ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2019

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 08.06.2004, sub nr. x/2004, reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 4.600.000.000 RON primită în contul bancar deschis la Sucursala București a A. S.A. fără just temei, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă care va curge de la data alimentării contului pârâtului, 21.05.2001, până la data plății efective a sumei către bancă.

Prin sentința civilă nr. 3370 din 09 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată și a luat act de faptul că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.

Analizând temeiul de drept invocat de reclamantă, tribunalul a reținut că din interpretarea logico-juridică a art. 992, art. 993 și art. 1092 din C. civ., rezultă că plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații.

Însă, pentru a constata că s-a efectuat o plata nedatorată trebuie îndeplinite următoarele condiții: prestația executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens și accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

În speță, reclamanta nu a dovedit niciuna dintre aceste condiții. Deși s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii și nici nu rezultă că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată.

Or, în cauză, reclamanta nu a indicat care era obligația ce s-a executat prin transferul sumei de bani și nici nu a explicat care a fost sursa erorii, motivul pentru care a considerat că este debitoarea acestei sume de bani, contravaloarea căror bunuri sau servicii a considerat că trebuie achitată.

S-a reținut, de asemenea, că banca nu are drept de proprietate asupra sumelor rulate prin conturile deschise de persoane fizice sau juridice, întrucât raportul juridic se naște între persoana din contul căreia se efectuează viramentul și cea în contul căreia se virează suma de bani.

Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile îmbogățirii fără justă cauză, instituție ce nu cuprinde o reglementare proprie în C. civ. din 1864, dar care este recunoscută în doctrină și în jurisprudență.

Astfel, pentru a exista o îmbogățire fără just temei este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

În speță, s-a constatat însă că nu s-a probat existența operațiunilor bancare prin care s-a alimentat contul pârâtului, nici proveniența acestor sume și nici titlul cu care au fost virate pârâtului, pentru a se putea reține că patrimoniul băncii a fost cel care s-a diminuat și a se putea aprecia asupra cauzei care ar fi determinat diminuarea patrimoniului reclamantei și eventuala sporire a patrimoniului pârâtului, care de altfel a declarat că nu s-a folosit în interes personal de sumele respective.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Prin decizia civilă nr. 670/A din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, împotriva sentinței civile nr. 3370 din 09 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

În motivare, instanța de apel a reținut, în esență, că plata nu a fost făcută de reclamantă din eroare, pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă și pârât, ci s-a făcut de către o terță persoană către pârât, printr-un ordin de plată care a fost doar procesat de către funcționarii băncii. Împrejurarea că banii proveneau, la origine, dintr-un împrumut acordat de bancă numitului C. nu prezintă relevanță față de temeiul invocat de reclamantă, respectiv plata nedatorată.

Instanța a constatat că nu poate fi reținută în cauză nici îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului deoarece sporirea patrimoniului pârâtului și micșorarea patrimoniului apelantei-reclamante nu sunt efectul aceleiași cauze. Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 4.600.000.000 RON vechi de către o terță persoană nu de către reclamantă.

Pentru a exista o îmbogățire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Curtea a apreciat că susținerile apelantei-reclamante conform cărora banii au ieșit în mod fraudulos din patrimoniul băncii, cu contribuția pârâtului, nu prezintă relevanță în speță, având în vedere că reclamanta a invocat plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză și nu răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

În cadrul cererii de apel, apelanta a invocat fapte ilicite ale pârâtului, respectiv mijloace dolosive de delapidare care au dus la prejudicierea băncii cu suma de bani ce face obiectul prezentului dosar, însă invocarea, pentru prima dată în apel a răspunderii civile delictuale a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligații distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăție, spre deosebire de plata nedatorată.

Instanța de apel a reținut că nu prezintă relevanță în speță împrejurarea dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât față de cauza juridică a acțiunii, respectiv plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză. În plus, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acțiunii, nu ar avea la îndemână o acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acțiune în revendicare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei și a considerentelor acesteia, cu trimitere spre rejudecarea apelului, cu consecința modificării în integritate a sentinței tribunalului, în sensul admiterii acțiunii ca fiind temeinică și legală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit expertizei judiciare financiar contabile efectuate în anul 2008 în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ și omologată în dosarul penal nr. x/2010, suma de 4.600.000.000 RON vechi primită în cont necuvenit, fără documente justificative, a fost însușită și utilizată de intimatul-pârât în interes propriu, semnând fila D., nr. 25075 din 21.05.2001, de ridicare numerar în suma de 4.563.000.000 RON vechi.

