ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6379/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.12.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la efectuarea unui control tematic la C. S.A., pentru a determina măsura încălcării unor norme de creditare și prudențiale, în legătură cu acordarea unui credit către D. S.R.L.; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2668 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A.;

- a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., cu domiciliul în sector 2, București, str. x, în contradictoriu cu pârâta E.

Împotriva sentinței nr. 2668 din 7 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat recurs principal, iar pârâta B., recurs incident.

3.1Reclamantul A. a formulat recurs împotriva hotărârii instanței de fond, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 și art. 170 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, atunci când a apreciat că în cauză nu s-a probat un refuz nejustificat al pârâtei de a efectua controlul la C. S.A., conform solicitărilor sale.

În lapidara motivare a instanței de fond se reține că pârâta a răspuns sesizărilor recurentului și că E. a solicitat C. S.A. un punct de vedere cu privire la aspecte sesizate prin petiție.

Practic, instanța de fond avansează ideea ca atribuțiile legale stabilite în sarcina E. au fost îndeplinite conform de aceasta din urmă ca urmare a solicitării către banca

prezumtiv în culpă a unui punct de vedere pe aspectele sesizate.

În logica avansată de instanța de fond, autocontrolul efectuat de banca în culpă ar fi suficient pentru E., nefiind necesar un control propriu și efectiv, materializat în următoarele activități: un control efectiv cu privire la aspectele sesizate; un raport prin care aspectele sesizate să se declare cercetabile sau necercetabile de către E.; comunicarea către petentul reclamant a răspunsului oficial cu privire la aspectele sesizate, respectiv de ce acestea au fost considerate întemeiate sau nu.

Pentru înțelegerea corectă a sferei și naturii litigiului arată că din starea de fapt probată în fața instanței de fond, reținută corect de aceasta (asupra căreia nu formulează critici), a rezultat că prin demersuri repetate (adresele nr. x/01.03.2017, nr. y/23.03.2017 și nr) 6454/23.03.2017) a solicitat intimatei să dispună efectuarea unui control tematic la

C. S.A., pentru a determina măsura încălcării unor norme de, creditare și prudențiale, în susținerea adreselor sale repetate a identificat elemente care atestă un indiciu, potrivit cu care activitatea de creditare derulată de C. S.A. a fost una efectuată cu încălcarea oricăror norme prudențiale în legătură cu acordarea unui credit către D. S.R.L..

Prin răspunsul inițial al intimatei i s-a invederat ca Direcția supraveghere nu ar fi compartimentul abilitat sa se pronunțe în acest sens și că informațiile eventuale primite de la persoana investigata ar intra în sfera secretului profesional. Într-un demers recurent al recurentului, înaintat intimatei și guvernatorului băncii, a solicitat să se revină asupra răspunsului inițial, să se valideze susținerile sale indicate în solicitare. Prin Adresa nr. x/30.10.2017 se precizează în esență, că operațiunile de supraveghere prudențială a băncilor, sunt efectuate în baza unui Program de inspecție anual.

De asemenea, din înscrisurile anexate întâmpinării depuse la instanța de fond rezultă că după formularea prezentei cereri de chemare în judecată, pârâta a solicitat C. S.A. un punct de vedere cu privire la aspectele solicitate. Totuși, autoritatea pârâtă nu a efectuat un control propriu cu privire la creditul acordat de C. S.A. către D. S.R.L., limitându-se numai la a solicita de la banca în cauză un punct de vedere, evident părtinitor și lipsit de fundament pe aspectele esențiale devoalate de recurent.

Or, în opinia recurentului, instanța de fond a încălcat dispozițiile normative ale art. 25 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 și 170 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, citate pe larg în cadrul memoriului de recurs, legate de obligativitatea E. de a face un control efectiv al subiectului în discuție. In sarcina E. legea a stabilt obligația de cercetare și verificare și nu alternativ cercetare sau verificare. Autoritatea pârâtă nu a efectuat o analiză proprie a înscrisurilor transmise de C. S.A. (aspect invocat chiar de aceasta prin întâmpinare și reținut ca atare de instanța de fond).

