ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6735/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6735/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.

798/212/2009 pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 30 septembrie 2009,

reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții Orașul Techirghiol prin Primar,

Consiliul Local al Orașului Techirghiol, Primarul Orașului, solicitând

instanței prin sentința ce o va pronunța, să dispună în temeiul dispozițiilor

art. 480 C. civ., obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și

posesie imobilul-teren, în suprafață de 15.000 mp, situat în orașul

Techirghiol, delimitat de străzile M., T., O., C.V., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că imobilul în cauză a aparținut străbunicilor săi,

Ș.I. și S.M., de la care, ulterior, s-a transmis succesiv, bunicii - T.R., apoi

mamei sale - D.M.K.G.; imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv de

regimul comunist în anul 1954, prin Sentința civilă nr. 779 din 14 iunie 1954,

pronunțată de Tribunalul Negru Vodă.

La 10 noiembrie 2009,

pârâții Orașul Techirghiol prin Primar și Consiliul Local Techirghiol au

formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, motivat de adoptarea Legii nr. 10/2001 ce conferea persoanelor

îndreptățite posibilitatea de a formula, într-un anumit termen, notificări în

vederea restituirii proprietăților preluate în mod abuziv de către fostul regim

comunist, ceea ce reclamanta nu a făcut.

La 15 decembrie 2009,

reclamanta și-a modificat acțiunea, prin completarea acesteia, arătând că

înțelege să solicite - în contradictoriu cu pârâții inițiali - și constatarea

nulității absolute a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și respectiv, 310

din 1 februarie 2007 emise de Primarul orașului Techirghiol date cu încălcarea

art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și a procesului-verbal de punere în

posesie din data de 7 februarie 2007.

Prin Sentința civilă

nr. 18461 din 3 august 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța invocată de reclamantă și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta,

secția civilă, în considerarea criteriului valoric.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Constanța sub același număr, 798/212/2009, ca

instanță de fond, în fața căreia reclamanta a solicitat introducerea în cauză a

Statului Român, având în vedere moștenirea vacantă a defunctei P.C.J.

Prin Decizia civilă

nr. 1215 din 2 martie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția

inadmisibilității invocată de instituțiile pârâte și a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația să notifice unitatea

deținătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen

prelungit succesiv, până la 12 luni; potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5)

din lege, nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent"; astfel,

Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură prealabilă, specială, în cadrul căreia

persoana îndreptățită are obligația să se adreseze direct unității deținătoare,

cu notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din legea republicată.

Prima instanță a

arătat că, având în vedere reglementarea legală, acest termen este unul de

decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea

posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri

reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

În aceste condiții,

tribunalul a amintit că jurisprudența în materie a stabilit că recunoașterea

sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de

recuperare a imobilelor preluate abuziv, este de natură să genereze un climat

de insecuritate juridică în domeniul proprietății și că, învestită cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor privitoare la termenul în care se

poate formula notificarea, Curtea Constituțională a reținut că instituirea unui

termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție.

Tribunalul a mai

observat că reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege,

termen care nu a mai fost prelungit dincolo de cele 12 luni de la intrarea în

vigoare a legii, prin acte normative ulterioare.

Prima instanță a mai

considerat că, subsecvent respingerii primului capăt de cerere și ca o

consecință logică, trebuie respins și capătul de cerere privind constatarea

nulității dispozițiilor emise de primar nr. 264 din 15 mai 2006 și nr. 310 din

1 februarie 2007, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data

de 7 februarie 2007, acest capăt de cerere putând a fi examinat de către

instanță numai în ipoteza analizării pe fond a capătului principal privind

revendicarea terenului în litigiu în suprafață de 15.000 mp ce a format

obiectul prezentei acțiuni.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei

instanțe pentru nelegalitate, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 297

alin. (1) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei

admiterea acțiunii, astfel cum a fost modificată.

Prin Decizia civilă

nr. 325/C din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizia, instanța de apel a reținut că apelanta a arătat că are un

"bun" în temeiul art. 1 Protocolul 1 al Convenție Europene a

Drepturilor Omului, în timp ce pârâții nu au un titlu valabil de dobândire a

imobilului, iar Legea nr. 10/2001 nu era de natură de a conferi decât un acces

iluzoriu la posibilitatea primirii imobilelor preluate abuziv de stat.

