ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1531 A din 7 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanții-pârâți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 1684/2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

Împotriva acestei decizii, pârâții A. și B. au formulat recurs.

Prin Decizia nr. 507 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, excepția tardivității invocării excepției de necompetență materială a Curții de Apel București.

A admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București.

A declinat competența de soluționare a cauzei privind recursul formulat de recurenții-pârâți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1531/A/07.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile a instanței supreme la 17 octombrie 2019 și a primit termen la 21 noiembrie 2019, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea discutării competenței materiale de soluționare a recursului.

La acest termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte reține că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, nejustificându-se competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor într-o cauză soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în Dosarul nr. x/2018, publicată în M. Of. nr. 965/14.11.2018, s-a stabilit, că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, revine curților de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul oficial al României, respectiv 14 noiembrie 2018, impunându-se astfel cu caracter obligatoriu la momentul soluționării excepției de necompetență materială a Înaltei Curți.

Prin respectiva decizie s-a constatat că dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

În interpretarea acestor dispoziții legale, s-a reținut că "textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Prin acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ. nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Astfel, prin Decizia Înaltei Curți nr. 18/2018, s-a arătat că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții "trebuie să reiasă din decelerarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicarea scopului recursului".

S-a reținut că, în raport de prevederile art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau curți de apel.

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat astfel că Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei noi reguli de competență, care, în raport de dispozițiile art. 122 C. proc. civ., pot fi stabilite numai prin modificarea normelor acestui cod.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Referitor la efectele acestei decizii, prin decizia menționată, s-a constatat că, în viziunea instanței de contencios constituțional, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs și nu prin accesul la o anumită instanță.

În continuare, instanța supremă, constatând că nici dispozițiile art. 96 pct. 3 și nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, în favoarea curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, a apreciat că se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea acestora.

Față de principiul organizării judecătorești "în sistem ierarhic de tip piramidal a instanțelor judecătorești", ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 94 - 97 C. proc. civ. care "presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă", Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că revine curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Se reține, totodată, că dezlegările date prin Decizia nr. 18/2018 au fost confirmate prin prevederile art. IV din Legea nr. 310/2018.

Pentru toate aceste considerente, constatându-se că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, judecata recursului urmează a fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare a recursului, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții A. și B. împotriva Deciziei nr. 1531 A din 7 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - NN