Se mai menționează că activitatea de control, implică o activitate de verificare a tuturor actelor și operațiunilor persoanei supuse controlului. În cadrul acestei activități se verifică documentele în măsura în care ele pot oferi indicii cu privire la aplicarea normelor de prudențialitate sau afectează indicatorii de prudențialitate stabiliți prin reglementările în domeniu (exact împrejurarea expusa de recurent prin petițiile mele repetate, în care a arătat încălcarea normelor de prudențialitate în legătură cu activitatea de creditare a D. SRL).

Scopul urmărit este unul public și se manifestă prin crearea unor pârghii puse numai la dispoziția Băncii Naționale a României pentru asigurarea și controlul funcționării și viabilității sistemului bancar românesc. În acest sens, recurentul a reclamat interesul public generat de obligația oricărei instituții de a-și realiza competențele stabilite de lege.

Practic, prin autocontrolul propriei activități făcut de banca în culpă (realizat prin punctul de vedere solicitat de E.), fără o cercetare efectivă a aspectelor semnalate, E. nu atinge scopul normelor legale prevăzute de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004; art. 169 și art. 170 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006.

Se mai precizează că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004 și art. 169 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 atunci când a apreciat ca răspunsul oferit de banca în culpă către pârâta E. ar fi complet și îndestulător pentru lămurirea situației de fapt, sens în care s-a apreciat că B. și-ar fi îndeplinit obligația legală de verificare.

Pe de o parte, dispozițiile legale stabilesc în sarcina E. obligația de cercetare și verificare și nu alternativ cercetare sau verificare. Pe de alta parte, chiar și dacă s-ar avea în vedere teoria instanței de fond potrivit căreia obligația urmăririi respectării de către instituțiile de credit a normelor de prundențialitate s-ar realiza prin controlarea activității băncii în cauză, realizată numai printr-un punct de vedere solicitat băncii potențial în culpă, și în acest caz răspunsul oferit de C. nu a fost îndestulător în raport de aspectele semnalate. Mai mult, documentele anexate răspunsului nu au vizat întreaga documentație de creditare a D..

Starea de fapt nu a fost deci suficient lămurită de unica autoritate de supraveghere și control, care nici nu a emis un Raport propriu de analiză cu privire la rezultatul verificării C. S.A. în raport de punctul de vedere al acesteia și de documentele transmise, tocmai în virtutea exercitării rolului său stabilit prin lege.

Recurentul insistă asupra faptului că nu exista un punct de vedere al C. S.A. și nici o verificare efectivă a E. cu privire la următoarele aspecte sesizate în legătură cu creditul dat de C. S.A. persoanei juridice D. S.R.L., respectiv: creditul a fost acordat fără o bonitate, doar prezentându-se o aparență de desfășurare a unor activități medicale de către firma D. S.R.L.; societatea a fost înființată cu câteva luni înaintea depunerii cererii de acordare a creditului; cercetarea modificărilor realizate de funcționarul băncii în cuprinsul Acordului dat pentru perfectarea vânzării imobilului supus garanției sale; cercetarea activității derulate de împrumutata D. S.R.L. și a modului cum la un an de Ia obținerea creditului firma intră în insolvență; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a dispozițiilor Regulamentului E. nr. 5/2008 la momentul acordării împrumutului către D. S.R.L.; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a Normelor de Creditare Ia momentul acordării împrumutului; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a dispozițiilor Regulamentului E. nr. 18/2009 la momentul acordării împrumutului

Toate aceste aspecte invocate nu au făcut obiectul unui control propriu al pârâtei, pretextându-se inițial lipsa unei obligații de a efectua controlul, iar mai apoi susținându-se prevalența autocontrolului.

Totuși, plenitudinii solicitărilor, datelor și indiciilor furnizate de recurent, înaintate prin mijlocirea pârâtei către C. S.A., aceasta din urmă nu a transmis vreo argumentare în Răspunsul oferit către E., făcându-se doar referiri formale asupra creditului.

Într-un ultim motiv de recurs, s-a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) Iit. b din Legea nr. 312/2004 și art. 171 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 raportat la dispozițiile art. 2, Iit. n din Legea nr. 554/2007, atunci când a apreciat că răspunsul oferit de banca în discuție nu poate fi cenzurat din punct de vedere al legalității sale de instanța de contencios administrativ.

Recurentul arată, însă, că a investit instanța de fond nu cu cenzurarea verificării legalității unui răspuns, de care nici nu a avut cunoștiința (lucru reținut chiar de instanța de fond în considerentele hotărârii sale) ci cu cenzurarea existenței unui refuz nejustificat al E. de a face verificarea efectivă a activității de creditare a C. S.A. cu privire la acordarea împrumutului către D. S.R.L..

Or, normele legale mai sus menționate instituie obligativitatea intimatei de a elabora și întocmi cel puțin o dată pe an un program de supraveghere prudențială.

Menționează recurentul că, în răspunsurile primite de la intimată și în poziția procesuală din fața instanței de fond, pârâta a invocat conceptul de independență funcționala, evident denaturant, în opinia ei, verificarea unei activități de creditare trebuind să se facă numai prin sesizarea băncii în culpă care să ofere un punct de vedere argumentat. În opinia pârâtei acest rol al său ar fi suficient și s-ar baza pe o analiza de risc și nu pe bază de conformitate.

Însă, recurentul apreciază că independența constituie premiza necesară pentru a se putea realiza colaborarea acestei instituții cu alte autorități. Fără independență, B. nu ar fi capabilă să realizeze colaborarea cu alte autorități, deoarece orice acțiune a sa vizând colaborarea cu alte autorități ar fi subordonată față de autoritatea căreia această

instituție i s-ar subordona.

Așadar, conceptul de independență este greșit interpretat prin raportare la oportunitatea unui control. In acest context de fapt se asimilează ideea potrivit cu care controlul și supravegherea o fac ca și autoritate independentă și nesupusă niciunei dări de seamă.

Nu se poate constata însă, în textul legii, o astfel de abordare avansată de intimată și însușită ca atare de instanța de fond. Dacă ar fi așa, conceptul ar fi unul discriminatoriu deoarece ar garanta băncii naționale statutul de super putere, iar normele după care acționează nu ar putea fi supuse niciunui control, fie el și cel judiciar.

1.3.2 Pârâta B. a formulat recurs incident în cauză, invocând prevederile art. 491 C. proc. civ.

Prin intermediul acestui demers procedural, recurenta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de A., iar, în situația în care se va respinge excepția invocată, menținerea dispoziției sentinței civile pronunțate pe fond, cu privire la respingerea acțiunii, așa cum a fost pronunțată de Curtea de Apel București.

Se precizează că solicitarea recurentului reclamant era ulterioară unui schimb de adrese între acesta și B. pe aspectele vizate prin cererea de chemare în judecată, respectiv efectuarea de către E., la solicitarea petentului, a unui control tematic la C. S.A., pentru a verifica acordarea de către instituția de credit în cauză a unui credit unei societăți comerciale.

Nemulțumit de răspunsul transmis de B., domnul A. a formulat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să oblige banca centrală să efectueze controlul tematic la instituția de credit în cauză.

Instanța de fond a respins excepția inadmisibiliății invocată de banca centrală, fără a face, în opinia acesteia, o corectă aplicare coroborată a prevederilor legale invocate de E., respectiv a incidenței articolelor care definesc refuzul nejustificat ca fiind o exprimare explicită prin încălcarea limitelor competențelor prevăzute de lege reținând totodată:

"în esență reclamantul a promovat prezenta acțiune fiind nemulțumit de modul de soluționare de către petentă a cererilor sale în modul cerut de el. Or, din moment ce se identifică această pretenție litigioasă de către persoana pretins vătămată care sesizează instanța de contencios administrativ, în baza art. I alini din Legea 554/2004, acțiunea judiciară oferită de această normă legală devine admisibilă". Cu alte cuvinte, instanța nu a analizat excepția invocată de E. în raport de elementele constitutive ale noțiunii de "refuz nejustificat" ci strict la formularea acțiunii ca urmare a nemulțumirii petentului de modul de soluționare a cererilor petentului de către pârâta E.. Or, în opinia recurentei, acesta este exact motivul pentru care speța în discuție se circumstanția cadrului legal reglementat prin O.G. nr. 27/2002 și nu celui reglementat prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ca atare, critica acesteia vizează aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prevăzută ca motiv de recurs în art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., atâta timp cât pe fondul cauzei instanța de fond a reținut în mod corect (raportat la prevederile legale în materia atribuțiilor E. în domeniul supravegherii prudențiale, invocate de banca centrală prin întâmpinare), lipsa unui refuz nejustificat din partea E.. În acest sens indică primul paragraf reținut pe Fondul acțiunii (pag. 8 din sentința recurată) de instanța de fond, potrivit căruia: În ceea ce privește însă pretenția litigioasă ale reclamantului (obligarea pârâtei la dispunerea unui control tematic la C.) Curtea a reținut caracterul neîntemeiat al acesteia, în cauză neflind probat un refuz nejustificat în conduita pârâtei E.."

1.4. Apărările formulate în cauză:

1.4.1 Intimata pârâtă E. a formulat întâmpinare împotriva recursului declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce privește alegația referitoare la aplicarea greșită, de către instanța Curții de Apel București, a prevederilor legale cuprinse de Legea nr. 312/2004 privind statutul E. și ale prevederilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, consideră abordarea recurentului reclamant în totală discordanță cu prevederile legale în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit efectuat de banca centrală în calitate de unică autoritate națională cu atribuții în acest domeniu.

Luând în considerare cadrul normativ incident, intimata subliniază faptul că potrivit Principiilor fundamentale ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficace, începând cu anul 2004, B. a trecut de la supravegherea de conformitate la supravegherea bazată pe risc. Ulterior emiterii acestor principii, supravegherea prudențială bancară realizată de B. s-a consolidat prin alinierea continuă la practicile Uniunii Europene în materie, astfel încât prevederile actuale ale cadrului normativ național sunt conforme cu cerințele Basel III și cu pachetul Capital Requirements Directive (CRD IV).

Supravegherea pe bază de risc presupune o analiză la nivel de portofolii (nefiind evaluată modalitatea de acordare a fiecărui credit de către instituțiile de credit), astfel încât rezultatul procesului de supraveghere să asigure o imagine de ansamblu asupra profilului de risc al băncii, în scopul identificării necesarului de capital suplimentar pentru acoperirea riscurilor, atunci când este cazul.

Precizează faptul că la momentul stabilirii, de către Direcția Supraveghere, a obiectivelor tematice cuprinse în Planul anual de supraveghere aprobat de Comitetul de supraveghere al băncii centrale, sunt avute în vedere și informațiile conținute în petițiile transmise Băncii Naționale a României, până la momentul elaborării acestuia, prin care sunt aduse la cunoștința băncii centrale aspecte din activitatea de creditare desfășurată de instituțiile de credit. Cu alte cuvinte, chiar dacă prin prisma constrângerilor legale stabilite prin prevederile Legii nr. 312/2004 privind statutul E., banca centrală nu poate interveni în raporturile dintre instituțiile de credit din aria de supraveghere și clienții acestora, pentru rezolvarea punctuală a disputelor dintre aceștia, B. poate să folosească, în elaborarea obiectivelor tematice ale Planului anual de supraveghere, informațiile transmise de petenți. Subliniază faptul că aceste aspecte au fost aduse la cunoștința instanței Curții de Apel, în procedura dezbaterilor pe fond.

Ca atare, apreciază faptul că B. efectuează supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, în calitate de autoritate de supraveghere, cu respectarea cadrului legal în vigoare în domeniu, cadru legal care stabilește atât obligațiile pe care trebuie să le respecte în îndeplinirea atribuției statutare, printre care menționează și obligația de păstrare a secretului bancar, cu referire directă la solicitarea recurentului reclamant ca E. să facă un control tematic ale cărui concluzii să. îi fie comunicate, cât și independența de a stabili - în limitele legislației în domeniu - cadrul de desfășurare a activității de supraveghere, fără nicio ingerință din partea vreunei entități.

In ceea ce privește afirmația recurentului reclamant potrivit căreia instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, atunci când a apreciat că banca centrală și-a îndeplinit obligația legală de verificare a instituției de credit subliniază faptul că banca centrală nu poate efectua activitatea de supraveghere prudențială în afara cadrului legal menționat, ca atare nu poate efectua o misiune de control, la solicitarea unei persoane, nemulțumite de modul în care o instituție de credit a acordat un credit unei alte persoane, precum și să întocmească un raport de supraveghere pe care să în comunice solicitantului.

De asemenea, nu pot fi reținute de către instanța de judecată, aprecierile personale ale recurentului reclamant cu privire la încălcarea de către instituția de credit a normelor de creditare stabilite prin regulamentele emise de E.. Așa cum s-a menționat, atribuția de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit aparține băncii centrale, singura în măsură să aprecieze respectarea sau încălcarea de către entitățile care intră în aria de supraveghere, a normelor emise de banca centrală iar aprecierea acestor aspecte nu poate să excedeze cadrului legal de desfășurare a acestei activități.

In ceea ce privește susținerea recurentului reclamant potrivit căreia instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004 și art. 171 din O.U.G. nr. 99/2006 raportat la dispozițiile art. 2, lit. n) din Legea nr. 554/2007, atunci când a apreciat că răspunsul oferit de banca în discuție nu poate fi cenzurat din punct de vedere al legalității sale de către instanța de contencios administrativ, menționează că recurentul reclamant scoate din context și redă în mod trunchiat considerentele exprimate de instanța de fond în motivarea respingerii acțiunii. Astfel, instanța nu susține că răspunsul oferit de C. S.A. către E. (necomunicat subsemnatului - recurentului reclamant n.n.) nu poate fi cenzurat din perspectiva legalității, întrucât E. ar fi unica autoritate de supraveghere și control ci afirmă, raportat la soluționarea, în cadrul unui proces civil, a unui litigiu între recurentul reclamant și instituția de credit în cauză, faptul că "instanța de contencios administrativ de față nu poate analiza legalitatea răspunsului oferit de C. la solicitarea E., căci nu acesta este obiectul prezentei acțiuni care vizează un pretins refuz nejustificat al pârâtei E. de soluționare a unei cereri a reclamantului, respectiv de exercitare a competențelor sale."

1.4.2 Recurentul reclamant a formulat întâmpinare împotriva recursului incident, solicitând recalificarea acestei căi de atac ca fiind recurs principal și respingerea acestuia ca tardiv.

În opinia acestuia, pentru ca intimata să poată accede la recursul incident, trebuie ca motivele sale de recurs să critice dispozitivul hotărârii și nu considerentele, care și dacă ar rămâne aceleași nu ar produce nicio consecință juridică, în ideea procedurală în care s-ar admite recursul reclamantului.

Pe de altă parte, în materia contenciosului administrativ, în acord cu dispozițiile art. 20, alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/22004, în cazul admiterii recursului, instanța de recurs va casa sentința atacată și va rejudeca litigiul în fond, chiar și atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dacă a fost legal citată la dezbaterea fondului. Așadar o casare a hotărârii instanței de fond determină rejudecarea cauzei, modalitatea de pronunțare a instanței de fond pe aspectul inadmisibilitâții cererii putând face obiectul unei reevaluări judiciare.