În privința

concursului dintre legea specială și legea generală în materia revendicării

(obiect al dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008, pronunțate în recurs în

interesul legii), instanța supremă a statuat în sensul că Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea imobilelor aflate în această situație.

În același timp,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum

și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Așa fiind, rezultă că

Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989; în consecință, instanța supremă a subliniat că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art.

480 C. civ.

Referitor la cea de-a

doua problemă, prin aceeași decizia în interesul legii, s-a subliniat că atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se

verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul

sau, un bun în sensul Convenției, iar în problema opțiunii între aplicarea

legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, C. civ., instanța supremă a statuat că o asemenea opțiune

este exclusă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea

imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor

reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În consecință, persoana

care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea

bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale pierde nu

doar dreptul de a mai revendica bunul, ci pierde însuși dreptul de proprietate

asupra bunului. S-a apreciat că această concluzie se desprinde din prevederile

art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele care

nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor

actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al

chiriașilor.

Pierderea dreptului

de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de

restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea

bunului, face că titularul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv,

calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.

În prezent, prin

Legea nr. 1/2009 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un

text de principiu, care să prevadă in terminis răspunsul la problema opțiunii

între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun și cea

întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a legii

speciale reparatorii.

Astfel, potrivit art.

46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are

obligația de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după

intrarea în vigoare a acesteia; prevederile legii speciale se aplică cu

prioritate.

Totodată, urmare a

abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a

uzat de dispozițiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1

parag. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană și nici măcar o

speranță legitimă de a-și vedea realizat dreptul.

Dreptul la

restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranță, o "creanță

condițională", care nu se bucură de protecția art. 1 parag. 1 al primului

Protocol adițional la Convenție, întrucât, prin nerecurgerea la dispozițiile

legii speciale în privința formulării cererii de restituire, cel îndreptățit

pierde, cu titlu de sancțiune, dreptul de a revendica bunul în justiție și

totodată, în raport de dispoziții ale art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr.

10/2001, chiar dreptul de proprietate asupra bunului, care trece la stat,

urmând că acesta să dispună de bun că un adevărat proprietar.

Rezultă, așadar, că

prioritatea Convenției europene în raport cu acțiunea în revendicare de drept comun

poate fi pusă în discuție numai atunci când acțiunea în revendicare este

admisibilă.

Instanța de apel a

mai apreciat că o acțiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situația

concretă a reclamantului sau a bunului care se vrea restituit făcea că

solicitarea de măsuri reparatorii să nu poată avea loc în temeiul Legii nr.

10/2001, ceea ce nu se verifică în speță.

De asemenea, s-a

constatat că apelanta reclamantă, până la formularea prezentei cereri, nu a

inițiat nici un demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului

considerat a fiind preluat de stat fără titlu.

Drept urmare, aceasta

nu se găsește în posesia unei hotărâri irevocabile a instanței care să constate

o naționalizare ilegală, caz în nu are un "bun" în temeiul

prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului pe care le invocă trunchiat, dându-le o interpretare eronată, raportat

la situația concretă din speță.

Dimpotrivă, s-a

apreciat că apelantei îi este pe deplin aplicabilă jurisprudența Curții (cauza

Caracas sau Costandache împotriva României) care a stabilit că, în cazul când

se constată că o creanță de a cărei restituire reclamanții se puteau prevala

eventual era, încă de la început, o creanță condiționată - deoarece problema

întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie

soluționată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat; această

creanță nu putea fi considerată (în momentul sesizării instanțelor interne),

suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o "valoare

patrimonială" susceptibilă de protecția art. 1 al Protocolului nr. 1

(Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 58 aplicată, spre ex., în Cauza

Smoleanu împotriva României parag. 49).

De asemenea, curtea

de apel a mai reținut că în analiza cauzei de față, nu se poate ajunge conduce

la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de

autorități la aplicarea noii legislații de restituire a bunurilor prelate

abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii

culpabile a reclamantei care nu au înțeles să se folosească de aceste prevederi

ale legii speciale și derogatorii de la dreptul comun.

