ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE a chemat în judecată pe pârâții A., B. și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007 emis de C.., prin care pârâta B. a cumpărat imobilul situat în București, str. x, sector 1 de la C.., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. x/30.09.2009, emis de B.N.P. D., prin care pârâta A. a cumpărat imobilul situat în București, str. x, sector 1 de la pârâta B., să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în localitatea București, str. x, compus din parter și etaj, în suprafață totală de 44,60 m.p. și să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul E. a depus la data de 15.09.2014 cerere de chemare în garanție a pârâtelor A. și F..

Pârâtele A. și F. au formulat cerere de chemare în garanție a pârâților G. și B..

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, în temeiul art. 57 și urm. din C. proc. civ., a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenienți forțați a numiților H. și I., motivat de faptul că, în cursul litigiului, prin contractul de schimb nr. x/04.12.2013, E. a înstrăinat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu către H. și I..

Prin sentința civilă nr. 1158 din 12 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate, a respins cererea privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/18.12.2007, nr. y/30.09.2009 și nr. N 8470/6.07.2011 ca prescrisă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, în contradictoriu cu pârâții A., J., K., L., E., CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR, B., H. și I. și chemații în garanție A., F., G., B., astfel cum a fost completată, ca nefondată, a respins cererea de intervenție ca nefondată, a respins cererile de chemare în garanție ca lipsite de interes și a obligat reclamanta la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată astfel: către A. - 800 RON, către F. - 800 RON, către E. - 4.450 RON, către I. - 2.200 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin decizia civilă nr. 476A din 24 iunie 2016, a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, împotriva sentinței civile 1158 din 12 octombrie 2015, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimaților E., M. și N. câte 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Preliminar Curtea a arătat că va analiza apelul raportat la prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, precum și ale art. 292 din același cod.

În respectarea acestor dispoziții legale, deși apelul este o cale de atac cu caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului instanța de apel a arătat că poate analiza netemeinicia sau nelegalitatea sentinței atacate numai în limita criticilor invocate prin motivele de apel, respectiv în limita a ceea ce a soluționat prima instanță.

Limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța să se raporteze doar la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, toate celelalte chestiuni soluționate prin hotărâre și neatacate, fiind dezlegate de prima instanță, astfel că intră sub autoritatea lucrului judecat.

Prin urmare, Curtea a analizat pricina prin prisma motivelor invocate de către apelantă relativ la nulitatea sentinței pentru lipsa analizei apărărilor formulate de reclamantă în combaterea excepției lipsei calității procesuale active, greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță - art. 1 Protocolul 1 CEDO și Constituția României, precum și omisiunea primei instanțe de a soluționa un capăt de cerere.

Verificând primul motiv de apel, relativ la calitatea procesuală activă a reclamantei, instanța de apel a reținut că așa cum s-a reiese și din doctrina vechiul C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății; existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituind o chestiune de fond.

A constatat curtea de apel că asupra excepției lipsei calității procesuale active, în mod corect tribunalul a reținut că raportul juridic dedus judecății este unul născut din dreptul de proprietate pretins de reclamantă care tinde la dobândirea posesiei, posesie care, în susținerea sa, este exercitată de un neproprietar.

Prin urmare, reclamanta a invocat existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate, depunând înscrisuri care în opinia sa probează existența acestui drept, fapt care îi conferă calitate procesuală activă.

Existența sau inexistența dreptului afirmat constituie un aspect de fond, care nu influențează calitatea procesuală, reclamanta având calitate procesuală activă prin raportare la faptul că dreptul de proprietate pretins este afirmat ca fiind în patrimoniul său, în timp ce pârâții au calitate procesuală pasivă prin raportare la raportul juridic afirmat de reclamant.

Aceste aspecte sunt însă distincte de temeinicia dreptului afirmat în cauză, astfel că în mod judicios prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active și a procedat la verificarea existenței dreptului pretins în analiza fondului cererii.

În ceea ce privește nemotivarea sentinței, instanța a reținut că existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea a apreciat că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

Curtea a reținut că sentința atacată a fost redactată cu respectarea acestor cerințelor procedurale arătate mai sus, instanța de fond reținând că reclamanta nu a făcut dovada că este continuatoarea fostei Academii de Înalte Studii Comerciale și Industriale și care era raportul cu Ministerul Industriei și Comerțului, menționat în procesul-verbal însă motivul determinat al respingerii acțiunii în revendicare l-a constituit constatarea inexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul unității de învățământ.

În ceea ce privește dovedirea împrejurării că ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE este continuatoarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, Curtea a constat că reclamanta nu a făcut dovada corespunzătoare în acest sens.

