ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6735/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 798/212/2009 pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 30 septembrie 2009, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții Orașul Techirghiol prin Primar, Consiliul Local al Orașului Techirghiol, Primarul Orașului, solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța, să dispună în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul-teren, în suprafață de 15.000 mp, situat în orașul Techirghiol, delimitat de străzile M., T., O., C.V., cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că imobilul în cauză a aparținut străbunicilor săi, Ș.I.

și S.M., de la care, ulterior, s-a transmis succesiv, bunicii - T.R., apoi mamei sale - D.M.K.G.; imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv de regimul comunist în anul 1954, prin Sentința civilă nr. 779 din 14 iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Negru Vodă. La 10 noiembrie 2009, pârâții Orașul Techirghiol prin Primar și Consiliul Local Techirghiol au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de adoptarea Legii nr. 10/2001 ce conferea persoanelor îndreptățite posibilitatea de a formula, într-un anumit termen, notificări în vederea restituirii proprietăților preluate în mod abuziv de către fostul regim comunist, ceea ce reclamanta nu a făcut.

La 15 decembrie 2009, reclamanta și-a modificat acțiunea, prin completarea acesteia, arătând că înțelege să solicite - în contradictoriu cu pârâții inițiali - și constatarea nulității absolute a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și respectiv, 310 din 1 februarie 2007 emise de Primarul orașului Techirghiol date cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007. Prin Sentința civilă nr. 18461 din 3 august 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta, secția civilă, în considerarea criteriului valoric.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Constanța sub același număr, 798/212/2009, ca instanță de fond, în fața căreia reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, având în vedere moștenirea vacantă a defunctei P.C.J. Prin Decizia civilă nr. 1215 din 2 martie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității invocată de instituțiile pârâte și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația să notifice unitatea deținătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv, până la 12 luni; potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent"; astfel, Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură prealabilă, specială, în cadrul căreia persoana îndreptățită are obligația să se adreseze direct unității deținătoare, cu notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din legea republicată.

Prima instanță a arătat că, având în vedere reglementarea legală, acest termen este unul de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. În aceste condiții, tribunalul a amintit că jurisprudența în materie a stabilit că recunoașterea sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv, este de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății și că, învestită cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor privitoare la termenul în care se poate formula notificarea, Curtea Constituțională a reținut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție.

Tribunalul a mai observat că reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, termen care nu a mai fost prelungit dincolo de cele 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, prin acte normative ulterioare. Prima instanță a mai considerat că, subsecvent respingerii primului capăt de cerere și ca o consecință logică, trebuie respins și capătul de cerere privind constatarea nulității dispozițiilor emise de primar nr. 264 din 15 mai 2006 și nr. 310 din 1 februarie 2007, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acest capăt de cerere putând a fi examinat de către instanță numai în ipoteza analizării pe fond a capătului principal privind revendicarea terenului în litigiu în suprafață de 15.000 mp ce a format obiectul prezentei acțiuni.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii, astfel cum a fost modificată. Prin Decizia civilă nr. 325/C din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizia, instanța de apel a reținut că apelanta a arătat că are un "bun" în temeiul art. 1 Protocolul 1 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, în timp ce pârâții nu au un titlu valabil de dobândire a imobilului, iar Legea nr. 10/2001 nu era de natură de a conferi decât un acces iluzoriu la posibilitatea primirii imobilelor preluate abuziv de stat.

În privința concursului dintre legea specială și legea generală în materia revendicării (obiect al dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii), instanța supremă a statuat în sensul că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea imobilelor aflate în această situație. În același timp, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Așa fiind, rezultă că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; în consecință, instanța supremă a subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.

Referitor la cea de-a doua problemă, prin aceeași decizia în interesul legii, s-a subliniat că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției, iar în problema opțiunii între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ., instanța supremă a statuat că o asemenea opțiune este exclusă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În consecință, persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci pierde însuși dreptul de proprietate asupra bunului. S-a apreciat că această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașilor. Pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face că titularul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv, calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.