Instanța de apel a

observat că în Cauza M. Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut reclamanților, în mod definitiv, un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu, rezultând că aceștia nu se pot prevala de un

"bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, Curtea de

Apel Constanța a apreciat că, făcând aplicarea prevederilor Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a respins acțiunea

în revendicare a reclamantei în mod judicios, observând că aceasta nu are un

drept de proprietate care să fie opus pârâților.

Astfel, acțiunea în

revendicare este cea prin care reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia

bunului, pretinde restituirea bunului de la pârâtul-neproprietar, dar care

posedă bunul; acțiunea are un caracter petitoriu pentru că, dovedindu-se

dreptul de proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al

recunoașterii (și nu stabilirii "ex tune''') dreptului de proprietate, în

plenitudinea atributelor sale.

Având în vedere că nu

este aplicabilă Legea nr. 10/2001 care conține și anumite facilități de

probațiune, instanța de apel a constatat că în privința dovedirii dreptului de

proprietate sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun art. 1169 C. civ.,

dovadă pe care apelanta-reclamantă nu a făcut-o, potrivit celor deja arătate.

Instanța a considerat

că nici accesul la justiție al apelantei nu este îngrădit, întrucât acesta

presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești; doar în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

Or, analiza

prevederilor din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că, în contextul art.

26 din lege, dar și constatându-se cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii,

accesul la justiție este respectat.

Pentru aceste motive

(luând în considerare și practica Curții Europene a Drepturilor Omului din

cauza Gladkvist și Bucur c. României - cererea nr. 39789/03 - privind existența

și a prezentei analize pe fond a cererii în revendicare respinsă că

inadmisibilă), reținând că niciuna dintre criticile apelantei nu este

întemeiată, instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a

respins cererea în revendicare ca inadmisibilă.

Referitor la

solicitarea din cererea cuprinzând "precizări și completări la acțiunea

introductivă" de constatare a nulității absolute a Dispoziției nr. 264 din

15 mai 2006 și nr. 310 din 1 februarie 2007, instanța de apel a apreciat că în

mod corect prima instanță le-a respins ca inadmisibile "ca o consecință

logică" a respingerii revendicării pe calea aceleiași excepții.

Astfel, în fața

primei instanțe, apelanta reclamantă D.A. a revendicat - în temeiul art. 480 C.

civ. - un imobil care ar fi fost preluat de stat de la autorii ei; după ce,

prin întâmpinarea depusă la 10 noiembrie 2009, pârâții au învederat că acesta

fost preluat abuziv de la alte persoane, ai căror moștenitori au formulat

notificare și cărora le-a fost restituit imobilul în baza Legii nr. 10/2001,

reclamanta și-a completat acțiunea cu un nou capăt de cerere în care a invocat

nulitatea absolută a actelor prin care unitatea deținătoare a recunoscut

notificatorilor dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Or, din modul cum

este formulată acțiunea și din cuprinsul completărilor, reiese că acestea sunt

cereri accesorii, din perspectiva art. 17 C. proc. civ.

Această calificare

rezultă din calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului de

proprietate, iar în aprecierea instanței de apel, o astfel de cerere în

nulitate nu poate avea și o existență de sine stătătoare, astfel încât poată fi

calificată drept una incidentală.

Astfel, curtea de

apel a considerat că o acțiune în nulitate nu se putea formula distinct de

acțiunea în revendicare, deoarece, cel care invocă nulitatea trebuie să

justifice, pe lângă pretinsa cauză de nulitate, și un interes personal.

Însă, cel care nu

poate pretinde un drept de proprietate anterior emiterii celor două dispoziții

(pretenție care nu poate însemna decât o acțiune în revendicare) nu putea

susține că are un folos propriu după eventuala constatare a nulității (fiind

unanim acceptat că acțiunile introduse doar pentru restabilirea ordinii de

drept nu pot fi primite).

