ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2324 din 13.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului A., formulată prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice date faptelor prin rechizitoriu, din infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. din 1968 rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen.

S-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1968 și, în consecință, s-a recalificat juridic fapta reținută în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei) cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei) cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare, cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1968, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de primar), pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de primar).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) și art. 399 alin. (9) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii, arestării preventive și arestului la domiciliu de la 29.10.2015 până la 05.05.2016.

Prin aceeași hotărâre s-au pronunțat soluții și față de inculpații B., C. și D..

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei), s-a dispus confiscarea, de la inculpatul A., a sumei totale de 71.214,76 RON, primită efectiv cu titlu de mită, cu obligarea inculpatului la plata către stat a acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.:

- s-a menținut, până la concurența sumei de 71.214,76 RON, sechestrul asigurator instituit în vederea confiscării speciale prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției nr. 126/P/2015 din 10.12.2015 asupra bunurilor identificate în proprietatea inculpatului A., respectiv: 1) teren situat în intravilanul Mun. Iași, jud. Iași, identificat cu nr. cadastral x, în suprafață totală de 1.666 mp. (din acte), respectiv 1.483 mp. (din măsurători); 2) imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Gura Humorului, jud. Suceava (nr. C.F. vechi x - Voroneț), în suprafață de 600 mp.; 3) sumele de bani în RON sau valută deținute de inculpat în conturile bancare deschise la E., F., G., H. și I. (astfel cum sunt indicate la fila x d.u.p., vol. 3); 4) 4458,4935 unități de fond deținute de inculpat la J., autorizat prin decizia CNVM nr. 1064/26.02.2004 al E. SA.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 35.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 25.000 RON - aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 10.000 RON - aferentă fazei judecății.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 766/A din 05.08.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 2324 din 13.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

S-a desființat în parte, sentința penală apelată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptei) cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

S-au menținut dispozițiile privind confiscarea și măsurile asigurătorii luate față de inculpatul A..

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu contravin deciziei.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea apelantului - intimat inculpat A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a valorificat următoarea situație de fapt, confirmând-o pe cea reținută în primă instanță:

În vara anului 2013, în perioada premergătoare încheierii contractului de atribuire a lucrării "Sistem de management de trafic în municipiul Iași", inculpatul A., în calitatea sa de primar al Municipiului Iași, a pretins coinculpatului B. (reprezentant al SC K. SRL), în mod expres și direct, precum și coinculpatului C. (reprezentant al SC L. SA), în mod voalat, cu ocazia întrevederii cu acesta, și, în mod expres, prin intermediul coinculpatului B., un procent de 10% din valoarea contractului, cu titlu de mită, în scopul de a agrea semnarea și derularea în bune condiții a acestuia, în principal, sub aspectul aprobării efectuării plăților la termen - atribuție de serviciu ce îi revenea potrivit Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale.

La data de 13.08.2013, între Municipiul Iași, reprezentat prin primarul A., și asocierea SC L. SA - SC K. SRL a fost încheiat contractul de lucrări nr. x, având ca obiect executarea lucrării "Sistem de management de trafic în municipiul Iași", prețul acestuia fiind convenit la suma de 69.614.309 RON, fără T.V.A., la care se adaugă T.V.A. în cuantum de 16.707.434,16 RON.

Ulterior, în scopul derulării în bune condiții a contractului anterior menționat, în perioada 2013 - 2015, inculpatul A. a primit o parte din suma totală promisă de 10% din valoarea contractului atribuit asocierii SC L. SA - SC K. SRL, respectiv, suma de 3.632.168 RON (colectată, de reprezentanții celor două societăți - coinculpații C. și B., în conturile SC K. SRL), sub forma unor beneficii constând în: achiziționarea, la data de 28.04.2014, a unor echipamente electronice pentru inculpatul A., în valoare de 20.000 RON; plata, la data de 02.04.2014 (prin intermediul SC M. SRL), a serviciilor de cazare prilejuite de efectuarea unei vizite oficiale de către inculpatul A. și alți angajați ai Primăriei Municipiului Iași, împreună cu oameni de afaceri, între care și coinculpatul B., în China - Beijing și Hong Kong, în valoare de 28.364,76 RON; reduceri de 30 - 40% din prețurile unor cazări la N., în perioada 05.02.2013 - 21.03.2015, în baza rezervărilor efectuate prin SC K. SRL, în cuantum de 22.850 RON.