Arată că sursa sumei de bani cu care a fost alimentat contul intimatului-pârât B., deschis la A. S.A., o reprezintă creditul nr. 98 din 25.05.2001, titular S.C. E. S.A., in cuantum de 21.600.000.000 RON vechi, a cărui acordare, conform raportului de expertiza judiciară financiar contabilă efectuată în dosarul de urmărire penala nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ, s-a efectuat fără documente justificative, făcând parte dintr-un întreg lanț de operațiuni bancare care au condus la delapidarea A..

Față de starea de fapt descrisă și dovedită, intimatul-pârât B., utilizând în interes personal suma de 4.600.000.000 RON vechi, primită necuvenit, fără temei, prin mijloace dolosive de delapidare, a avut o contribuție concretă la ieșirea acestei sume, în afara A. S.A., devenind beneficiarul acestei sume de bani, creând astfel un prejudiciu în patrimoniul A. S.A. constituit din surse proprii și atrase.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 370 din Codul comercial (aplicabil în speță, potrivit principiului "tempus regit actum"), conform cărora "Contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietății valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul său, și novatiunea obligațiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile și primitorul lor. Înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerț sau a unui alt titlu de credit e presupusă făcută sub rezerva încasării".

Aceste prevederi, cu același efect al contractului de cont curent, respectiv al strămutării proprietății asupra sumelor de bani, din proprietatea deponentului în proprietatea băncii primitoare, au fost reluate și în Noul C. civ., la art. 2173.

Așadar, recurenta consideră că nu pot fi reținute susținerile instanțelor de judecată, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul de proprietate al băncii dobândit legal și de asemenea s-ar restrânge abuziv exercițiul dreptului de administrare/dispoziție asupra patrimoniului, dreptul la dezdăunare integrală a Băncii pentru prejudiciul creat atât prin delapidare cât și prin participare la delapidare.

În susținerea tezei potrivit căreia sumele de bani depuse în bancă, de către terțe persoane, devin proprietatea băncii, invocă și considerentele Deciziei nr. 4 din 04.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2016 având drept obiect recurs în interesul legii, în contextul cărora se reține că în cazul infracțiunilor de delapidare și înșelăciune împotriva unei bănci numai aceasta se poate constitui parte civilă și nu deponenții de sume, chiar dacă autorul, în speță, prepus al băncii, a adus atingere și patrimoniilor terților deponenți.

Drept urmare, toate sumele de bani intrate în bancă prin conturile curente ale clienților, devin proprietatea băncii.

Față de fenomenul delictual al mecanismului de delapidare care a fost reținut și interpretat greșit atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel, învederează instanței de recurs că la dosar au fost depuse probe produse și administrate în dosarul penal nr. x/2010 al Curții de Apel București, privind delapidarea A. S.A., care confirmă că suma imputată intimatului-pârât B. a fost delapidată din această bancă și că o contribuție a avut și intimatul-pârât B., prin utilizarea sumei de bani primită în cont, fără documente justificative, prin operațiuni bancare de delapidare a recurentei, semnând fila D. nr. x din 21.05.2001, de ridicare numerar în sumă de 4.563.000.000 RON vechi, facilitând ieșirea de capital în afara A., creându-se astfel un prejudiciu real în patrimoniul recurentei.

Prin urmare, recurenta a dovedit faptul că intimatului-pârât B. nu i se poate reține o cauză de înlăturare a răspunderii civile, întrucât este beneficiar parțial al faptelor de delapidare a A. S.A., a contribuit substanțial la acoperirea faptelor delictuale de delapidare a recurentei, a cunoscut creditarea ilicită a contului sau cu sume necuvenite, altfel nu ar fi emis și semnat documentul bancar denumit Fila D. ridicare numerar nr. 25075/21.05.2001, facilitând ieșirea efectivă a sumelor de bani din A. S.A., deși conform Normelor referitoare la condițiile generale de afaceri în F. (actuala A.), de care intimatul-pârât B. a luat cunoștință odată cu deschiderea contului curent, avea opțiunea de a sesiza banca despre înregistrarea ilegală, în contul său, a acelor sume necuvenite, de a nu le utiliza, opțiunea depinzând numai de voința intimatului pârât.

