ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 108 din data de 21 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul dispozițiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de trafic de influență, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispozițiilor art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de luare de mită, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare.

Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice, sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de procuror pe o durată de 3 ani, ce se execută în condițiile prev. de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 45 alin. (1) din C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus și s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 8 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, în total pedeapsa de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., ce urmează să fie executată potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 289 alin. (3) și art. 291 alin. (2) din C. pen. s-au confiscat de la inculpat sumele de 3.000 RON și respectiv, 500 RON, dobândite prin săvârșirea infracțiunilor.

Potrivit art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a menținut măsura preventivă a controlului judiciar luată față de inculpat prin Ordonanța nr. 48/P/2016 din 03 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Conform art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli cu același titlu, efectuate pe parcursul urmăririi penale.

Împotriva Sentinței penale nr. 108 din data de 21 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 108 pronunțată la data de 21 octombrie 2016 de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

- sporul de 8 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcția de procuror), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condițiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Prahova, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

c) să comunice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Sinaia sau în cadrul S.C C. S.R.L, în subordinea Consiliului Local Sinaia.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 291 alin. (2) din C. pen. a confiscat de la inculpatul A. suma de 500 RON, echivalent al folosului obținut prin săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei hotărâri.

Împotriva acestei decizii, la data de 12 februarie 2019, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 21 martie 2019, când s-a stabilit termen la data de 03 mai 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv la data de 12 februarie 2019, decizia fiind considerată comunicată la data de 15 ianuarie 2019, recurentul a avut în cauză, calitatea de inculpat și a exercitat calea de atac ordinară a apelului împotriva hotărârii primei instanțe prin care s-a dispus condamnarea sa, fiind așadar îndeplinite cerințele art. 434 - 436 C. proc. pen.

În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), indicarea cazului de casare și motivarea acestuia (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.) și semnătura inculpatului.

Îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce privește recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În cuprinsul motivelor de recurs în casație a susținut că instanța de apel a considerat irelevantă din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii analizate, susținerea apărării că nu a avut loc, în cadrul presupusei discuții din data de 19.02.2015, o prezentare detaliată a "variantelor" de soluționare a cauzei în care martorul B. era implicat, pe considerentul că, "pe de o parte, obiectul înțelegerii intervenite era neechivoc pentru ambele părți, astfel cum demonstrează conduita lor ulterioară, iar pe de altă parte, norma de incriminare a faptei analizate nu prevede o atare condiție, nejustificându-se interpretarea sa restrictivă sub acest aspect."

De asemenea, a arătat că sub aspectul cerințelor de tipicitate ale infracțiunii, instanța de apel a constatat că este îndeplinită cerința existenței promisiunii autorului traficului că îl va determina pe funcționarul competent să adopte o anumită conduită profesională, consfințind că pentru întrunirea acestei condiții, "nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita și afirmațiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influență pentru a determina funcționarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu."

A mai precizat că instanța de apel a apreciat nefondată susținerea apărării privitoare la inexistența unui raport de echivalență între intervenția promisă de inculpat, pe de o parte, și valoarea de 500 RON a muncii efectuate în contraprestație, instanța statuând că inculpatul a acționat cu intenție directă, întrucât a prevăzut că prin pretinderea și primirea unor foloase necuvenite, a creat o stare de pericol pentru relațiile sociale privitoare la încrederea în activitatea funcționarilor publici, urmare pe care a dorit-o.

Prin urmare, Înalta Curte a conchis că probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în cele două grade de jurisdicție a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, implicarea inculpatului în activitatea ilicită ce a făcut obiectul judecății, activitate ce se circumscrie, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, conținutului infracțiunii de trafic de influență.

Un alt aspect invocat se referă la împrejurarea că în actuala reglementare a infracțiunii de trafic de influență, legiuitorul a adăugat o nouă condiție de tipicitate (nouă cerință esențială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influență că îl va determina pe funcționarul public sau pe o altă persoană dintre cele menționate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Astfel, formularea normei penale criticate "pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta ..." este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, deci pentru existența infracțiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinței existenței influenței reale sau imaginare (conjuncția "sau", cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerința ca făptuitorul să promită că va determina (după discuție traficantul de influență va întreprinde anumite acțiuni ilicite) pe funcționarul public sau pe o altă persoană dintre cele menționate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influență (conjuncția copulativă "și" având funcția de a lega două cerințe esențiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influență).

Realizarea acestei din urmă condiții (de a promite influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligației, a angajamentului că îl va determina pe funcționar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influență. În aceste condiții a susținut că, în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcționarul public sau altă persoană dintre cele prevăzute de lege să aibă conduita solicitată de cumpărătorul de influență, fapta de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu constituie infracțiunea de trafic de influență.

A mai arătat că, chiar dacă starea de fapt reținută de instanță nu este concordantă realității faptice, a expus doar acele argumente care fac admisibilă calea de atac extraordinară a recursului în casație.

Astfel, instanța de apel a reținut că "elementul material al infracțiunii comise de inculpatul A. s-a realizat în două dintre variantele alternative prevăzute în norma de incriminare, respectiv, pretinderea în mod direct, la data de 19.02.2015, a unor foloase materiale de la martorul B., urmată de primirea foloaselor pretinse, în prima săptămână a lunii martie 2015."

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care făptuitorul, care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pretinde sau primește bani ori alte foloase, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase.

Așadar, în opinia recurentului infracțiunea de trafic de influență se poate săvârși numai în una dintre cele trei modalități alternative, iar eventuala primire a foloaselor la o distanță în timp între momentul pretinderii ori acceptării de promisiuni și cel al primirii, nu poate constitui mai mult decât o probă în susținerea acuzației.