Curtea a apreciat că fapta inculpatului A. anterior descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptei) cu aplicarea art. 5 C. pen., reținând, în acord cu prima instanță, în urma comparării dispozițiilor art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la acel moment) cu cele prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare în prezent), ca legea penală mai favorabilă în speță - C. pen. din 1968.

****

În motivarea căii de atac, apărarea a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., susținând, în esență, că pedeapsa aplicată inculpatului A. este nelegală.

În acest sens, a arătat că ambele instanțe au stabilit că infracțiunea de luare de mită comisă de inculpatul A. s-a consumat în vara anului 2013, în modalitatea pretinderii foloaselor necuvenite de la inculpații B. și C., reținându-se că "strângerea sumei de bani în conturile O. SRL sau la dispoziția acesteia de către inculpații B. și C., ca și remiterea de inculpatul B. a unor beneficii, după acest moment, corelativ cu primirea lor de către inculpatul A. (...) prezintă în continuare relevanță doar sub aspect probator, fără ca faptele să-și piardă caracterul unitar".

Ca urmare, la momentul săvârșirii ei, această faptă se încadra în dispozițiile art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la acel moment), texte de lege care prevedeau pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între 3 și 12 ani.

La data de 01.02.2014, după consumarea infracțiunii, a intrat în vigoare actualul C. pen., care incriminează luarea de mită prin art. 289 și o sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani închisoare.

De asemenea, ca urmare a modificării, la aceeași dată, 01.02.2014, a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012, la infracțiunea de referință s-a instituit și o variantă de agravare, care introduce două elemente suplimentare inexistente în C. pen. din 1968, respectiv: o condiție nouă de incriminare - cerința ca funcționarul public să fie o persoană care "exercită o funcție de demnitate publică" o majorare cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă - ajungându-se astfel la pedeapsa închisorii cuprinsă între 4 ani și 14 ani și 4 luni.

Or, în acest context, raportat la momentul la care s-a reținut ca fiind consumată infracțiunea în prezenta cauză (vara anului 2013), stabilirea legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor) cu cele prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare în prezent), reprezintă un caz de aplicare retroactivă a legii penale, în detrimentul acuzatului, ceea ce nu este permis întrucât încalcă principiul nulla poena sine lege, prevăzut de art. 2 C. pen.

Aceasta întrucât, la data faptei, structura normei de incriminare nu conținea elementul circumstanțial de agravare referitor la calitatea făptuitorului de persoană ce exercită o funcție de demnitate publică. Altfel spus, la data la care s-a manifestat sub raport obiectiv și subiectiv, inculpatul A. s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a prevedea modul în care legiuitorul urma să agraveze luarea de mită, neputând anticipa intervenția viitoare a unui eveniment legislativ, precum modificarea art. 7 din Legea nr. 78/2000.

De aceea, inculpatului îi este aplicabil mecanismul prevăzut de art. 30 alin. (5) C. pen., acesta neputând să suporte consecințe ale comportamentului său pe care nu putea să le prevadă la momentul când acesta s-a exteriorizat. Statul nu poate cere niciunei persoane să își modeleze comportamentul în funcție de norme de incriminare care nu există și nici nu îi poate pretinde să suporte o sancțiune penală mai gravă, pe care legea nu o prevedea la momentul când respectiva persoană s-a manifestat în planul relațiilor sociale.

De altfel, teza apărării în sensul că pentru fapta inculpatului A. nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, în forma actuală, converge și dispozițiilor art. 7 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și este susținută și prin jurisprudența promovată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului relativ la acest articol (Cauza Veeber c. Estoniei - Hotărârea din 21 ianuarie 2003, cauza Dragotonoiu și Militaru-Pidhorni c. României - Hotărârea din 24 mai 2007).

