Decizia nr. 585/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1245/2018 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 noiembrie 2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat rezilierea contractului de antrepriză încheiat între părți, obligarea pârâtului la plata contravalorii lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător, precum și stabilirea răspunderii pârâtului pentru fapta subantreprenorilor SC D. S.R.L., E., F. și G..

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința civilă nr. 1245 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș pe rolul Judecătoriei Timișoara, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. A fost dispusă rezoluțiune contractului de antrepriză încheiat între părți. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 18.146 euro, în echivalent în RON la data plății la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri, reprezentând obligații neexecutate și obligații executate necorespunzător. A fost respinsă în rest acțiunea reclamanților. A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 18.695 RON și a sumei de 209,97 euro în echivalent în RON la data plății la cursul BNR, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 5159/2015, Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel: Prin Decizia nr. 91 din 24 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C. împotriva Sentinței civile nr. 1245/PI/01.10.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva Deciziei nr. 91 din 24 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâtul C. a declarat recurs. a) În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii pronunțate faptul că art. 1872 lit. b) C. civ. nu poate fi invocat de pârât în beneficiul său, câtă vreme prin întreaga sa conduită acesta a negat existenta unor raporturi contractuale. Apreciază că instanța de apel a aplicat greșit aceste norme, analizând conduita recurentului per ansamblu, fără a se raporta în mod concret la motivele invocate în apel, iar dispozițiile acestui text de lege pot fi aplicate indiferent de faptul că pârâtul a negat sau nu încheierea contractului. A arătat, de asemenea, că întrucât nu a existat un contract de antrepriză, nu a existat termen de predare, astfel încât instanța de apel a reținut în mod greșit culpa pârâtului în încetarea contractului. b) Prin ce-a de-a doua critică, pârâtul a susținut greșita analizare de către instanța de apel a stării de fapt, prin raportare la dispozițiile art. 1875 alin. (1) C. civ.. Chiar dacă ar fi existat un contract de antrepriză, reclamanții nu au respectat dispozițiile art. 1875 alin. (1) C. civ., care prevăd că beneficiarul lucrării trebuie să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară, folosirea căilor de acces pentru finalizarea lucrărilor. Instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâtul trebuia să facă dovada cauzei justificate a neexecutării, câtă vreme reclamanții au recunoscut că ei sunt cei care nu au mai permis accesul în casă. c) Pe fondul cauzei, criticile se referă la mai multe aspecte: 1. În ceea ce privește încheierea contractului în forma consensuală, acesta nu putea fi dovedit cu martori față de dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. - încheierea contractului de antrepriză nu poate fi dovedită cu martori, ci trebuie să existe un înscris ad probationem. Excepția prevăzută de lege vizează situația în care partea a acționat în calitate de profesionist, însă în cauză pârâtul nu a executat lucrările în exercițiul activității sale profesionale. 2. În ceea ce privește culpa în neexecutarea obligațiilor, au existat dovezi că reclamanții au interzis accesul în imobil, nu a existat un termen de finalizare a lucrării, astfel încât nu poate fi reținută culpa pârâtului, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1872 și 1875 C. civ. 3. În ceea ce privește daunele solicitate, reclamanții nu au făcut dovada achitării sumei de 108.000 euro, astfel încât în mod greșit instanța a obligat pe pârât la plata sumei de 18.146 euro. Instanța de apel a reținut că obligarea la plata despăgubirilor nu este subsumată achitării de către reclamanți a sumei de 108.000 euro. În cazul în care instanța aprecia că a fost încheiat un contract, era necesar ca și intimații să își îndeplinească propriile obligații. 4. Cu privire la probele respinse, criticile formulate de pârât se referă la modul de întocmire a expertizei și la faptul că expertul desemnat în cauză nu a răspuns în mod clar obiecțiunilor la expertiză formulate de pârât.