În cadrul procesului de revendicare reclamanta nu era ținută să dovedească doar transmisiunea legală a calității de parte ca urmare a reorganizării persoanei juridice, pretinderea dreptului de proprietate impunând demonstrarea transmisiunii patrimoniului ce cuprindea acest drept către persoana juridică actuală ca urmare a reorganizării persoanei juridice într-una din modalitățile prevăzute de lege - fuziune, divizare, absorbție sau transformare.

Or, în speță aceste aspecte nu au fost lămurite cu atât mai mult cu cât la nivelul anului 1913 Academia de Înalte Studii Comerciale este subordonată Ministerului Comerțului și Industriei, ulterior invocându-se trecerea la Ministerul Instrucțiunii Publice în anul 1935.

Pe fondul cererii, instanța de apel a reținut că reclamanta pretinde pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, instituită prin art. 480-481 din vechiul C. civ., reîntoarcerea în patrimoniul său a imobilului teren și construcție situat în prezent la adresa administrativă din București, str. x, imobil dobândit prin testamentul olograf întocmit de O..

Acțiunea în revendicare, fondată pe art. 480 din vechiul C. civ., este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Dispozitiile de drept comun, conținute de art. 480 C. civ., dau vocația titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoasterea acestui drept într-o manieră pe care o considera adecvată finalității urmărite.

În cursul unei proceduri în revendicare, în situația în care ambele părți exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanța să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului și cel al pârâtului, pentru ca unul dintre aceste două titluri să fie declarat de instanța sesizată ca fiind cel mai caracterizat, din cauza vechimii sale, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar, fără a fi necesară declararea nulității actului de dobândire.

Însă, pentru a proceda la această operație e necesar a se face dovada potrivit art. 1169 C. civ., dispoziție aplicabilă și în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare, că imobilul pretins pe această cale de reclamanți este identic cu imobilul aflat în posesia pârâților.

Plecând de la aceste reguli instanța de apel a constatat în cauză, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, că reclamanta nu a depus înscrisurile prin care să facă dovada că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Verificând motivul doi al apelului prin care se critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Curtea a apreciat această susținere ca lipsită de suport legal, în condițiile în care argumentul determinant al respingerii cererii de chemare în judecată a fost absența titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat.

Prima instanță a analizat incidența Legii nr. 10/2001 și a constat aplicabilitatea acesteia, și prioritatea sa față de prevederile dreptului comun, în subsidiar în condițiile în care în fața primei instanțe s-a invocat inadmisibilitatea și toate părțile au formulate apărări de fond cu privire la aceste aspecte.

În acord cu prima instanță, Curtea a reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, care derogă de normele dreptului comun, reglementând o procedură și măsuri reparatorii speciale, edictate în considerarea realităților economice, sociale și politice cu care s-a confruntat societatea românească după revoluția din 1989.

Este evident că, uzând de marja de apreciere pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut-o și respectat-o fiecărui stat în configurarea propriei legislații, în privința imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a avut de echilibrat două interese legitime dar divergente prin adoptarea legislației speciale de reparație a abuzurilor comise de regimul comunist: interesul foștilor titulari, respectiv al succesorilor lor în drepturi de a obține o reparație echitabilă pentru privările de proprietate la care au fost supuși și interesul societății actuale de a nu fi pusă în situația de a suporta o sarcină disproporționată și exorbitantă, generată de modalități de reparație prea extinse.

Examinând reglementările interne din perspectiva principiilor consacrate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, Curtea a reținut că forul jurisdicțional european nu impune statelor obligativitatea retrocedării în natură a proprietăților imobiliare preluate abuziv și nici acordarea măsurilor reparatorii la un anumit nivel.

Pe cale de consecință, orice cerere de restituire în natură a unui bun preluat de statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, se analizează, pornind de la dispozițiile legii speciale, de la voința legiuitorului exprimată prin prevederile actului normativ, care are un pronunțat caracter reparatoriu, constituind o norma specială, derogatorie de la dreptul comun în materie.

Prin urmare, repararea prejudiciilor aduse foștilor proprietari, deposedați abuziv de imobilele lor, nu se poate realiza decât în maniera și în limitele trasate de legislația specială, neputându-se considera că pe calea dreptului comun se pot recunoaște persoanelor care nu au beneficiat de prevederile legii speciale drepturi similare sau peste ceea ce prevede legea specială.

Aceasta fiind însăși rațiunea de a fi a legii speciale și anume de a configura un cadru instituțional și de drept substanțial pentru acordarea reparațiilor, exclusiv în condițiile și modalitățile stabilite de legislația specială în domeniu.

Cu atât mai mult, în speță nu pot fi primite susținerile la aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casție și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii întrucât reclamanta nu a făcut dovada deținerii unui "bun" care să fi fost preluat de statul comunist, astfel ca prin constatarea caracterului abuziv al violării dreptului de proprietate, să se atragă răspunderea conform art. 1 CEDO și art. 1 Protocolul 1 CEDO.

Cum până la prezenta acțiune reclamanta nu a întreprins nici un demers în recunoașterea dreptului său de proprietate, aceasta nu poate susține că dispune de o "speranță legitimă", care relevă noțiunea de "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, nefiind îndreptățită la protecția dreptului de proprietate afirmat.

Noțiunea de "bun" în sensul autonom al art. 1 Protocolul 1 CEDO poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern, însă reclamanta nu deține o asemenea valoare patrimonială în temeiul căreia să poate recurge la prevederile C. civ. ce constituie temeiul juridic al cererii sale.

Analizând ultimul motiv al apelului prin care se invocă faptul că prima instanță a omis a se pronunța asupra cererii prin care s-a solicitat obligarea C. de a preda apartamentul aflat la mansarda imobilului, apartament ce nu a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, instanța de apel a constat că și acesta este nefondat.

Astfel, preliminar a observat Curtea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă determinat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra întregului imobil, inclusiv asupra apartamentului aflat la mansardă, constatare ce impune respingerea acțiunii în revendicare indiferent de calitatea pârâtului, respectiv de titularul actual al dreptului de proprietate asupra acestuia.

Din analiza conținutului dispozitivului, nu se poate susține că instanța nu a soluționat toate petitele din cererea introductivă și din cererile precizatoare, acțiunea fiind respinsă în integralitate ca nefondată.

Mai mult, omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se remediază pe calea procedurii speciale a completării dispozitivului, procedură înscrisă în prevederile art. 281

2

C. proc. civ.., cererea putând fi formulată în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Norma are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal, sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, deci orice caz de minus petita, partea a cărei cerere a fost omisă de la pronunțare, fiind obligată să recurgă la această procedură specială, complinirea omisiunii putându-se face doar prin promovarea cererii de completare la prima instanță (cu excepția cererii de revizuire ce poate fi promovată dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate a acestei căi extraordinare de atac).

În acest sens prevederile art. 281 indice 2 din C. proc. civ. sunt imperative, textul instituind obligativitatea procedurii de lămurire sau de completare în condițiile art. 281 și următoarele din același cod, astfel că părțile nu pot invoca motive legate de completarea sentinței prin calea de atac a apelului sau a recursului, criticile apelantei în acest sens, neputând fi primite.

Pe cale de consecință, în acord cu ansamblul dispozițiilor legale ce reglementează dreptul de proprietate, precum și cu interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, prin prisma principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale, aplicând principiul actori incumbit probatio, soluția de respingere a acțiunii în revendicare apare ca fondată, urmând a fi păstrată cu consecința respingerii apelului declarat potrivit art. 297 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a dispus obligarea apelantei să plătească intimaților E., Petre și Pufan câte 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus, reținând culpa procesuală a ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE în declararea unei căi de atac ce a fost respinsă.

Recurentul-pârât E. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 476 A din 24 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, motivele invocate fiind, în esență, următoarele:

Recurentul critică decizia civilă nr. 476 A din 24 iunie 2016 numai pe aspectul acordării cheltuielilor de judecată, arătând că instanța de apel nu a ținut cont de complexitatea dosarului, de munca depusă de avocat în apărarea dreptului său, în condițiile în care apărătorul a fost a fost prezent la fiecare termen de judecată și a răspuns de fiecare dată problemelor de drept ridicate în dosar și a formulat apărări.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curții de apel București numai în cea ce privește cheltuielile de judecată și acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut cu acest proces, în sumă de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței în original depuse la dosar, din care s-a admis numai suma de 1.500 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) și al) art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată că recursul declarat de recurentul-pârât E. este nul.

Prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 302 indice 1 lit. c) din vechiul C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1- 9.

Conform art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9.

În speță, se constată că recurentul-pârât E. a invocat formal, în susținerea recursului său, dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Instanța supremă reține că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce țin de temeinicia modului de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excede controlului de legalitate specific recursului.

În consecință, constatând că recurentul-pârât E. nu s-a conformat obligației prevăzute de dispozițiile art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să ducă la aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât E. împotriva deciziei civile nr. 476 A din 24 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2017.