce reprezintă obligații ale pârâților.

S-a învederat că, deși instanța de apel a reținut că "este deopotrivă faptă ilicită nu numai acțiunea, dar și omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate ori această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de o anumită persoană", s-a apreciat greșit că pârâții și-au îndeplinit aceste obligații. Concluzia cu privire la îndeplinirea obligațiilor este motivată de instanța de apel prin referire la înscrisurile de la filele x din volumul I, respectiv dosarul de apel.

Or, înscrisul de la fila x, susține reclamanta, cuprinde o adresă a Primăriei Municipiului București - Direcția Generală de Poliție Locală și Control nr. 5943/C/09.10.2015 depusă în susținerea acțiunii (anexa 12 la cererea de chemare în judecată), prin care respectiva instituție susține că s-au aplicat în cursul perioadei estivale 2015 mai multe sancțiuni contravenționale, fiind desființate construcții provizorii edificate fără autorizație de construire, iar pentru 27 de agenți economici cu profil alimentație publică s-a dispus sistarea activității neautorizate.

Sancțiunile respective, susține reclamanta, nu privesc aspectele sesizate (depășirea nivelului admis de zgomot, respectiv depozitarea deșeurilor), ci se referă la construcții sau activități fără autorizație.

Or, fără a ține seama de prevederile art. 1169 C. civ., instanța a dat eficiență unor afirmații nedovedite prin înscrisuri sau alte mijloace de probă, însușindu-și ca atare simpla afirmație a autorității pârâte, astfel cum a procedat greșit și instanța de fond.

Se învederează că aceeași situație este și cu privire la adresa de la fila x a aceleiași instituții nr. 10625, 10632/01.07.2014 în care se face o afirmație nedovedită că s-ar fi aplicat "numeroase sancțiuni contravenționale reprezentanților legali sau angajaților unor localuri situate în zona Centrului Istoric pentru desfășurarea unor activități de natură a tulbura liniștea publică". În aceeași idee se arată că în apel UAT Sector 3 arată că s-a suspendat activitatea comercială a unei singure societăți B. S.R.L., pe o perioadă de 30 de zile, dar după cum rezultă din înscrisul de la dosar apel suspendarea a fost dispusă după data introducerii acțiunii și nu în perioada de 3 ani anterioară acestui moment pentru care se solicită despăgubirile.

Din această perspectivă se susține că nu face obiectul cauzei și nici nu are relevanță, față de circumstanțele cauzei, sancționarea pentru încălcarea nivelului de zgomot a unei singure persoane juridice de către UAT Sector 3 într-o perioadă de ani de zile. Ca atare, această împrejurare nu poate duce la exonerarea de răspundere civilă a acestei pârâte.

Față de cele expuse se arată că pârâtele nu au făcut dovada îndeplinirii în mod corespunzător a obligațiilor legale ce le reveneau, nici la fond, nici în apel, prin simplele afirmații nedovedite neputându-se constata contrariul, cum greșit s-a procedat de către cele două instanțe.

Se mai susține că, reclamanta nu poate face dovada imposibilă a unui fapt negativ, ce poate fi combătut doar prin dovada faptului pozitiv contrar, sarcina dovedirii faptului pozitiv revenind pârâtelor, ceea ce nu s-a făcut în cauză.

Recurenta reclamantă mai arată că Raportul nr. x/27.07.2015 (realizat ca urmare a faptului că Direcția Generală de Poliție Locală Sector 3 a invocat că nu deține aparatura necesară pentru a efectua măsurători sonometrice pentru exercitarea atribuțiilor ce îi revin după cum rezultă și din Adresa nr. x/25.08.2015, dosarul de fond), precum și înregistrările video depuse în apel fac dovada că a fost depășit nivelul de zgomot admis în perioada ce face obiectul litigiului.

În același sens se învederează că față de multitudinea de apeluri la serviciul de urgență 112 de pe numărul de telefon al hotelului ca urmare a plângerilor clienților a existat aceeași lipsă de reacție a pârâtelor, sesizările fiind direcționate de SNU către Poliția Locală, nefiind depuse eventualele procese-verbale întocmite la datele respective.

Din perspectiva celor expuse, se susține că pârâtelor li se impută răspunderea pentru fapta proprie, aceea de a nu lua măsurile prevăzute de lege sau de a-și îndeplini defectuos obligațiile legale, fiind nerelevantă speței (față de cadrul procesual și temeiul juridic al acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată), eventuala calitate procesuală pasivă ce ar fi putut fi deținută de terțe persoane - agenții economici din vecinătatea hotelului.

Ca atare, se susține că fapta ilicită există, motiv pentru care se solicită admiterea recursului casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, urmând a fi administrat probatoriul solicitat atât la fond, cât și în apel, pentru a se stabili dacă sunt întrunite potrivit art. 1349 și 1357 C. civ. toate condițiile răspunderii civile delictuale, precum și întinderea prejudiciului, sau casarea deciziei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată la fond și în căile de atac.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Incidența dispozițiilor legale enunțate a fost susținută din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ.

Din economia dispozițiilor art. 1349 din noul C. civ. reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Dispozițiile art. 1357 C. civ. reglementează condițiile răspunderii civile delictuale prevăzând că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Din dispozițiile legale enunțate rezultă că pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, și respectiv vinovăția făptuitorului.

Astfel, de esența răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiții obiective în absența cărora nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile. Vinovăția, este definită ca fiind latura obiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancționării sale, prin angajarea obligației de despăgubire a victimei.

Fapta ilicită, element obiectiv al răspunderii delictuale, reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție esențială de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care "cauzează" alteia un prejudiciu. Exigența acestei condiții impune ca între prejudiciul produs și faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale și a condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat în mod direct și necesar producerea prejudiciului. Absența legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la obiectul dedus judecății ce vizează o acțiune în răspundere delictuală, Înalta Curte reține că reclamanta în susținerea acțiunii a arătat că fapta ilicită a pârâților constă în nerespectarea obligațiilor legale de asigurare a ordinii și liniștii publice, sau de exercitare a atribuțiilor legale în mod necorespunzător, fără a dispune măsurile care se impun.

În analiza condițiilor răspunderii delictuale instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă dacă nu s-a produs un prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției, fiind necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei. Cum instanța de fond a reținut inexistența faptei ilicite, în mod corect, contrar criticilor reclamantei, nu a procedat la verificarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Din perspectiva îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal și corect a reținut că răspunderea civilă delictuală constă în obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, de a repara astfel paguba pricinuită (art. 1357 C. civ.), că în cauză, nu poate fi reținută în sarcina pârâților fapta pretins ilicită invocată de către reclamantă, respectiv, inacțiunea autorităților în combaterea acțiunilor ilicite a agenților economici din vecinătatea hotelului prin care s-au adus atingeri liniștii și ordinii publice, în condițiile în care pârâții fiind sesizați cu plângerile formulate de reclamantă, în limita competenței oferite de lege, au acționat, sancționând agenții economici care au încălcat prevederile legale (dosarul de apel).

Cum fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane, instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ. în condițiile în care așa cum s-a arătat deja, pârâții în limitele competenței, și-au îndeplinit obligațiile de a soluționa reclamațiile formulate de reclamantă.

Or, în condițiile inexistenței faptei ilicite a pârâților, Înalta Curte constată că în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, sunt nefondate criticile reclamantei legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 438 din 26 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN