ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5310/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2243/18.10.2016 emise de pârât și obligarea pârâtului să-i plătească 15.560,08 RON, în temeiul obligației de plată a Societății de B. S.A., care a intrat în insolvență.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2123 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate.

A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocării motivelor de neconvenționalitate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a anulat Decizia FGA nr. 2243/18.10.2016.

A obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.078,27 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

2.1. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, dispunându-se obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 15.560,08 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situația de fapt și cele reținute de prima instanță, a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emise de B., falimentul B. neprezentând relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Fiind vorba despre un raport de garantare grefat pe un raport principal de asigurare, ambele conexiuni juridice s-au născut în același timp, respectiv la data emiterii poliției RCA nr. x/04.02.2014, singura distincție fiind dată de faptul că raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la același moment.

De asemenea, FGA este chemat să asigure repararea unui prejudiciu produs în 2014, cu 2 ani anterior falimentului B., ceea ce înseamnă că la momentul anului 2014 exista un raport juridic care ținea pe FGA să garanteze repararea prejudiciului pentru cazul falimentului B..

Publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care un drept născut în baza unui raport juridic preexistent a devenit eficace, garanția acordată de FGA existând, în virtutea legii, pe toată durata raportului principal de asigurare. Publicarea falimentului a marcat doar momentul începând cu care drepturi preexistente (dreptul de a fi garantat împotriva falimentului asigurătorului) au putut fi exercitate în contradictoriu cu FGA.

Astfel, legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, indiferent de criteriul retroactivității avut în vedere de doctrina și practica judiciară.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluționarea cererii de plată raportat la procedura reglementată de Legea nr. 213/205 nu schimbă cu nimic concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanțial.

Faptul că atât cererea de plată, cât și prezentul litigiu sunt soluționate din punct de vedere procedural prin raportare la dispozițiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015 nu înseamnă că tot dispozițiile acesteia sunt aplicabile și raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Astfel, soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

A mai susținut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Legea nr. 213/2015 obligă FGA să analizeze și să soluționeze cererea de plată într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate și normele aplicabile în materie.

În aceste condiții, este evident că, odată ce FGA a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000 RON, fie a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunțat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond.

Considerentul că între părți există o dispută sub aspectul penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, cu privire la care instanța nu ar putea interveni, este neîntemeiat pentru că această dispută va fi soluționată într-un final tot de către instanță, pentru că FGA va respinge cererea de plată sub aspectul penalităților, A. va contesta noua decizie și se va ajunge în fața instanței cu aceeași problemă.

Astfel, din punct de vedere al unei mai bune administrări a justiției și din punct de vedere al dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil, este de dorit ca instanța să soluționeze toate disputele existente în prezentul dosar, pentru că, în caz contrar, singurul lucru pe care-l va obține ca urmare a câștigării procesului va fi dreptul la un nou proces.

Pe de altă parte, există sentința civilă nr. 14968 din 2 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea societății B. la plata către A. a sumei de 15.560,08 RON, sentință ce este opozabilă FGA în calitate de garant al obligațiilor asumate de B..

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluția de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul său la soluționarea procesului, adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil și deschide calea unui posibil abuz de drept din partea autorității, care va fi tentată să respingă cererea de plată pe alte motive decât cele reținute inițial.

De asemenea, în cauză, nicăieri în decizia atacată nu s-a menționat că FGA și-ar fi limitat analiza la simpla depășire a plafonului și că nu ar fi analizat fondul cererii, ci, potrivit art. 16 din Norma nr. 16/2015 a Autorității de Supraveghere Financiară, există toate premisele ca să fi fost analizat fondul cererii de către comisia specială din cadrul FGA și să nu fi fost identificat niciun motiv de respingere, în afara incidenței plafonului. În plus, chiar dacă s-a accepta această ipoteză, această împrejurare reprezintă, în realitate, o invocare a propriei culpe a Fondului de Garantare a Asiguraților, o omisiune culpabilă a acestuia.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susținut, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015, greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanța fiind una eronată și negăsindu-și suportul în dispozițiile legale incidente.

A făcut trimitere la definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare.

Potrivit recurentului, creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, in condițiile în care își exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speță B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susținut greșita interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanță, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare cum reține instanța.

A reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din Lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, fâcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

A apreciat, astfel, că interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate că, contrar celor reținute de prima instanță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăților efectuate pentru asigurații lor, iar nu o acțiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B., susținând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei Societatea B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanței sale în cuantum de 450.000 RON sub condiție rezolutorie în tabelul de creanțe și nici mențiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deși ar fi avut acest drept, în condițiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare și, în consecință, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

3.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

3.3. La data de 17.02.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de ședință din 26 februarie 2020.

3.4. La data de 21.05.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 21.10.2020, când pricina a fost reținută spre soluționare.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

4.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A., instanța de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, și că soluționarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanțial.

De asemenea, în opinia recurentei, instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reținute inițial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce privește legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări iau naștere în temeiul și în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispozițiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de Garantare a Asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA sau a poliței CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privința raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre nașterea vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conținutul Deciziei nr. 2243/18.10.2016 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

4.2. Referitor la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța de control judiciar reține că, la soluționarea Cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere, în esență, că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a Societății de B. deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea și interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului Fondul de Garantare a Asiguraților, expuse succint la pct. 2 al prezentei decizii, care vizează, în esență, înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, Decizia nr. 2243/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a refuzat plata sumei de 15.560,08 RON către A. S.A., reținând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, este nelegală.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2123 din data de 6 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.