ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 287/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 30.10.2012, sub număr de dosar x/2012, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin încălcarea obligațiilor asumate la încheierea contractului de distribuție la data de 15.04.2010, evaluat la suma de 5.099.221 Ron, compusă din suma de 3.309.221 Ron reprezentând dauna efectiv suferită și beneficiul nerealizat de A. și suma de 1.700.000 Ron reprezentând prejudiciu moral.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 998, art. 1073 și urm., art. 1082 și urm. C. civ., art. 112, art. 274, art. 720

1

C. proc. civ.

Pârâta a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea pârâtei reclamante A. la plata sumei de 1.249.055,03 RON reprezentând facturi emise aferent produselor livrate și neachitate și obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare.

Prin sentința nr. 832/CA/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2012 s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L..

A fost admisă cererea reconvențională înaintată de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva reclamantei S.C. A. S.A..

A fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 370.526,69 RON, din care 299.014 RON profit net nerealizat, 71.512,69 RON stoc rămas nevândut la 24.08.2012.

Reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 1.249.055,03 RON contravaloare facturi.

Au fost compensate cele două creanțe până la concurența celei mai mici și, în consecință, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația plății către pârâtă a sumei de 878.528,34 RON, fiind respinsă în rest acțiunea reclamantei și compensate integral cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, în raport cu întregul probatoriu administrat în cauză, ținând cont și de clauzele contractuale, instanța de fond a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale pentru neexecutarea obligațiilor contractuale potrivit C. civ. în vigoare la data încheierii contractului invocat de părți, 15.04.2010, respectiv C. civ. vechi, raportat la prevederile art. 969, 970, 1073, 1081, 1082 și 1084, 1085 și 1086.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantei nu i se cuvin daunele morale solicitate, apreciindu-se că acțiunile pârâtei nu au creat un prejudiciu de imagine reclamantei.

S-a constatat încălcată clauza de exclusivitate prevăzută de art. 4 din contract, pârâta a recunoscut acest aspect, propunând încetarea anticipată a contractului, cu despăgubiri, însă nu a acceptat despăgubirile pretinse de reclamantă.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată să repare prejudiciul produs prin încălcarea obligațiilor sale contractuale, constând în profitul ce ar fi fost obținut din produsele vândute clienților A., respectiv unui număr de 1384 societăți, conform raportului de expertiză contabilă.

S-a constatat că totalul prejudiciului este 370.526,69 RON.

A mai rezultat că reclamanta este îndreptățită și la cheltuielile de depozitare aferente stocului nevândut și mărfurilor al căror termen de valabilitate a expirat, întrucât acestea sunt operațiuni necesare și certe, fiind cuprinse în calculul profitului net obținut prin vânzarea directă de către pârâtă, care la rândul său a efectuat astfel de cheltuieli.

S-a apreciat că reclamanta nu este însă îndreptățită și la cheltuielile de livrare și stimulentele salariale pentru agenții de vânzări și impozitul și contribuțiile aferente, existența stocului demonstrând tocmai că aceste livrări, respectiv vânzări nu s-au efectuat. Or, nefiind efectuate ca operațiuni fizice, nu au putut genera cheltuieli de livrare, nici nu se cuvenea acordarea de stimulente pentru agentul care nu le-a putut vinde.

Instanța de fond a considerat că reprezintă o îmbogățire fără justă cauză solicitarea reclamantei de a i se plăti și beneficiul nerealizat, calculat prin raportare la profitul mediu obținut în aceeași perioadă în anul 2011 și la diferența negativă de vânzări din anul 2012, defalcat pentru perioadele ianuarie- martie, aprilie- iulie, august- decembrie, care exced stocului rămas nevândut și mărfurilor al căror termen de valabilitate a expirat din cauză că nu au putut fi valorificate în anul 2012.

S-a reținut că vânzarea efectuată de reclamantă în luna august 2010 către unul dintre partenerii direcți ai pârâtei nu reprezintă o încălcare a contractului din anul 2010, ci a contractului anterior nr. 95/01.01.2008, care cuprindea și clauze referitoare la exclusivitatea distribuției. Ca atare, această încălcare nu poate atrage sancțiunile prevăzute în contractul din 15.04.2010, pe care se întemeiază acțiunea de față. Oricum această încălcare s-a acoperit prin faptul că pârâta nu a înțeles să înceteze contractul nr. x/01.01.2008, ci a continuat executarea acestuia precum și a celui nou încheiat în 15.04.2010. Potrivit declarațiilor martorilor părțile obișnuiau să ceară și respectiv să permită acordul de vânzare ocazională și către astfel de clienți rezervați, practica existând încă din 2007 în relațiile lor contractuale.