În prezent, prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un text de principiu, care să prevadă in terminis răspunsul la problema opțiunii între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun și cea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii. Astfel, potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după intrarea în vigoare a acesteia; prevederile legii speciale se aplică cu prioritate. Totodată, urmare a abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a uzat de dispozițiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1 parag.

1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană și nici măcar o speranță legitimă de a-și vedea realizat dreptul. Dreptul la restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranță, o "creanță condițională", care nu se bucură de protecția art. 1 parag. 1 al primului Protocol adițional la Convenție, întrucât, prin nerecurgerea la dispozițiile legii speciale în privința formulării cererii de restituire, cel îndreptățit pierde, cu titlu de sancțiune, dreptul de a revendica bunul în justiție și totodată, în raport de dispoziții ale art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, chiar dreptul de proprietate asupra bunului, care trece la stat, urmând că acesta să dispună de bun că un adevărat proprietar.

Rezultă, așadar, că prioritatea Convenției europene în raport cu acțiunea în revendicare de drept comun poate fi pusă în discuție numai atunci când acțiunea în revendicare este admisibilă. Instanța de apel a mai apreciat că o acțiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situația concretă a reclamantului sau a bunului care se vrea restituit făcea că solicitarea de măsuri reparatorii să nu poată avea loc în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce nu se verifică în speță. De asemenea, s-a constatat că apelanta reclamantă, până la formularea prezentei cereri, nu a inițiat nici un demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat a fiind preluat de stat fără titlu.

Drept urmare, aceasta nu se găsește în posesia unei hotărâri irevocabile a instanței care să constate o naționalizare ilegală, caz în nu are un "bun" în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe care le invocă trunchiat, dându-le o interpretare eronată, raportat la situația concretă din speță.

Dimpotrivă, s-a apreciat că apelantei îi este pe deplin aplicabilă jurisprudența Curții (cauza Caracas sau Costandache împotriva României) care a stabilit că, în cazul când se constată că o creanță de a cărei restituire reclamanții se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanță condiționată - deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat; această creanță nu putea fi considerată (în momentul sesizării instanțelor interne), suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o "valoare patrimonială" susceptibilă de protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, parag.

58 aplicată, spre ex., în Cauza Smoleanu împotriva României parag. 49). De asemenea, curtea de apel a mai reținut că în analiza cauzei de față, nu se poate ajunge conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de autorități la aplicarea noii legislații de restituire a bunurilor prelate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu au înțeles să se folosească de aceste prevederi ale legii speciale și derogatorii de la dreptul comun.

Instanța de apel a observat că în Cauza M. Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, rezultând că aceștia nu se pot prevala de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, Curtea de Apel Constanța a apreciat că, făcând aplicarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a respins acțiunea în revendicare a reclamantei în mod judicios, observând că aceasta nu are un drept de proprietate care să fie opus pârâților.

Astfel, acțiunea în revendicare este cea prin care reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia bunului, pretinde restituirea bunului de la pârâtul-neproprietar, dar care posedă bunul; acțiunea are un caracter petitoriu pentru că, dovedindu-se dreptul de proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al recunoașterii (și nu stabilirii "ex tune''') dreptului de proprietate, în plenitudinea atributelor sale. Având în vedere că nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001 care conține și anumite facilități de probațiune, instanța de apel a constatat că în privința dovedirii dreptului de proprietate sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun art. 1169 C. civ., dovadă pe care apelanta-reclamantă nu a făcut-o, potrivit celor deja arătate.

Instanța a considerat că nici accesul la justiție al apelantei nu este îngrădit, întrucât acesta presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești; doar în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Or, analiza prevederilor din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că, în contextul art. 26 din lege, dar și constatându-se cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii, accesul la justiție este respectat.