Se menționează că cererea de chemare în jduecată nu este inadmisibilă, deoarece a reclamat interesul public generat de obligația oricărei instituții de a-și realiza competențele stabilite de lege. Pârâta s-a declarat greșit necompetentă să efectueze un control tematic, cu încălcarea unor norme imperative ce îi atribuiau această competență.

În raport de dispozițiile legale ale Legii contenciosului administrativ în sarcina intimatei s-a solicitat de către reclamant a se constata un refuz nejustificat, prin care solicitarea petentului de efectuare a controlului tematic cerut a fi efectuat la o instituție bancară a primit un răspuns manifest negativ.

Se susține că față de dispozițiile legiilor speciale care autorizează intimata ca fiind unica autoritate de supraveghere și control, corelat cu pârghiile create de lege dar și obligațiile stabilite în sarcina intimatei și subiectului controlat, este cert că modalitatea de soluționare a cererii petentului putea face obiectul determinării pe fond în directă legătură cu normele speciale și cu interesul public ocrotit.

Se mai arată că în cauză a existat chiar și o procedură prealabilă de solicitare a revocării actului și de efectuare a unui control, sens în care a fost reiterată toată corespondența părților.

II. Soluția instanței de recurs

Asupra recursului principal:

Motivele de casare invocate de recurentul reclamant pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv când prima instanță a aplicat sau interpretat greșit normele de drept material.

În esență, nemulțumirea recurentului constă în aceea că intimata pârâtă nu a dispus un cotrol tematic la C. S.A. pentru a determina măsura încălcării unor norme de creditare și prudențiale.

Prima instanță a constatat că E. și-a îndeplinit/exercitat atribuțiile, a dispus verificări la C., căreia i-a solicitat clarificări cu privire la situația semnală de reclamant, legată de acordarea unui credit societății D. S.R.L., astfel că nu poate fi reținut un refuz nejustificat în conduita acesteia.

Se susține că au fost aplicate greșit prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, precum și art. 169 și art. 170 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, atunci când instanța de fond a apreciat că în cauză nu s-a probat un refuz nejustificat al pârâtei de a efectua controlul la C. S.A..

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României: "Pentru asigurarea funcționării și viabilității sistemului bancar, B. este împuternicită să controleze și să verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspecții la fața locului, registrele, conturile și orice alte documente ale instituțiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare."

Totodată, art. 169

1

și 170 din O.U.G. nr. 99/2006, invocate de asemenea de recurent prevăd că "Atunci când consideră necesar, potrivit art. 166, B. ia, în special, următoarele măsuri specifice:a) o creștere a numărului sau a frecvenței verificărilor la fața locului vizând instituția de credit;b) o prezență permanentă a reprezentanților Băncii Naționale a României în cadrul instituției de credit;c) raportări suplimentare sau mai frecvente din partea instituției de credit;d) evaluări suplimentare sau mai frecvente ale planurilor operaționale, strategice sau de afaceri ale instituției de credit;e) controale tematice de monitorizare a riscurilor specifice cu probabilitate mai mare de materializare."; "Verificările la fața locului se efectuează de către personalul Băncii Naționale a României, împuternicit în acest sens, sau de către auditori financiari sau experți numiți de B.. B. poate stabili, în anumite situații, scopul auditului financiar și standardele ce trebuie luate în considerare, în condițiile menținerii acestuia în aria de competenta a auditorului financiar."

Recurentul reclamant apreciază că modalitatea în care E. a solicitat doar un punct de vedere C. cu privire la creditul sesizat, fără a efectua un control propriu la această instituție, încalcă prevederile legale citate mai sus.

Este de principiu că, în cadrul controlului de legalitate exercitat, instanța de contencios administrativ nu poate să verifice decât respectarea prevederilor legale referitoare la procedura urmată, iar nu și asupra aspectelor privind conținutul măsurilor dispuse.

În exercitarea atribuțiilor sale, entitățile administrative dispun de o marjă de apreciere, astfel că, în situația în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală, ori elemente din care să rezulte că autoritatea, prin conduita sa, s-a îndepărtat de la scopul legii, ori a încălcat principiul proporționalității între interesul public și cel privat, o evaluare a substanței măsurilor dispuse, făcută de instanța de contencios administrativ, ar constitui o ingerință nepermisă în atribuțiile administrației publice.

În speță, reținând lipsa unui refuz nejustificat în conduita pârâtei E. pe seama căreia a fost reclamată o neexercitare a atribuțiilor legale, prima instanță nu a încălcat prevederile legale invocate de recurent, ci a stabilit că E. și-a îndeplinit/exercitat atribuțiile, a dispus verificări la C., căreia i-a solicitat clarificări cu privire la situația semnală de reclamant, însă faptul că acesta este nemulțumit de modalitatea în care s-au efectuat verificările și de răspunsul primit, nu poate face obiectul controlului judiciar.

De altfel, obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost calificat chiar de reclamant, l-a constituit refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa solicitarea formulată.

Or, din probele dosarului, așa cum just a statuat și prima instanță s-au dispus verificări și a fost înaintat recurentului reclamant un răspuns, astfel că nu poate fi reținut un refuz nejustificat de a soluționa o cerere legitimă.

Împrejurarea că intimata pârâtă a solicitat doar un punct de vedere și nu a efectuat ea însăși verificări la banca vizată în plângere, se încadrează în prevederile de principiu ale O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora acțiunile de supraveghere prudențială desfășurate de B. la toateinstituțiile de credit din cadrul sistemului bancar românesc sunt efectuate în baza unui Program de inspecție anual, aprobat de Comitetul de Supraveghere al băncii centrale, iar acesta vizează exclusiv obiectivele tematice stabilite în funcție de gradul de semnificație a riscurilor la care băncile sunt/pot fi expuse, cu potențial impact asupra viabilității/stabilității acestora.

Așadar, nu poate fi vorba de o conduită nelegală sau vătămătoare a interesului privat al reclamantului, ci de o respectare a principiilor fundamentale de funcționare ale autorității.

Totodată, susținerile conform cărora răspunsul oferit de bancă nu este corespunzător și nu conține toate elementele vizate de plângere în legătură cu creditul acordat persoanei juridice D. S.R.L., nu pot fi primite în prezentul cadru procesual, în care se verifică doar existența unui refuz nejustificat de a soluționa o cerere privind un interes legitim al părții.

Aprecierile asupra modalității de acordare a creditorului nu poate să exceadă cadrului legal în care pârâta poate să efectueze controlul tematic, iar acest aspect a fost adus la cunoștința petentului în răspunsurile formulate. (E. poate să folosească, în elaborarea obiectivelor tematice ale Planului anual de supraveghere, informațiile transmise de petenți)

În consecință, Înalta Curte apreciază că recursul formulat este nefondat și va dispune respingerea acestuia.

Asupra recursului incident:

Recurentul reclamant a solicitat recalificarea acestuia ca fiind recurs principal, însă această solicitare nu poate fi admisă decât cu încălcarea principiului disponibilității părții, în condițiile în care calea procedurală aleasă de pârât respectă condițiile de exercitare prevăzute de disp. art. 491 raportate la art. 472 C. proc. civ.

Pe de altă parte, față de soluția pronunțată în recursul principal și de caracterul accesoriu al recursului incident, se va dispune și respingerea acestuia din urmă.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost legal respinsă de prima instanță, care a constatat că se identifică pretenția litigioasă de către persoana pretins vătămată care sesizează instanța de contencios administrativ cu un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în baza art. 1 alin. (1) din legea nr. 554/2004, astfel că acțiunea judiciară oferită de această normă legală devine admisibilă.

Este evident că o calificare juridică a unei cereri de chemare în judecată se determină după obiectul acesteia, iar nu după soluția ce urmează a se da, așa cum a susținut recurentul pârât.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului principal și a recursului incident ca nefondate, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTR ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2668 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 2668 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.