Apoi, după

modalitatea de redactare a completărilor reiese că nulitatea se impune - din

perspectiva reclamantei - datorită existenței dreptului său de proprietate

asupra bunului revendicat și nu datorită faptului că s-ar fi încălcat legea la

emiterea actelor contestate sau se urmărește readucerea bunului în patrimoniul

pârâților pentru a putea fi revendicat cu succes.

Pe lângă faptul că

revendicarea nu putea fi primită nici dacă bunul - chiar și preluat abuziv de

la autorii reclamantei - s-ar fi aflat în patrimoniul orașului Techirghiol, s-a

observat că reclamanta nu a intenționat să se folosească de caracterul real al

acțiunii în revendicare și să pretindă restituirea bunului din mâinile oricui

s-ar găsi, inclusiv terți dobânditori; prin completarea informă a acțiunii,

reclamanta nu a chemat în judecată și moștenitorii persoanei care a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, constatare de natură a conduce la o

inadmisibilitate proprie a completării - întrucât reclamanta doar a invocat

nulitatea fără a încerca impunerea recunoașterii dreptului său de proprietate

de către moștenitorii notificatoarei.

De aceea, s-a

apreciat că cererea în nulitate nu este decât un accesoriu al acțiunii în

revendicare introduse la mai bine de 7 ani de la expirarea termenului pentru

solicitarea bunului pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce a dat prilejul

introducerii imobilului în circuitul civil și constituirea dreptului de

proprietate în favoarea unei alte persoane (care are un "bun"

protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), în consecință, această

cerere este inadmisibilă, întrucât analiza ei ar aduce atingere securității

raporturilor civile.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, în susținerea căruia

s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta învederează că instanța de fond a admis excepția

inadmisibilității cererii și a respins acțiunea ca inadmisibilă, soluție

confirmată prin decizia recurată.

Hotărârea primei

instanțe nu cuprinde nicio referire la inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar în ceea ce privește capătul de

cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Dispozițiilor

nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 emise de Primarul orașului

Techirghiol și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie

2007, acesta a fost respins "ca o consecință logică" a soluției date

revendicării.

Cu toate acestea, în

încercarea de suplinire a lipsei de motivare a primei instanțe, prin decizia

recurată, instanța de apel se contrazice în mai multe rânduri.

Se arată de recurentă

că deși actul dedus judecății este unul clar și explicit, acțiunea în

revendicare, prin comparare de titluri, și nulitatea absolută a Dispozițiilor

nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 și a procesului-verbal de

punere în posesie din data de 7 februarie 2007, instanța de apel, prin

considerentele deciziei recurate creează o confuzie totală și își contrazice

propriile argumente.

Astfel, după ce se

arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în

toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție, în continuarea motivării se arată

că acțiunea în revendicare este inadmisibilă atunci când reclamantul avea

posibilitatea de a utiliza această lege.

Recurenta mai susține

că, instanța de apel, ignorând în totalitate probele administrate în cauză, se

mărginește să reia argumentul potrivit cu care reclamanta nu ar deține un bun

în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Or, din întregul

probatoriu administrat reiese că recurenta este proprietara bunului revendicat,

aceasta probându-și dreptul de proprietate prin actele de proprietate depuse la

dosarul cauzei (acte ce nu au fost analizate în niciun mod de instanțele de

fond), dar și având în vedere recunoașterea expresă a dreptului de proprietate

de către pârâtă.

Totodată, recurenta

învederează că prin deciziile a căror nulitate absolută a solicitat-o, nu numai

că pârâții recunosc dreptul de proprietate al autorilor săi, dar recunosc că nu

posedă niciun titlu în legătură cu acest imobil; or, faptul că pârâții, în

conivență cu reprezentanții verișoarei sale au încercat să intre fraudulos,

după decesul acesteia, în posesia bunului revendicat, nu poate fi un argument

pentru respingerea acțiunii face obiectul cauzei de față.

A admite excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare cu motivarea că există o lege

specială și că nu poate fi urmată decât procedura deschisă de această lege,

înseamnă a se îngrădi liberul acces la justiție.

În soluționarea

acestei excepții trebuie avute în vedere și dispozițiile cuprinse în art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului și art. 20 alin. (2) din Constituția

României care stabilește prioritatea în fața legislației naționale a

convențiilor la care România este parte.

Potrivit

dispozițiilor Convenției, așa cum au fost ele interpretate de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile

sale decât pentru cauza de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege

și de principiile generale ale dreptului internațional și cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

În opinia recurentei,

acțiunea de față este admisibilă, întrucât, în caz contrar, soluția ar

constitui o ingerință în dreptul său de a beneficia de un proces echitabil,

drept conferit prin art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, în considerarea căruia trebuie să i se

asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a redobândi

exercițiul deplin al dreptului de proprietate de care a fost lipsită în mod

abuziv.

Prin urmare, acțiunea

în revendicare este admisibilă în condițiile în care prevederile art. 480 C.

civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozițiile vreunei legi,

iar excluderea de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în

revendicare după apariția Legii nr. 10/2001, este în sine contrară dreptului la

acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție (Cauza Canciovici

și alții c. României, Cauza Anghelescu c. României, Cauza Teodorescu c. României,

Cauza Brumarescu c. României).

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a

Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și 310 din 1 februarie 2007 și a

procesului-verbal de punere în posesie din data de 7 februarie 2007, acesta nu

poate fi respins "ca o consecință logică" a soluției asupra

revendicării, întrucât, fiind vorba despre o nulitate absolută ea nu este

subsecventă capătului principal; prin urmare, instanța de fond ar fi trebuit să

se pronunțe pe acest capăt de cerere, chiar dacă revendicarea a fost respinsă

ca inadmisibilă, nulitatea absolută putând fi invocată oricând de oricine.

Este vorba despre o

nulitate absolută pentru că norma încălcată ocrotește un interes general, iar o

persoană decedată nu poate dobândi drepturi și nu își poate asuma obligații,

nici personal și nici prin reprezentanți.

Intimații pârâți nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar recurenta reclamantă a depus

la dosar concluzii scrise, în ședința publică de azi, anexând jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu ș.a. împ. României),

Decizia 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, precum și

decizii de speță ale instanței supreme.

Recursul formulat

este nefondat, astfel cum se va arăta.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs, Înalta Curte constată că în speță nu este întrunită niciuna dintre

ipotezele de nelegalitate susținute de recurentă prin memoriul de recurs - art.

304 pct. 7, 8 sau 9 C. proc. civ.

Acțiunea de față, în

revendicarea unei suprafețe de teren de 15.000 mp situată în Orașul

Techirghiol, a fost formulată în contradictoriu cu unitatea

administrativ-teritorială (pârâții chemați în judecată fiind orașul Techirghiol

prin primar, Primarul Orașului Techirghiol și Consiliul Local al Orașului

Techirghiol), fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.;

ulterior, față de susținerile pârâților din întâmpinare, în sensul emiterii, în

baza Legii nr. 10/2001 a Dispozițiilor nr. 264 din 15 mai 2006 și nr. 310 din 1

februarie 2007 (de modificare a celei dintâi), recurenta reclamantă și-a

completat acțiunea inițială cu cererea de constatare a nulității absolute a

celor două dispoziții menționate.

Față de situația de

fapt reținută de instanțele de fond, în mod incontestabil, imobilul revendicat

intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de la autoarea

reclamantei - T.R. în proprietatea statului prin Sentința civilă nr. 779 din 14

iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Negru Vodă.

Ca atare, chiar dacă

recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe

dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate,

dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și

obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic

dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel

și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Legea specială

reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține

norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune

înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului comun (nefiind deci

necesară abrogarea lor, astfel cum susține recurenta) atunci când în materia de

referință există o reglementare specială, care se aplică prioritar, ceea ce

înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului cererii de chemare

în judecată.

Contrar celor

susținute de recurentă prin motivele de recurs, instanța de apel nu a confirmat

soluția tribunalului privind respingerea cererii completatoare "ca o

consecință logică a respingerii ca inadmisibile a acțiunii în

revendicare", ci a constatat că reclamanta a procedat la formularea

cererii în constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise în baza Legii

nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții din cererea introductivă, fără a

chema în judecată și pe beneficiarul acestor dispoziții, care, chiar decedat

fiind și, eventual fără moștenitori, putea fi reprezentat prin persoana cu

calitate procesuală pasivă corespunzătoare unei moșteniri vacante; drept

urmare, instanța de apel a reținut această inadmisibilitate proprie cererii de

completare, sub raport obiectiv, a cadrului procesual, în sensul arătat,

sancțiunea nulității neputând fi dispusă decât în contradictoriu cu toate

părțile actului juridic atacat.

Deși de o importanță

subsidiară, având în vedere cele supuse dezbaterii în ședința publică de azi,

Înalta Curte constată că ordinea de soluționare corectă (în condițiile

existenței unui cadru procesual adecvat) presupunea soluționarea mai întâi a

cererii în constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise în aplicarea

Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate ar fi fost readucerea în patrimoniul

unității administrativ-teritoriale a imobilului revendicat de reclamantă și,

ulterior, cererea reclamantei prin care a solicitat restituirea în natură a

terenului; în plus, asemenea calificare și ordine de soluționare a cererilor

deduse judecății (nulitatea absolută - cererea principală și revendicarea -

cerere incidentală), ar fi impus instanței verificarea cerinței interesului

procesual al reclamantei în cererea în constatarea nulității absolute, interes

procesual care nu se justifică față de pasivitatea sa de a urma procedura Legii

nr. 10/2001; astfel cum instanțele anterioare au reținut, reclamanta nu a

formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia

trebuie soluționată cererea de restituire în natură a terenului menționat, dată

fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunțat.

Contrar celor

susținute de recurenta reclamantă prin motivele de recurs, regimul juridic al

nulității presupune că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un

interes, fiind într-adevăr o acțiune imprescriptibilă, însă aceasta nu poate fi

formulată de oricine, oricând, nefiind permisă, așa cum corect a constatat și

instanța de apel, o acțiune în restabilirea ordinii publice, în general.

Cum soluția pe calea

excepției de inadmisibilitate a cererii în constatarea nulității celor două

dispoziții emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, se confirmă, potrivit celor

arătate, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut, la

rândul său, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în

contradictoriu cu unitatea deținătoare (în termenii legii speciale), față de

cele statuate prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii.

Pe de altă parte,

dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea

Convenției în concurs cu prevederile dreptului intern ca și necesitatea

conformării soluției adoptate la principiul securității raporturilor juridice,

privește o situație premisă ce nu se verifică în speță, anume, când acțiunea în

revendicare este formulată împotriva unui terț dobânditor de bună-credință

(precum chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz,

instanța fiind ținută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional

la Convenție, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de

existența unui "bun" în sensul Convenției.

Or, din perspectiva

Convenției, respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare pentru motivul

priorității legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe

temeiul accesului la instanță (art. 6 parag. 1 din Convenție).

Așa fiind, Înalta

Curte constată că respingerea acțiunii ca inadmisibile nu este susceptibilă de

a aduce atingere dreptului recurentei de acces la instanță, astfel cum este

garantat de Constituție (art. 21) și de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la

Strasbourg.

Legea nr. 10/2001

oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze

contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea

notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după

cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul

nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt

adresate), a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii,

anume, Decizia nr. XX/2007, la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind

pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale (în

condițiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute

de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza

Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr.

778/22.11.2010.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în

jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior

enumerate.

Or, așa cum s-a

arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii

speciale, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă

formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și era în măsură să

dovedească atât dreptul de proprietate, cât și calitatea sa de moștenitor legal

al proprietarului anterior (T.R.), dar și deposedarea abuzivă a acestuia, câtă

vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială

(orașul Techirghiol), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune

noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar

celor susținute de recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă în

apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui

"bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

"speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

(Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care

Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanțiile

art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel.

Pe de altă parte,

speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat

efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin

faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein

împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel

cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 -parag. 43.

Art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de

restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției;

însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că

acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO

2004-IX) - parag. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală,

astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să își

fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare

în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz

contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea sa de a mai

putea solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor),

sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa.

Având în vedere toate

aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta D.A., împotriva Deciziei nr. 325/C din 15 iunie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL