ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2852/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 februarie 2016, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 7576 din 03.02.2016, emisă de pârât ca urmare a cererii de plată formulate de reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 169.477,67 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate în baza Convenției de colaborare nr. 1898/11.03.2011, încheiată de Societatea B. SA și Societatea C. SRL, creanță cesionată reclamantei de creditorul Societatea C. SRL potrivit Contractului de cesiune de creanță nr. x;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 816.900,69 RON, reprezentând contravaloare penalități de întârziere (0,3% pe zi de întârziere), calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 26.08.2013, data deschiderii procedurii insolvenței față de Societatea B. SA, respectiv 03.12.2015;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea completatoare înregistrată la dosarul instanței de fond la data de 18 aprilie 2016, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că actul administrativ atacat nu are natura unei decizii:

- să se constate dreptul de creanță al reclamantei împotriva pârâtului în cuantum de 986.378,36 RON, reprezentând 169.477,67 RON debit principal și 816.900,69 RON penalități de întârziere;

- obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlu de plată/înscrierea reclamantei pe lista creditorilor cu creanțe aprobate la plată de către comisia specială, în termen de maxim 30 de zile de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. 1947 din 07 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1947 din 07 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a soluționat cauza prin aplicarea greșită a prevederilor art. 1593 C. civ., a art. 4 din Legea nr. 213/2015 și a art. 58 din Norma nr. 23/2014.

Reclamanta a criticat argumentul instanței de fond potrivit căruia izvorul creanței în litigiu îl reprezintă convențiile de colaborare încheiate cu Societatea B. SA. Aceste convenții reprezintă doar un mecanism de decontare al sumelor ocazionate de repararea autoturismelor avariate ca urmare a producerii evenimentelor prevăzute în polițele de asigurare, prin care unitatea reparatoare (Societatea C. SRL) împreună cu asigurătorul Societatea B. SA au urmărit ca achitarea acestor sume să se facă direct în contul unității reparatoare.

Astfel, unitatea reparatoare factura direct asigurații și/sau persoanele păgubite, iar plata facturilor era efectuată de Societatea B. SA. Din acest motiv, cererile de despăgubire au fost formulate de către asigurați și/sau persoanele păgubite, iar nu de către unitatea reparatoare, care figurează în aceste cereri ca beneficiar, respectiv persoana în contul căreia trebuie efectuată plata.

Prin urmare, recurenta-reclamantă arată că, în cauză există atât acordul asigurătorului Societatea B. SA, manifestat prin convențiile de colaborare, cât și al asiguraților/persoanelor păgubite, manifestat prin cererile de despăgubire, ca plata creanțelor de asigurare să fie efectuată de către asigurător direct în contul și în beneficiul unității reparatoare.

În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a dat o interpretare greșită reglementărilor în materie, aplicând într-o modalitate restrictivă prevederile art. 4 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 1593 C. civ. Astfel, deși reține că, potrivit art. 58 din Norma nr. 23/2014, este permis asigurătorului să efectueze plata direct în contul unității reparatoare, prima instanță nu recunoaște efectul subrogării acesteia în dreptul persoanelor asigurate.

Recurenta-reclamantă arată că nu a afirmat că ar fi avut, stricto sensu, calitatea de persoană asigurată și/sau de persoană păgubită, ci a arătat că, prin efectuarea plății la care Societatea B. SA era obligată, reclamanta s-a subrogat, în temeiul art. 1593 C. civ., în drepturile persoanelor asigurate/păgubite, având dreptul de a solicita plata cheltuielilor de la asigurător și, ulterior, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Contrar susținerilor intimatului-pârât și ale primei instanțe, recurenta-reclamantă a arătat că posibilitatea unității reparatoare de a solicita plata contravalorii despăgubirilor de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este prevăzută chiar în ghidul publicat de Autoritatea de Supraveghere Financiară pe pagina proprie de internet, conținând răspunsuri la întrebările adresate de consumatori.

S-a mai arătat că, prin neluarea în seamă a unor operațiuni juridice precum subrogația personală ori cesiunea de creanță, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015, anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenței asigurătorului.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că, în analiza calității de persoană asigurată, prima instanță a confundat calitatea de titular al poliței de asigurare cu cea de titular al creanței rezultate în urma producerii evenimentului asigurat.

Dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, care reglementează categoria persoanei păgubite, au fost interpretate în mod restrictiv de prima instanță, fără a fi coroborate cu prevederile legislative anterioare, sens în care sunt indicate dispozițiile art. 14 alin. (3) din Anexa Ordinului Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009, potrivit cărora unitățile reparatoare erau asimilate terțelor persoane păgubite. Or, reclamanta a apreciat că, prin dispozițiile Legii nr. 213/2015, legiuitorul nu a intenționat să elimine unitățile reparatoare din categoria persoanelor păgubite, ci, din considerente de tehnică legislativă, a apreciat a nu mai fi necesară o prevedere expresă în acest sens.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 decembrie 2016, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta și-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorul Societatea B. SA și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deține creanța litigioasă prin preluarea acesteia de la unitatea reparatoare, în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x, precum și împrejurarea că, potrivit art. 1593 C. civ., persoana care a plătit în locul debitorului poate fi subrogată în drepturile creditorului, Înalta Curte reține că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului cedentului Societatea C. SRL (și, pe cale de consecință, al cesionarului Societatea A. SRL) de a solicita plata creanței, respectiv în condițiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sau în condițiile altor acte normative, de la debitoarea Societatea B. SA

Ca o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut a fi greșit considerentul instanței de fond cu privire la izvorul creanței în litigiu, motiv de recurs pe care instanța de control judiciar îl va respinge, ca nefondat. În mod corect instanța de fond a reținut că raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare. Înalta Curte constată că aceste convenții nu reprezintă doar o modalitate de decontare, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naște dreptul unității reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparațiilor autovehiculelor avariate.

Contractul de asigurare se încheie și produce efecte între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite și-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparațiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unității reparatoare, în condițiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanță al unității, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unității reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei și a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de control judiciar apreciază că este corectă aserțiunea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (și, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte apreciază a fi nefondată și critica privitoare la interpretarea restrictivă, de către instanța de fond, a prevederilor anterior menționate, constatând că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități. Așadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanța de fond a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite.

Subsumat acestei critici, reclamanta a susținut că, prin neluarea în seamă a unor operațiuni juridice precum subrogația personală ori cesiunea de creanță, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015 și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenței asigurătorului. Instanța de control judiciar reține că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanța de asigurare pe care o deține, dar această situație nu este întâlnită în speța de față, unde cesiunea a privit o creanță născută în temeiul unei convenții de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare, iar cedentul nu are calitatea de creditor de asigurare.

Nici argumentul existenței unei legislații anterioare diferite nu poate fi primit, întrucât, chiar dacă legiuitorul a înțeles, la un anumit moment temporar, să includă unitățile reparatoare în categoria persoanelor păgubite, cadrul legislativ actual nu cuprinde o asemenea prevedere expresă, legiuitorul înțelegând să restrângă categoria beneficiarilor despăgubirilor acordate prin fondul de garantare a asiguraților.

Totodată, nici argumentul publicării în format electronic, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, a unui ghid în care este descrisă o situație similară cu cea din speță și se oferă o soluție conformă cu opinia reclamantei, nu poate fi primit. Instanța de judecată este datoare să soluționeze cauza în raport de datele dosarului și de dispozițiile legale incidente, iar nu în raport de opiniile exprimate de alte autorități cu privire la situații mai mult sau mai puțin ipotetice, care nu au legătură cu speța.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, prin achitarea contravalorii pieselor auto și a manoperei de service auto la care asigurătorul Societatea B. SA era obligată, aceasta s-a subrogat în dreptul persoanelor asigurate/persoanelor păgubite, argument pe care Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Conform celor arătate anterior, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei Societatea C. SRL, în calitate de unitate reparatoare și, potrivit art. 1593 alin. (1) C. civ., nu poate dobândi mai multe drepturi decât cedentul. Or, atât timp cât unitatea reparatoare cedentă nu s-a subrogat în drepturile persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, nici cesionara Societatea A. SRL nu beneficiază de această subrogație.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei creanțe cesionate de unitatea reparatoare Societatea C. SRL, nu are de dreptul de a-și satisface această creanță din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

Pe de altă parte, cu ocazia formulării concluziilor orale, intimatul-pârât a reiterat argumentele referitoare la lipsa caracterului de act administrativ a adresei nr. x/03.02.2016, contestată în cauză, argumente neregăsite în cuprinsul întâmpinării. Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod argumentat aceste susțineri, stabilind că actul atacat are natura unei decizii de respingere emise în condițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel încât poate face obiectul contestației în contencios administrativ. Or, aceste considerente nu au fost contestate de pârât prin formularea unei cereri de recurs (și nu au făcut nici obiectul recursului declarat de reclamantă), motiv pentru care Înalta Curte apreciază că ele au intrat în puterea lucrului judecat și nu pot fi repuse în discuția părților în fața instanței de control judiciar, cu ocazia formulării concluziilor orale asupra recursului declarat de partea adversă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1947 din 07 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - GV