Pârâta nu a demonstrat direct că reclamanta a încălcat obligația stabilită prin art. 15 de a garanta o arie de acoperire de 82% a clienților companiei A. și art. 8 de a asigura în proporții egale de 50% a 5 produse diferite din 5, respectiv 4 grupe în fiecare din magazinele de desfacere, o astfel de probă fiind necesar a fi efectuată cu înscrisuri, facturi din care să rezulte ce cantități, din ce produse și la ce perioadă au fost livrate unui magazin de desfacere. Nici că în realitate cantitățile și numărul de produse expuse erau sub valorile minime indicate în contract.

Pârâta a demonstrat însă interesul scăzut al reclamantei pentru promovarea produselor B. rezultată implicit din încălcarea dispozițiilor art. 20 din contract, potrivit căruia reclamanta s-a obligat să nu lanseze pe piață produse identice sau similare celor deținute în oferta furnizorului, asumându-și astfel obligația de neconcurență.

S-a reținut ca fiind justă susținerea pârâtei în sensul că reclamanta a lansat pe piața din România produse similare celor ce fac obiectul contractului de distribuție din 15.04.2010, încălcând astfel dispozițiile art. 20 din contract, promovând aceste produse în detrimentul pârâtei. În acest mod și-a creat o piață proprie paralelă și concurentă, deși îi era interzis acest lucru prin contractul părților. S-a constatat că pârâta nu a solicitat stabilirea de daune pentru încălcarea acestei obligații.

Potrivit raportului de expertiză reclamanta a și început comercializarea efectivă a acestor produse din 2.10.2012. În expertiză s-a constatat că în perioada 2.10-31.12.2012 (1 trimestru), reclamanta a avut vânzări din produsele C. de 1.300.387,43 RON. Prin urmare, reclamanta a realizat profit în acest trimestru din vânzarea acestor produse similare.

Reclamanta a încălcat și dispozițiile art. 9, întrucât nu a achitat trei facturi emise de pârâtă în 29.05.2012, 7.06.2012, 8.06.2012 pentru ultimele comenzi, scadente la data denunțării contractului, debitul scadent neachitat este de 1.249.055,03 RON, conform raportului de expertiză.

Prin urmare, raportat la data denunțării contractului 24.08.2012, s-a constatat că ambele părți au încălcat culpabil obligațiile contractuale, respectiv pârâta a încălcat art. 4 prin vânzarea de produse către 1384 societăți care nu se regăseau în lista clienților rezervați, iar reclamanta art. 9 prin plata cu întârziere a contravalorii facturilor, art. 20 prin efectuarea demersurilor pentru introducerea pe piață a unor produse similare ale unui alt producător.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 333/2016 din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins.

Analizând apelul prin prisma motivelor formulate și limitele efectului devolutiv, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în cauză se configurează o culpă comună a părților, cu mențiunea că societatea care a încălcat prima obligațiile contractuale este reclamanta, producând o reacție a pârâtei, manifestată prin încălcarea ulterioară a clauzei de exclusivitate prevăzută în contract, încălcare recunoscută de pârâtă care a propus încetarea anticipată a contractului cu despăgubiri, ceea ce însă nu au fost acceptat.

Sub aspectului prejudiciului solicitat de apelanta reclamantă, sub ambele componente, material în cuantum de 3.309.221 RON și de imagine, în valoare de 1.700.000 de RON, s-a apreciat că acesta a fost acordat corect, parțial, în limita doar a celui material.

Pentru a nu i se agrava situația apelantei în propriul apel, instanța de control judiciar a menținut sentința atacată sub aspectul valorii profitului de 299.698 RON, stabilit de prima instanță, apreciind că nu se justifică majorarea sumei la 313.854 RON, în condițiile în care nu cuprinde deducerea tuturor cheltuielilor efectuate în scopul vânzării, justificate contabil. La această sumă a fost adăugată de prima instanță și valoarea stocurilor de produse B. rămase în gestiunea A. la data de 24.08.2012 de 71.512,69 RON.

În ceea ce privește daunele morale în valoare de 1.700.000 de RON, față de împrejurările cauzale, prin raportare la modul de desfășurare a relațiilor contractuale, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, instanța de apel a apreciat că nu se justifică acordarea acestora.

Apreciind că nu subzistă motivele invocate de către apelantă, condițiile atragerii răspunderii contractuale fiind analizate judicios de către prima instanță, raportat la probatoriul administrat, la clauzele contractuale și la dispozițiile C. civ., în temeiul art. 296 C. proc. civ. de la 1865 apelul a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, modul lacunar și vădit contradictoriu în care instanța de apel (nu) a motivat lăsarea nesancționată a atitudinii contractuale a B., constând în încălcarea sistematică a contractului de distribuție și culminând cu întreruperea intempestivă a executării acestuia, fără a indica temeiurile pe care și-a fundamentat convingerea și pentru care a înlăturat argumentele relevante ale reclamantei S.C. A. S.A., obligație prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că este vorba despre o culpă comună motivat de împrejurarea că reclamanta a încălcat prima obligațiile contractuale, când, în realitate, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost cea care și-a creat o rețea paralelă de distribuție pe piața tradițională și a încercat să determine S.C. A. S.A. să renunțe la exclusivitate, ceea de a condus la consecințele ulterioare, astfel cum rezultă din prezentarea tabelară (pg. 4-7 din cererea de recurs), contractul încetând ca urmare a faptului că S.C. B. S.R.L. nu a mai efectuat livrări în baza acestuia.

Deși s-a raportat în analiză la valori precum respectul față de partenerul de afaceri, paradoxal, instanța a utilizat acest reper în mod unilateral, respectiv numai pentru a forța o ilustrare a culpei contractuale a A. față de B., dar nu și reciproc; S.C. B. S.R.L. fiind, în realitate, cea care nu a dovedit "respect"/loialitate contractuală.

Subliniază că lipsește cu desăvârșire din considerentele deciziei recurate motivul pentru care conduita S.C. B. S.R.L. în perioada octombrie - decembrie 2011, respectiv crearea organizată, cu premeditare, a propriei rețele pe piața tradițională și încercarea de a prelua angajați ai S.C. A. S.A. (inclusiv pe directorul economic), nu a cântărit deloc la evaluarea de către instanță a respectului său (loialității) față de S.C. A. S.A., mai ales în condițiile în care acest argument esențial al reclamantei a fost pe deplin confirmat prin probatoriul administrat în fața primei instanțe (concluziile necontestate ale raportului de expertiză contabilă, precum și declarațiile martorilor D. și E. privind racolarea personalului A. de către S S.C. B. S.R.L., inclusiv a directorului economic, în octombrie 2011).

Or, astfel cum reiese din istoricul relației contractuale deduse judecății prezentat, contrar celor greșit reținute de instanța de apel, în realitate, apreciază recurenta, B. a inițiat și a susținut continuu deteriorarea iremediabilă a unei colaborări de peste un deceniu, perioadă în care S.C. B. S.R.L.și-a promovat progresiv produsele prin intermediul S.C. A. S.A.

Deși instanța de apel reține (greșit) că în decembrie 2011, reclamanta ar fi fost (din nou) în culpă contractuală, fiind prima care și-ar fi încălcat obligațiile asumate și prin aceea că nu a fi fost interesată de promovarea produselor B., ci de brand-ul propriu - x, totuși, aceeași instanță consemnează, corect de această dată, că marca x a fost înregistrată abia în luna mai 2012, iar primele vânzări sub această marcă au început abia în octombrie 2012 - evident contradictoriu.

Mai mult, într-o manieră la fel de contradictorie, mai arată recurenta, instanța argumentează concomitent că încetarea contractului de distribuție a fost cauzată de lipsa lansării de comenzi de către societatea reclamantă din 24 august 2012, respectiv de refuzul B. de a mai onora comenzile în iulie 2012.

Nu în ultimul rând, instanța justifică refuzul B. de a mai onora comenzile A. lansate în luna iulie 2012 (comenzile nr. 504/05.07.2012, 505/13.07.2012, 506/26.07.2012), prin riscul ca produsele livrate să nu fie achitate, crescând un debit pretins a fi scadent la acea dată. Or, la pagina 4 aliniat ultim. din hotărârea recurată, instanța a reținut că toate facturile neachitate, care fac obiectul cererii reconvenționale, au scadența fie în 31.07.2012, fie în 31.08.2012 (raportat la scadența plății determinată conform art. 9 din contract), deci o scadență ulterioară comenzilor - din nou, vădit contradictoriu.

Prin urmare, recurenta consideră că lipsește motivarea neluării în seamă a argumentelor sale privind caracterul neexigibil al creanței pârâtei în cursul lunii iulie 2012, întârzierea la plată înregistrată de reclamantă fiind doar un pretext pentru oprirea intempestivă a livrărilor. Oricum, contractul prevedea remedii aflate la îndemâna S.C. B. S.R.L. în cazul depășirii scadenței, în funcție de durata sa, întârzierea putând determina perceperea de penalități de întârziere sau rezilierea contractului.

Instanța a omis să argumenteze de ce a ales să înlăture apărările societății recurente privind interdicția denunțării unilaterale a contractului de distribuție, sub sancțiunea plății de despăgubiri, mărginindu-se la a consemna că, deși constată că a operat o denunțare, reține concomitent și o culpă comună a părților la încetarea contractului, prin urmare, contradictoriu mai acordă despăgubirile solicitate de reclamantă pentru perioada ce a urmat denunțării.

Motivul de recurs indicat este incident și în privința respingerii cererii S.C. A. S.A. de a fi despăgubită prin plata de către S.C. B. S.R.L. a întregului profit net realizat din vânzările către toți cei 5.029 clienți din piața tradițională.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., critică modul în care instanța de apel a interpretat clauzele esențiale ale contractului de distribuție, respectiv art. 2 și 4 (vizând exclusivitatea distribuției asigurată A. pe piața comerțului tradițional, pe toată durata contractului), art. 5 și art. 6 alin. (3) (vizând target-ul anual), art. 6 alin. (1) și (2) (vizând durata contractului), art. 9 (vizând termenul de plată și condițiile de modificare a prețurilor unitare ale produselor), art. 16 (vizând interdicția înregistrării sau folosirii de mărci comerciale asemănătoare cu marca B.) și art. 20 (clauza de neconcurență). În esență, prin interpretarea dată convenției părților, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor, acceptat și asumat de către părți, ceea ce a condus la o gravă denaturare a elementelor raportului juridic conflictual dedus judecății, conducând astfel la pronunțarea unei soluții nelegale.

Este esențial, precizează recurenta, că nu există nicio prevedere contractuală care să îndreptățească S.C. B. S.R.L. ca, pe baza evaluării gradului de îndeplinire a target-ului aferent 2011, să considere A. a fi în culpă contractuală, să înceteze contractul în mod unilateral înainte de 31.12.2012 sau să vândă direct pe piața rezervată A., în virtutea interesului său de a-și promova produsele către cât mai mulți clienți. Cu alte cuvinte, nu există circumstanțe atenuante, justificative - așa cum greșit a apreciat instanța de apel - pentru încălcarea exclusivității A. și pentru refuzul; de a opri livrările în temeiul contractului, S.C. A. S.A. fiind pe deplin îndreptățită la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat - această interpretare corectă a contractului nefiind observată de instanța de apel.

Fără a efectua o analiză atentă, coroborată și corectă a contractului de distribuție, instanța de apel a interpretat total eronat, părtinitor și într-o manieră străină de voința părților clauzele indicate - clauze clare și vădit neîndoielnice - denaturând în mod grav raportul juridic dedus judecății, ceea ce impune modificarea hotărârii recurate în sensul celor solicitate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține, în esență, modul greșit în care instanța de fond a încălcat principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 C. civ. și dispozițiile art. 1073, art. 1084 și art. 1085 C. civ. cu privire la antrenarea răspunderii contractuale a B. și la stabilirea întinderii prejudiciului, a principiilor aplicabile în materie, inclusiv principii instituite de Legea contabilității și legislația conexă, în ceea ce privește tipurile de cheltuieli care trebuie luate în calcul la determinarea profitului net.

Astfel, recurenta S.C. A. S.A. apreciază că instanța de control judiciar a stabilit întinderea prejudiciul în mod greșit doar prin raportare la profitul net realizat de B. din vânzările interzise efectuate către clienții A. (în număr de 1.384) și valoarea stocului de produse B. rămas nevalorificat la încetarea Contractului (nu din cauza faptului că era expirat, cum greșit a reținut instanța la pag. 13 alin. (10), ci, întrucât, potrivit art. 3 alin. final din Contract, A. nu putea vinde produse marca B. în afara contractului).

Dacă instanța ar fi aplicat corect regulile instituite de legea părților - contractul de distribuție, prin raportare la principiile și normele legale de antrenare a răspunderii contractuale pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat, ar fi constatat că dauna efectiv suferită și beneficiul nerealizat se situează la nivelul determinat de expertul contabil judiciar, prin răspunsul oferit la obiectivul stabilit de instanță, în varianta corectă pusă la dispoziția instanței prin completarea raportului de expertiză (în urma refacerii calculelor) în 28.01.2015, respectiv suma de 2.329.055 RON.

Mai arată recurenta că instanța a ignorat concluziile probei centrale a cauzei, respectiv ale expertizei contabile, care cuprinde și obiectivul stabilit de instanță în sensul determinării de către expert a pierderii suferite de A. și a beneficiului nerealizat din neexecutarea conformă a contractului de către B..

Raportul inițial de expertiză a fost ajustat, completat și refăcut în mai multe rânduri, expertul oferind instanței mai multe variante de calcul al prejudiciului material suferit de S.C. A. S.A., în raport de diverse categorii de cheltuieli incluse la determinarea: profitului net obținut de A. din vânzările efectuate în baza contractului, respectiv de S.C. B. S.R.L. din vânzările directe pe piața rezervată S.C. A. S.A..

Prin alegerea de către prima instanță a variantei inițiale de calcul al profitului net realizat de B. din vânzările interzise (calcul menținut de instanța de apel), recurenta apreciază că au fost încălcate și principiile instituite de Legea contabilității și legislația conexă, în ceea ce privește tipurile de cheltuieli care trebuie incluse la determinarea profitului net.

Instanța de apel nu a ținut cont de calculele solicitate expertului pentru determinarea diferenței de profit net în contabilitatea A., alegând să respingă de plano această componentă de prejudiciu.

Or, susține recurenta-reclamantă, raționamentul instanței este greșit.

Solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.A.a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, constatarea nulității cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A., din perspectiva excepției nulității recursului invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin întâmpinare, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) și la) art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată că excepția este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1-9.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, se constată că reclamanta S.C. A. S.A. a invocat formal în susținerea recursului său dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menționat, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recurenta critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate și a interpretării greșite a altora, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, or, reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

Sub aspectul nemotivării, respectiv al contradictorialității, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei atacate.

Criticile recurentei nu susțin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (concluziile raportului de expertiză contabilă, declarațiile martorilor etc), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De asemenea, este de menționat că stabilirea culpei este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Totodată, deși recurenta s-a prevalat de interpretarea greșită a contractului, respectiv a art. 2 și 4 (vizând exclusivitatea distribuției asigurată A. pe piața comerțului tradițional, pe toată durata contractului), art. 5 și art. 6 alin. (3) (vizând target-ul anual), art. 6 alin. (1) și (2) (vizând durata Contractului), art. 9 (vizând termenul de plată și condițiile de modificare a prețurilor unitare ale produselor), art. 16 (vizând interdicția înregistrării sau folosirii de mărci comerciale asemănătoare cu marca B.) și art. 20 (clauza de neconcurență), raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., în susținerea acestor critici, recurenta antamează probleme ce țin tot de modalitatea de administrare și interpretare a probelor, de o restabilire a situației de fapt, ceea ce excedează competenței instanței de recurs.

Este de menționat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.

Relatând istoricul desfășurării relațiilor contractuale, recurenta critică, în realitate, modul în care instanța de apel a evaluat raporturile juridice dintre părți, prin prisma probatoriului administrat în cauză, așa încât aceste critici, vizând o eventuală netemeinicie, iar nu o nelegalitate a deciziei recurate, nu pot forma obiectul analizei Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Totodată, faptul că se invocă încălcarea unor dispoziții legale (ex: art. 969, art. 1073, art. 1084, art. 1085 C. civ., art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 6 CEDO etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât, indicarea formală a acestora, nu înseamnă dezvoltarea motivelor, astfel cum impune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În consecință, constatând că recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. nu s-a conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 333/2016 din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2017.