Referitor la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că în mod greșit curtea de apel a respins criticile formulate în apel privind acordarea în tot a cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin dispozitiv Tribunalul Timiș a admis doar în parte acțiunea, dar a acordat cheltuielile de judecată integral. 5. Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 27 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. a) Cu privire la primul motiv de recurs, contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1872 lit. b) C. civ. referitoare la rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului, reținând că pârâtul nu poate invoca în beneficiul său acest text de lege ce se referă la posibilitatea rezilierii sau rezoluțiunii de către beneficiar a contractului de antrepriză în cazurile în care, fără justificare, lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit și într-un termen stabilit de beneficiar, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate și nu schimbă pe viitor modul de executare a lucrării sau serviciului. Concluzia instanței nu ar putea fi alta, cât timp apărarea principală a pârâtului s-a întemeiat pe negarea existenței unor raporturi contractuale, unul dintre petitele principale ale cererii de chemare în judecată fiind rezilierea contractului de antrepriză. Negând existența contractului de antrepriză (fundamentul acțiunii), în mod rațional se deduce că intenția pârâtului nu era aceea de remediere a lipsurilor într-un termen stabilit sau de finalizare a lucrării, cât timp acesta nu a justificat executarea construcției ca fiind obiectul vreunui contract, ci a susținut că lucrările de construcție au fost executate în virtutea relațiilor de prietenie existente între părți, iar nu a unor relații contractuale. Or, condiția din textul de lege (fără justificare) se deduce în mod evident din atitudinea de negare a pârâtului (care nu poate fi analizată altfel decât per ansamblu) și, respectiv, din apărările acestuia, apărări prin care a susținut că dispozițiile art. 1872 lit. b) C. civ. nu sunt aplicabile în contextul în care rezilierea nu putea fi dispusă întrucât nu a existat un contract încheiat între părți. b) Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit culpa sa în neexecutarea obligațiilor, prin raportare la dispozițiile art. 1875 alin. (1) C. civ., în condițiile în care reclamanții - beneficiari ai lucrării - trebuiau să permită pârâtului (antreprenorului) folosirea căilor de acces pentru finalizarea lucrărilor. Or, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au recunoscut faptul că nu i-au mai permis accesul în imobil începând cu luna septembrie 2014. În conformitate cu dispozițiile art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. Aplicând aceste dispoziții legale la speța dedusă judecății, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că revine debitorului obligației neexecutate sau neexecutate corespunzător să dovedească existența cauzei justificate a neexecutării. Potrivit situației de fapt existente în cauză, pârâtul nu a făcut dovada celor susținute, anume că reclamanții i-au împiedicat accesul la imobil, astfel cum prevede art. 1875 C. civ., motiv pentru care neexecutarea este culpabilă, culpa pârâtului fiind prezumată de lege. Potrivit regulilor aplicabile în materia răspunderii civile contractuale, în cazul obligațiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între reclamant și pârât, în sensul că mai întâi reclamantul trebuie să dovedească existența creanței, după care neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedește executarea. Faptul că i s-a permis sau nu accesul pârâtului la imobil în vederea executării lucrărilor este o problemă de probatoriu, ce nu poate face obiectul analizei în actualul stadiu procesual. c) Cu privire la criticile formulate pe fondul cauzei, se rețin următoarele: 1. În ceea ce privește încheierea contractului în forma consensuală, în sensul că acesta nu putea fi dovedit cu martori față de dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., se reține că în mod judicios curtea de apel a constatat că pârâtul a fost de acord în mod tacit cu administrarea probei testimoniale și nu s-a opus administrării acesteia prin prisma inadmisibilității. Potrivit art. 309 alin. (4) pct. 4 C. proc. civ. proba cu martori este admisibilă dacă părțile convin, fie și tacit să folosească această probă. Acordul este tacit, atunci când o parte propune proba testimonială, iar cealaltă parte nu se opune sau propune și ea, în contraprobă, audierea de martori - astfel cum este cazul