Iar aceasta întrucât, în cazul săvârșirii infracțiunii în modalitatea primirii, acțiunea cumpărătorului de influență este imediată și nu este precedată de o pretindere sau acceptare de promisiuni, în caz contrar fapta consumându-se în momentul realizării primei activități infracționale.

Prin urmare, a apreciat că este criticabilă poziția Înaltei Curți, aceea că elementul material al infracțiunii s-ar fi realizat în două modalități normative, și anume în cele ale pretinderii și primirii.

De altfel, instanța a fost învestită prin rechizitoriul x - Serviciul Teritorial Ploiești numai cu acuzația de trafic de influență în modalitatea pretinderii, neexistând sinonimie lexicală între verbele a primi (astfel cum este prevăzut în norma penală) și a beneficia (termenul folosit de emitentul rechizitoriului).

A subliniat că, în varianta reținută de instanța de apel, în privința pretinderii, nu rezultă cu certitudine dintr-o astfel de atitudine a inculpatului, dacă lucrarea ar fi urmat să fie executată contra cost ori în contraprestație pentru "ajutorul" oferit, aceasta pentru că o astfel de discuție este prea ambiguă și nu relevă cu precizie voința persoanelor implicate.

În opinia apărării, este eronată aprecierea instanței că "nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita și afirmațiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influență pentru a determina funcționarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu".

În acest sens, a precizat că fiecare dintre cele trei modalități normative alternative, respectiv: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, trebuie să fie dublată de promisiunea intervenției pe lângă funcționarul public.

Prin urmare, acțiunile de pretindere, de primire sau de acceptare a promisiunii nu au relevanță penală - din perspectiva acestei infracțiuni - în absența promisiunii de intervenție. La fel, doar promisiunea, fără vreuna dintre cele trei acțiuni alternative, nu realizează elementul material al acestei infracțiuni.

De asemenea, nu poate fi ignorată construcția sintactică a conținutului infracțiunii, modul de îmbinare a cuvintelor evidențiind o anume plasare temporală a elementelor incriminate, în sensul că promisiunea de determinare a funcționarului public succedă ori este concomitentă pretinderii, primirii ori acceptării promisiunii de bani sau alte foloase.

Totodată, prevederea legală analizată folosește noțiunea de "promisiune de determinare" cu semnificația de acțiune complinitoare a elementului material. Așadar, accepția este de angajament ferm, de făgăduială neechivocă, expresă, având un obiectiv precis - determinarea la o anumită atitudine a funcționarului public - ceea ce exclude sensul de conduită implicită, dedusă din împrejurările în care a acționat o persoană.

Cu alte cuvinte, semnificația termenului "promisiune" din textul de lege incriminator este de "vorbă, cuvânt" - exprimată/exprimat prin viu grai - și nu de "tăcere", care doar în mod excepțional și exclusiv în materie civilă este asimilată manifestării de voință exteriorizate (consimțământului).

Pentru existența infracțiunii este necesar ca autorul să aibă influență ori să lase să se creadă că are influență asupra funcționarului public. Această influență - reală sau presupusă - a făptuitorului trebuie să fi constituit pentru cumpărătorul de influență motivul determinant al respectivei operațiuni ilicite.

A mai arătat că instanța de apel, din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii analizate, este irelevantă susținerea apărării că nu a avut loc, în cadrul presupusei discuții din 19.02.2015, o prezentare detaliată a "variantelor" de soluționare a cauzei în care martorul B. era implicat, și de asemenea, că este nefondată cea privitoare la inexistența unui raport de echivalență între intervenția promisă de inculpat, pe de o parte, și valoarea muncii efectuate, pe de altă parte.

Prin încheierea din data de 03 mai 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiții stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul și motivarea cererii de recurs în casație, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac și titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casație sunt limitate la nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greșit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării grațierii sau constatarea în mod greșit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).

Deși recursul în casație presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat și la care se referă declarația de recurs, calitatea recurentului și, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație și pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpatul a formulat critici subsumate, în esență, greșitei încadrări juridice a faptelor, precum și neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență reținute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, în sensul că în mod greșit s-a reținut de instanța de apel săvârșirea infracțiunii prin două modalități normative, respectiv cea a pretinderii și cea a primirii.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Prin urmare, criticile inculpatului exced analizei instanței de recurs în casație, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta reținută în sarcina inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 291 alin. (1) C. proc. pen., constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există, a fost corect încadrată juridic și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește susținerea inculpatului potrivit căreia acțiunile de pretindere, de primire sau de acceptare a promisiunii nu au relevanță penală, în absența promisiunii de intervenție și că doar promisiunea, fără vreuna dintre cele trei acțiuni alternative, nu realizează elementul material al acestei infracțiuni, Înalta Curte reține că pentru existența elementului material și deci a infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenției sau de respectarea promisiunii de foloase. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuțiile funcționarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase ori daruri în vederea determinării funcționarului.

Împrejurarea că elementul material al infracțiunii de trafic de influență se realizează nu numai prin pretinderea de foloase, ci și prin primirea de foloase sau prin acceptarea de promisiuni, înseamnă că pentru existența acestei infracțiuni este indiferent faptul că inițiativa aparține traficantului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.

În concret în speță, consumarea actului de pretindere a unor foloase necuvenite, de către inculpat, s-a realizat într-un context factual menit, în mod evident, să confere credibilitate prin chemarea martorului denunțător în sediul unității de parchet și al instanței unde se desfășura procesul, prin folosirea implicită a calității de procuror, susținând că ar fi fost aranjată dispunerea unei modalități de executare a pedepsei neprivative de libertate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2019.

Procesat de GGC - NN