Ca urmare, pentru determinarea legii penale mai favorabile, instanțele fondului ar fi trebuit să compare dispozițiile penale de la momentul săvârșirii faptei - art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor), care sancționau infracțiunea de luare de mită cu închisoare între 3 ani și 12 ani, cu dispozițiile art. 289 alin. (1) C. pen. actual (fără aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală), care sancționează aceeași infracțiune cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.

În acest fel, ar fi constatat că mai favorabilă în cauză este legea nouă.

Instanțele fondului nu au procedat însă astfel, motiv pentru care inculpatul A. a ajuns să suporte în mod indirect efectele incriminării mai grave, începând cu anul 2014, a infracțiunii de luare de mită comisă de o persoană ce exercită o funcție de demnitate publică, prin raportarea instanțelor, în mod eronat, la un maxim special de 12 ani închisoare. În plus, potrivit considerentelor expuse la fila x din decizia recurată, majorarea, în apel, a cuantumului pedepsei aplicate recurentului a fost determinată de faptul că a comis infracțiunea "în calitate de primar al unuia dintre cele mai mari orașe ale țării - funcție electivă de autoritate publică".

În concluzie, susținând că procesul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului A. s-a realizat în alte limite decât cele prevăzute de lege, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

La termenul fixat în cauză, 9 aprilie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat a susținut sintetic motivele de recurs în casație, concluziile acestuia și ale reprezentantului Ministerului Public fiind fidel redate în practica prezentei decizii.

****

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În incidența acestui caz, recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că pedeapsa ce i-a fost aplicată nu se află în limite legale, întrucât legea penală mai favorabilă a fost greșit stabilită, urmare a faptului că, în procesul de comparare a legilor penale succesive, a fost avută în vedere varianta agravată a infracțiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală.

În acest sens a arătat că, întrucât funcția de primar nu constituia, la momentul pretinderii foloaselor necuvenite (vara anului 2013), un element circumstanțial de agravare al infracțiunii de luare de mită, reglementarea ei ca atare după săvârșirea infracțiunii imputate (respectiv, începând cu data de 01.02.2014, prin art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală) nu îi este opozabilă, întrucât ar presupune aplicarea retroactivă a legii noi, mai aspre.

În consecință, a susținut că, în speță, corecta aplicare a principiului mitior lex presupunea compararea dispozițiilor în vigoare la momentul săvârșirii faptei - art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor), care sancționau infracțiunea de luare de mită cu închisoare între 3 ani și 12 ani, cu dispozițiile art. 289 alin. (1) C. pen. actual (fără aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală), care sancționează aceeași infracțiune cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, proces în urma căruia se impunea a se decela ca lege penală mai favorabilă actualul C. pen.

Deopotrivă, a susținut că aceeași împrejurare - funcția de demnitate publică în care ar fi săvârșit infracțiunea, a constituit, în apel, motivul majorării pedepsei, motiv pentru care aceasta se află, în mod evident, în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează, cu valoare de principiu, că motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită prin decizia atacată, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, astfel cum au fost reținute în mod definitiv, este nelegală. Prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate, așadar, erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator impus de legiuitor.

În toate cazurile, legalitatea sancțiunilor penale este examinată, însă, prin raportare la încadrarea juridică și la legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum au fost acestea reținute prin decizia definitivă recurată.

Aplicarea principiului mitior lex este o operațiune complexă, indisolubil legată de fapta comisă și autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condițiilor legale de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și a celor referitoare la pedeapsă, reglementate în legile penale succesive, instanța determină care dintre respectivele legi conduce, în cauza dedusă judecății, la un tratament sancționator mai favorabil.

Drept urmare, implicând o evaluare a unor chestiuni de temeinicie, privitoare la individualizarea tratamentului sancționator, stabilirea legii penale mai favorabile constituie atributul exclusiv al instanțelor învestite cu judecarea cauzei - în fond sau în apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept - iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație. Pe cale de consecință, modalitatea de evaluare și determinare a legii penale mai favorabile într-o cauză dată nu poate fi, în sine, cenzurată de instanța de casație, prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În cauza de față, Înalta Curte constată, însă, că susținerile recurentului inculpat A. în recurs în casație aduc numai aparent în discuție problematica alegerii legii penale mai favorabile. În realitate, recurentul critică o chestiune subsumată principiului general al legalității sancțiunilor de drept penal, prevăzut de art. 2 alin. (1), (2) C. pen., referitoare la pretinsa aplicare retroactivă a unei variante agravate a luării de mită neprevăzută de lege la data săvârșirii faptei, respectiv, cea prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Antamând, astfel, o problemă de legalitate a pedepsei aplicate, aceste critici se subsumează, formal, cazului de recurs în casație supus analizei, Înalta Curte constatând, însă, caracterul lor nefondat.

Sub un prim aspect, reține că susținerile recurentului se fundamentează, în mod determinant, pe o premisă eronată, respectiv aceea a săvârșirii infracțiunii de luare de mită la momentul pretinderii inițiale a foloaselor necuvenite (moment reținut în speță ca fiind cel al consumării activității infracționale). Urmarea inevitabilă a acestei aprecieri este o pretinsă lipsă de relevanță juridică, în ceea ce privește legea penală incidentă, a actelor ulterioare de primire a foloaselor necuvenite, reținute în sarcina aceluiași inculpat.

Poziția recurentului reflectă statuările asemănătoare ale instanței de apel, care a reținut că luarea de mită s-a consumat instantaneu la momentul pretinderii sumei de bani, primirea ulterioară a acesteia, în baza unei rezoluții unice și în realizarea aceluiași scop infracțional, prezentând relevanță doar sub aspect probator, fără ca faptele să își piardă caracterul unitar.

Statuările instanței de apel, deși principial corecte, reflectă totuși o apreciere eronată a datei săvârșirii infracțiunii în ipoteza regăsită în speță și, prin aceasta, a momentului în raport de care trebuie identificată legea penală aplicabilă respectivei infracțiuni unice. Întrucât justa soluționare a cauzei este condiționată de clarificarea acestei probleme de drept, Înalta Curte va examina problematica epuizării luării de mită numai în măsura necesară cenzurării criticilor recurentului, valorificarea legii penale în calea recursului în casație nefiind posibilă, astfel cum se va argumenta în cele ce succed.

Înalta Curte constată că, deși infracțiunea de luare de mită reținută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului inițial, de pretindere a unui procent de 10% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat (dată la care s-a realizat elementul material al luării de mită în modalitatea normativă a "pretinderii"), actele subsecvente, reținute definitiv prin decizia recurată și concretizate în primirea, în mai multe rânduri, a unei părți a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiași infracțiuni.

Aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv și subiectiv, cu acțiunea inițială de pretindere, săvârșirea ultimului act de primire având, juridic, semnificația epuizării infracțiunii, moment distinct și ulterior celui al consumării sale.

În acest sens, se impune observația că, în cazul infracțiunilor al căror element material cunoaște variante normative alternative, săvârșirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracțiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârșirea faptei și în alte modalități regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanță penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al luării de mită obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă și subiectivă, etape diferite de realizare a unei activități ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracțiune.

Unitatea naturală colectivă de infracțiune presupune, așadar, o anumită desfășurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracțiunii - cel al săvârșirii primei modalități alternative a elementului material și un moment distinct al epuizării - echivalent datei săvârșirii ultimei variante normative. Contrar susținerilor recurentului, acest moment al epuizării are relevanță penală, el marcând data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data în raport de care se stabilește legea penală aplicabilă întregii activități ilicite.

A raționa în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaște o succesiune de acte subsumate unei infracțiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuțiile ulterioare actului inițial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale și, prin aceasta, să devină lipsite de consecințe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracțiunii.

Constituind, prin urmare, o formă a unității naturale de infracțiune cu desfășurare în timp, luării de mită reținute în speță îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, data în raport de care se produc consecințele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spațiu și timp, este data încetării acțiunii sau inacțiunii, adică data epuizării infracțiunii.

În contextul acestor considerații teoretice, notând că infracțiunea de luare de mită reținută în sarcina recurentului inculpat A. s-a epuizat, astfel cum s-a reținut prin hotărârea definitivă, în anul 2015 (odată cu primirea, de către recurent, a unei reduceri de 30-40% din prețul cazării la N., în perioada 05.02.2013-21.03.2015, în baza rezervărilor efectuate prin SC K. SRL și care au totalizat suma de 22.850 RON), Înalta Curte constată că, raportat la data săvârșirii infracțiunii astfel configurată, unica lege penală aplicabilă întregii activități ilicite era C. pen. actual, cu toate consecințele inerente în planul regimului sancționator.

Prin urmare, din perspectiva identificării legii penale aplicabile, data săvârșirii infracțiunii de luare de mită nu este corespunzătoare anului 2013, când a avut loc consumarea acesteia în modalitatea alternativă a "pretinderii" folosului necuvenit, ci anului 2015, când au fost săvârșite actele materiale de "primire" a folosului astfel pretins anterior. Raportat la o atare constatare, în cauză nu se ridica, în realitate, problema unei succesiuni de legi penale și, prin urmare, nici a stabilirii legii penale incidente în condițiile art. 5 C. pen., legea aplicabilă fiind C. pen. actual, ca lege aflată în vigoare la data săvârșirii faptei.

Această constatare nu poate fi, însă, valorificată în actualul cadru procesual, având în vedere, pe de o parte, specificul recursului în casație, astfel cum a fost reținut în considerentele prezentei decizii. Pe de altă parte, se constată că o eventuală soluție de aplicare a legii penale actuale, în vigoare și la data săvârșirii faptei, ar avea ca efect o agravare inevitabilă a situației recurentului, contrar principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 444 C. proc. pen.

Aceasta deoarece regimul sancționator aplicabil recurentului inculpat în baza legii noi ar fi mai aspru decât cel de care a beneficiat, în mod definitiv, în prezenta cauză, ca urmare a incidenței variantei agravate a infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (introdusă prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012 începând cu data de 01.02.2014), iar pe de altă parte, ca urmare a posibilei valorificări, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a tuturor actelor materiale parte a conținutului infracțiunii unice săvârșite.

Prin urmare, susținerea recurentului inculpat privind aplicabilitatea în cauză a noului C. pen. ca lege penală mai favorabilă, însă fără reținerea cauzei de agravare analizate, se relevă, în contextul descris, ca nefondată, ea grefându-se pe premisa eronată a considerării datei consumării infracțiunii ca dată a săvârșirii acesteia, ignorându-se, însă, pluralitatea actelor subsecvente aflate în legătură indisolubilă cu pretinderea inițială și integrate, în mod natural, în structura infracțiunii unice de luare de mită reținute în speță.

În mod asemănător, susținerea recurentului referitoare la reținerea nelegală, în procesul de comparare teoretică a legilor penale succesive, a incidenței circumstanței prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și care ar fi condus la aplicarea retroactivă a unei dispoziții legale care nu era în vigoare la data comiterii faptelor, este nefondată. Sub acest aspect, concluzia instanței de recurs în casație privind neincidența în speță a prevederilor art. 5 C. pen. face superfluă o evaluarea detaliată a acestor ultime critici ale recurentului, de vreme ce ele nu se raportează pertinent la coordonatele în care se impunea, în mod real, identificarea legii penale incidente.

În fine, raportat la nemulțumirile exprimate de recurent cu privire la majorarea pedepsei în apel, Înalta Curte constată că individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi cenzurată în procedura extraordinară a recursului în casație întrucât, presupunând evaluarea unor elemente de fapt, această operațiune nu aduce în discuție legalitatea regimului sancționator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă, ci doar a temeiniciei acestuia.

Sub rezerva considerentelor anterior expuse, evaluând legalitatea pedepselor efectiv aplicate recurentului A. prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că nu este incidentă o situație de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 se plasează în interiorul limitelor legale prevăzute de legea penală reținută în mod definitiv ca fiind incidentă (limite cuprinse între 3 ani la 12 ani închisoare), sancțiunea fiind totodată, conformă și limitelor mai aspre prevăzute de legea nouă, cuprinse între minimul de 4 ani închisoare și maximul de 13 ani și 4 luni închisoare.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 766/A din data de 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 766/A din data de 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2021.

GGC - GV