în speța dedusă judecății. Cu atât mai mult, pârâtul nu mai poate solicita în apel înlăturarea declarațiilor martorilor ca inadmisibilă - nu mai poate formula critici cu privire la administrarea acestei probe (admisibilitatea probei). Excepția prevăzută de lege de la inadmisibilitatea probei cu martori, menționată de recurentul-pârât în cuprinsul memoriului de recurs, vizează situația în care partea ar fi acționat în calitate de profesionist, însă în cauză instanța de apel nu a reținut în motivare o asemenea împrejurare - faptul că pârâtul ar fi executat lucrările în exercițiul activității sale profesionale. Nu acesta a fost argumentul instanței în respingerea apărării formulate de pârât, ci dispozițiile legale anterior menționate. 2. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la culpa în neexecutarea obligațiilor, în sensul că instanța ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1872 și 1875 C. civ., se constată că această critică este reiterată de recurentul-pârât în cuprinsul aceluiași recurs și a făcut obiectul analizei, instanța prezentând la punctul a) considerentele pentru care a apreciat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor texte de lege. 3. Cu privire la daunele solicitate de reclamanți, instanța de apel a reținut că pârâtul nu a indicat fundamentul legal al susținerii sale - că obligarea sa la plata de despăgubiri ar fi subsumată achitării de către reclamanți a prețului de 108.000 euro. Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că recurentul-pârât este într-o oarecare eroare cu privire la temeiul acordării acestor despăgubiri. Obligarea pârâtului la plata de despăgubiri s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ. - creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. Reținând culpa pârâtului în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, instanța de fond a apreciat că acesta este obligat la plata de daune-interese reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea obligațiilor sau executarea acestora în mod necorespunzător, cuantumul acestui prejudiciu fiind stabilit de raportul de expertiză întocmit în cauză. Astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, printre condițiile necesare reparării prin echivalent a prejudiciului sub forma acordării de daunelor-interese, stabilite prin art. 1516 și 1530 C. civ., nu se regăsește și aceea a executării propriei obligații de către creditor. De asemenea, în măsura în care susținerile pârâtului ar fi plasate pe temeiul excepției de neexecutare, sarcina probei condițiilor incidenței cauzei justificate de neexecutare îi revine pârâtului, probă care nu a fost însă realizată în cauză. 4. În analiza criticilor formulate de pârât ce se referă la modul de întocmire a expertizei și la faptul că expertul desemnat în cauză nu ar fi răspuns în mod clar obiecțiunilor la expertiză formulate de pârât, se impune a fi subliniat faptul că modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. Aceste susțineri nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. 5 . Referitor la cheltuielile de judecată, se constată că în mod corect curtea de apel a respins criticile pârâtului privind acordarea cheltuielilor de judecată, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Destul de formalistă, soluția tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamanților de constatare a răspunderii pârâtului pentru lucrările efectuate de subantreprenori, a avut ca temei dispozițiile art. 35 C. proc. civ., cu motivarea că nu poate fi analizată ca o "veritabilă cerere". Sub aspectul culpei procesuale ce stă la baza acordării cheltuielilor de judecată, soluția tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamanților, astfel cum a fost formulată, nu semnifică o culpă procesuală a reclamanților. Culpa procesuală înseamnă, în fapt, pierderea procesului, iar pârâtul este considerat în culpă procesuală atunci când s-a admis cererea de chemare în judecată, în tot sau în parte. În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat rezoluțiunea contractului de antrepriză, obligarea pârâtului la plata de daune-interese, constatarea încheierii în formă consensuală a contractului de antrepriză (capete de cerere pe care instanța le-a admis), precum și constatarea răspunderii pârâtului pentru faptele subantreprenorilor (cerere formal respinsă ca inadmisibilă). Cum pârâtului îi revine culpa procesuală, în mod corect curtea de apel a apreciat că, în speță, acordarea în întregime a cheltuielilor apare ca fiind o soluție legală și temeinică. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.