Pentru aceste motive (luând în considerare și practica Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Gladkvist și Bucur c. României - cererea nr. 39789/03 - privind existența și a prezentei analize pe fond a cererii în revendicare respinsă că inadmisibilă), reținând că niciuna dintre criticile apelantei nu este întemeiată, instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă. Referitor la solicitarea din cererea cuprinzând "precizări și completări la acțiunea introductivă" de constatare a nulității absolute a Dispoziției nr. 264 din 15 mai 2006 și nr. 310 din 1 februarie 2007, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță le-a respins ca inadmisibile "ca o consecință logică" a respingerii revendicării pe calea aceleiași excepții.

Astfel, în fața primei instanțe, apelanta reclamantă D.A. a revendicat - în temeiul art. 480 C. civ. - un imobil care ar fi fost preluat de stat de la autorii ei; după ce, prin întâmpinarea depusă la 10 noiembrie 2009, pârâții au învederat că acesta fost preluat abuziv de la alte persoane, ai căror moștenitori au formulat notificare și cărora le-a fost restituit imobilul în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta și-a completat acțiunea cu un nou capăt de cerere în care a invocat nulitatea absolută a actelor prin care unitatea deținătoare a recunoscut notificatorilor dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Or, din modul cum este formulată acțiunea și din cuprinsul completărilor, reiese că acestea sunt cereri accesorii, din perspectiva art. 17 C. proc.

civ. Această calificare rezultă din calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului de proprietate, iar în aprecierea instanței de apel, o astfel de cerere în nulitate nu poate avea și o existență de sine stătătoare, astfel încât poată fi calificată drept una incidentală. Astfel, curtea de apel a considerat că o acțiune în nulitate nu se putea formula distinct de acțiunea în revendicare, deoarece, cel care invocă nulitatea trebuie să justifice, pe lângă pretinsa cauză de nulitate, și un interes personal. Însă, cel care nu poate pretinde un drept de proprietate anterior emiterii celor două dispoziții (pretenție care nu poate însemna decât o acțiune în revendicare) nu putea susține că are un folos propriu după eventuala constatare a nulității (fiind unanim acceptat că acțiunile introduse doar pentru restabilirea ordinii de drept nu pot fi primite).

Apoi, după modalitatea de redactare a completărilor reiese că nulitatea se impune - din perspectiva reclamantei - datorită existenței dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat și nu datorită faptului că s-ar fi încălcat legea la emiterea actelor contestate sau se urmărește readucerea bunului în patrimoniul pârâților pentru a putea fi revendicat cu succes.

Pe lângă faptul că revendicarea nu putea fi primită nici dacă bunul - chiar și preluat abuziv de la autorii reclamantei - s-ar fi aflat în patrimoniul orașului Techirghiol, s-a observat că reclamanta nu a intenționat să se folosească de caracterul real al acțiunii în revendicare și să pretindă restituirea bunului din mâinile oricui s-ar găsi, inclusiv terți dobânditori; prin completarea informă a acțiunii, reclamanta nu a chemat în judecată și moștenitorii persoanei care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, constatare de natură a conduce la o inadmisibilitate proprie a completării - întrucât reclamanta doar a invocat nulitatea fără a încerca impunerea recunoașterii dreptului său de proprietate de către moștenitorii notificatoarei.

De aceea, s-a apreciat că cererea în nulitate nu este decât un accesoriu al acțiunii în revendicare introduse la mai bine de 7 ani de la expirarea termenului pentru solicitarea bunului pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce a dat prilejul introducerii imobilului în circuitul civil și constituirea dreptului de proprietate în favoarea unei alte persoane (care are un "bun" protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), în consecință, această cerere este inadmisibilă, întrucât analiza ei ar aduce atingere securității raporturilor civile. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, în susținerea căruia s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins acțiunea ca inadmisibilă, soluție confirmată prin decizia recurată. Hotărârea primei instanțe nu cuprinde nicio referire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 emise de Primarul orașului Techirghiol și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acesta a fost respins "ca o consecință logică" a soluției date revendicării. Cu toate acestea, în încercarea de suplinire a lipsei de motivare a primei instanțe, prin decizia recurată, instanța de apel se contrazice în mai multe rânduri.