În concluzie, recurenta susține că atât la fond cât și în apel, instanțele de judecată au reținut în mod netemeinic și nelegal faptul că:

"Nu prezintă relevanță în speță dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât...".

În ambele faze procesuale, pe fondul neaplicării dispozițiilor art. 370 din Codul Comercial, incidente în cauză, instanțele au dat o interpretare eronată și insuficientă a probatoriului aflat la dosar, afirmând că:

"Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 4.600.000.000 RON vechi de către o terță persoană nu de către reclamantă", în condițiile în care, conform acestui text de lege, sumele de bani intrate în bancă prin conturile clienților, devin proprietatea băncii, iar prejudiciul creat prin ridicarea de numerar s-a produs în patrimoniul băncii și nu în patrimoniului titularului de cont de unde a fost virată suma de 4.600.000.000 RON vechi.

De asemenea, în ambele faze procesuale, interpretând insuficient probatoriul aflat la dosar, instanțele de judecată nu au avut în vedere dovada prejudiciului, A. S.A. dovedind că intimatul-pârât a dispus în interes personal de suma de bani pe care a primit-o în cont prin operațiuni de delapidare a recurentei, ridicând numerar această sumă, prin semnarea filei D. de ridicare numerar nr. 25075/21.05.2001, creându-se prejudiciu în patrimoniul băncii, prin ieșirea efectivă a sumelor de bani din patrimoniul A. S.A.

Față de cele precizate și probate, recurenta consideră că a făcut dovada existenței prejudiciului în patrimoniul său, dovedind contribuția concretă a intimatului-pârât B. în crearea prejudiciului, precum și că nu i se poate reține o cauză de înlăturarea a răspunderii civile în repararea prejudiciului produs.

Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 24 septembrie 2019, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

În speță, deși recurenta-pârâtă a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. de la 1865, din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu critică însă această hotărâre, nu combate în vreun fel argumentele instanței de apel și nu formulează critici susceptibile de cenzură în recurs.

Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

Invocând acest motiv de casare, recurenta-reclamantă solicită rejudecarea cauzei, motivat de faptul că instanțele au dat o interpretare eronată și insuficientă a probatoriului aflat la dosar.

Or, aprecierea asupra concludenței și valorii unor probe este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu este o chestiune care ține de legalitatea hotărârii, instanța de apel verificând în limitele dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. de la 1865 aplicarea legii de către prima instanță și stabilirea situației de fapt.

Criticile recurentei vizează greșita stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel nu ar fi ținut cont de probele produse și administrate în dosarul penal nr. x/2010 al Curții de Apel București, care vizau fenomenul delictual al mecanismului de delapidare, mecanism ce ar fi fost reținut și interpretat greșit atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel.

Prin urmare, deși recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei, criticile vizează chestiuni de netemeinicie, respectiv interpretarea dată probelor, ce a condus la reținerea situației de fapt criticată în recurs și nu încălcarea unor proceduri legale în materia probelor.

De altfel, modul în care instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reținut o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs în reglementarea prevăzută de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, reevaluarea de către instanța de recurs a situației de fapt pe aspectele invocate de recurentă nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de recurentă vizează exclusiv greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate.

Astfel, și atunci când recurenta se referă la neaplicarea dispozițiilor art. 370 din Codul Comercial, pe care le consideră incidente în cauză, aceasta impută în realitate instanței tot greșita stabilire a situației de fapt, în raport de probe, fără a arăta în concret de ce este eronat raționamentul instanței de apel.

Totodată, recurenta a reluat și în recurs aceleași susțineri referitoare la faptele ilicite ale pârâtului care au dus la prejudicierea băncii cu suma de bani pretinsă, însă acestea nu au fost analizate, întrucât răspunderea civilă delictuală a pârâtului a fost invocată pentru prima dată în fața instanței de apel.

Ca urmare, criticile recurentei sunt străine de argumentele și raționamentul expus de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, întrucât nu se referă la analiza punctuală a condițiilor celor două fapte civile licite (plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză) ce constituie cauza cererii de chemare în judecată, ci se limitează la reluarea susținerilor din cererea de apel.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 670/A din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2019.