Se arată de recurentă că deși actul dedus judecății este unul clar și explicit, acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și nulitatea absolută a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate creează o confuzie totală și își contrazice propriile argumente. Astfel, după ce se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, în continuarea motivării se arată că acțiunea în revendicare este inadmisibilă atunci când reclamantul avea posibilitatea de a utiliza această lege.

Recurenta mai susține că, instanța de apel, ignorând în totalitate probele administrate în cauză, se mărginește să reia argumentul potrivit cu care reclamanta nu ar deține un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, din întregul probatoriu administrat reiese că recurenta este proprietara bunului revendicat, aceasta probându-și dreptul de proprietate prin actele de proprietate depuse la dosarul cauzei (acte ce nu au fost analizate în niciun mod de instanțele de fond), dar și având în vedere recunoașterea expresă a dreptului de proprietate de către pârâtă.

Totodată, recurenta învederează că prin deciziile a căror nulitate absolută a solicitat-o, nu numai că pârâții recunosc dreptul de proprietate al autorilor săi, dar recunosc că nu posedă niciun titlu în legătură cu acest imobil; or, faptul că pârâții, în conivență cu reprezentanții verișoarei sale au încercat să intre fraudulos, după decesul acesteia, în posesia bunului revendicat, nu poate fi un argument pentru respingerea acțiunii face obiectul cauzei de față. A admite excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare cu motivarea că există o lege specială și că nu poate fi urmată decât procedura deschisă de această lege, înseamnă a se îngrădi liberul acces la justiție.

În soluționarea acestei excepții trebuie avute în vedere și dispozițiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și art. 20 alin. (2) din Constituția României care stabilește prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este parte. Potrivit dispozițiilor Convenției, așa cum au fost ele interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru cauza de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În opinia recurentei, acțiunea de față este admisibilă, întrucât, în caz contrar, soluția ar constitui o ingerință în dreptul său de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit prin art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a redobândi exercițiul deplin al dreptului de proprietate de care a fost lipsită în mod abuziv. Prin urmare, acțiunea în revendicare este admisibilă în condițiile în care prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozițiile vreunei legi, iar excluderea de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001, este în sine contrară dreptului la acces la justiție, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție (Cauza Canciovici și alții c. României, Cauza Anghelescu c. României, Cauza Teodorescu c. României, Cauza Brumarescu c. României). În ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acesta nu poate fi respins "ca o consecință logică" a soluției asupra revendicării, întrucât, fiind vorba despre o nulitate absolută ea nu este subsecventă capătului principal; prin urmare, instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe pe acest capăt de cerere, chiar dacă revendicarea a fost respinsă ca inadmisibilă, nulitatea absolută putând fi invocată oricând de oricine.

Este vorba despre o nulitate absolută pentru că norma încălcată ocrotește un interes general, iar o persoană decedată nu poate dobândi drepturi și nu își poate asuma obligații, nici personal și nici prin reprezentanți. Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar recurenta reclamantă a depus la dosar concluzii scrise, în ședința publică de azi, anexând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu ș.a. împ. României), Decizia 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, precum și decizii de speță ale instanței supreme. Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speță nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de nelegalitate susținute de recurentă prin memoriul de recurs - art. 304 pct. 7, 8 sau 9 C. proc.

civ. Acțiunea de față, în revendicarea unei suprafețe de teren de 15.000 mp situată în Orașul Techirghiol, a fost formulată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială (pârâții chemați în judecată fiind orașul Techirghiol prin primar, Primarul Orașului Techirghiol și Consiliul Local al Orașului Techirghiol), fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.; ulterior, față de susținerile pârâților din întâmpinare, în sensul emiterii, în baza Legii nr. 10/2001 a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și nr. 310 din 1 februarie 2007 (de modificare a celei dintâi), recurenta reclamantă și-a completat acțiunea inițială cu cererea de constatare a nulității absolute a celor două dispoziții menționate.

Față de situația de fapt reținută de instanțele de fond, în mod incontestabil, imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de la autoarea reclamantei - T.R. în proprietatea statului prin Sentința civilă nr. 779 din 14 iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Negru Vodă. Ca atare, chiar dacă recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Legea specială reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului comun (nefiind deci necesară abrogarea lor, astfel cum susține recurenta) atunci când în materia de referință există o reglementare specială, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului cererii de chemare în judecată.

Contrar celor susținute de recurentă prin motivele de recurs, instanța de apel nu a confirmat soluția tribunalului privind respingerea cererii completatoare "ca o consecință logică a respingerii ca inadmisibile a acțiunii în revendicare", ci a constatat că reclamanta a procedat la formularea cererii în constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții din cererea introductivă, fără a chema în judecată și pe beneficiarul acestor dispoziții, care, chiar decedat fiind și, eventual fără moștenitori, putea fi reprezentat prin persoana cu calitate procesuală pasivă corespunzătoare unei moșteniri vacante; drept urmare, instanța de apel a reținut această inadmisibilitate proprie cererii de completare, sub raport obiectiv, a cadrului procesual, în sensul arătat, sancțiunea nulității neputând fi dispusă decât în contradictoriu cu toate părțile actului juridic atacat.

Deși de o importanță subsidiară, având în vedere cele supuse dezbaterii în ședința publică de azi, Înalta Curte constată că ordinea de soluționare corectă (în condițiile existenței unui cadru procesual adecvat) presupunea soluționarea mai întâi a cererii în constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate ar fi fost readucerea în patrimoniul unității administrativ-teritoriale a imobilului revendicat de reclamantă și, ulterior, cererea reclamantei prin care a solicitat restituirea în natură a terenului; în plus, asemenea calificare și ordine de soluționare a cererilor deduse judecății (nulitatea absolută - cererea principală și revendicarea - cerere incidentală), ar fi impus instanței verificarea cerinței interesului procesual al reclamantei în cererea în constatarea nulității absolute, interes procesual care nu se justifică față de pasivitatea sa de a urma procedura Legii nr. 10/2001; astfel cum instanțele anterioare au reținut, reclamanta nu a formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluționată cererea de restituire în natură a terenului menționat, dată fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunțat.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă prin motivele de recurs, regimul juridic al nulității presupune că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes, fiind într-adevăr o acțiune imprescriptibilă, însă aceasta nu poate fi formulată de oricine, oricând, nefiind permisă, așa cum corect a constatat și instanța de apel, o acțiune în restabilirea ordinii publice, în general. Cum soluția pe calea excepției de inadmisibilitate a cererii în constatarea nulității celor două dispoziții emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, se confirmă, potrivit celor arătate, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut, la rândul său, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu unitatea deținătoare (în termenii legii speciale), față de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii.

Pe de altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenției în concurs cu prevederile dreptului intern ca și necesitatea conformării soluției adoptate la principiul securității raporturilor juridice, privește o situație premisă ce nu se verifică în speță, anume, când acțiunea în revendicare este formulată împotriva unui terț dobânditor de bună-credință (precum chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanța fiind ținută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existența unui "bun" în sensul Convenției. Or, din perspectiva Convenției, respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare pentru motivul priorității legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului la instanță (art. 6 parag.

1 din Convenție). Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea acțiunii ca inadmisibile nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentei de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg. Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate), a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, anume, Decizia nr. XX/2007, la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale (în condițiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 778/22.11.2010. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior enumerate.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și era în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, cât și calitatea sa de moștenitor legal al proprietarului anterior (T.R.), dar și deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială (orașul Techirghiol), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar celor susținute de recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă în apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 -parag.

43. Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - parag. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală, astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea sa de a mai putea solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa. Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.A., împotriva Deciziei nr. 325/C din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL